Polygonum bistorta, răculețul: planta cu rădăcina de șarpe, bogată în taninuri, pe care medicina o cunoaște mai mult din ierbare decât din studii

Polygonum bistorta, numită în românește răculeț, este o plantă a pajiștilor umede de munte, cu spice de flori roz și un rizom gros, răsucit de două ori, care i-a dat numele latin. Timp de secole a fost hrană de primăvară, rezervă de amidon în anii de foamete și unul dintre cele mai folosite remedii astringente ale Europei: ierbarul englez al lui John Gerard, din 1597, și cel al lui Nicholas Culpeper, din 1653, o recomandau pentru sângerări, diaree, gingii slăbite și răni. Rizomul este, într-adevăr, foarte bogat în taninuri, substanțe care strâng țesuturile și reduc secrețiile, iar efectul astringent are o explicație chimică reală. Cercetarea modernă asupra plantei este însă aproape în întregime de laborator; studii clinice pe oameni, pentru oricare dintre utilizările ei tradiționale, practic nu există.

Răculețul, în șase idei

1. Răculețul crește în pajiștile umede de munte, inclusiv în România, și are un rizom răsucit, bogat în taninuri.
2. Timp de secole a fost hrană de primăvară, rezervă în anii de foamete și remediu astringent.
3. Ierbarele lui Gerard și Culpeper îl recomandau pentru sângerări, diaree, gingii și răni.
4. Efectul astringent se explică prin taninuri, dar studiile clinice pe oameni practic lipsesc.
5. Folosirea contra mușcăturilor de șarpe venea doar din forma rădăcinii — „doctrina semnăturilor”.
6. În diaree, rehidratarea este mai importantă decât orice astringent, iar unele diarei cer medic.

Descriere botanică

Răculețul face parte din familia Polygonaceae, a hrișcii, a măcrișului și a ștevilor. Este o plantă perenă, înaltă de până la aproape un metru, cu frunze mari, alungite, și flori mici, roz-deschis, adunate într-un spic dens, cilindric, în vârful unei tulpini subțiri. Rizomul este gros, brun-roșcat la exterior și roz la interior, cu o formă răsucită, în S — de unde numele bistorta, din latinescul bis, de două ori, și torta, răsucită.

Habitatul plantei este descris adesea ca fiind malurile apelor și terenurile joase. În Europa Centrală și de Est, inclusiv în România, răculețul este mai ales o plantă a pajiștilor și fânețelor umede de munte, unde înflorește la începutul verii și colorează în roz poieni întregi. În Marea Britanie, unde a fost folosit cel mai mult în bucătărie, crește și la altitudini joase.

O precizare de nomenclatură: planta a primit numele Polygonum bistorta de la Linné, în 1753. A fost mutată ulterior în genul Persicaria, iar studiile genetice recente au dus la reînființarea unui gen propriu, astfel încât denumirea acceptată astăzi de multe flore este Bistorta officinalis. Cele trei nume desemnează aceeași plantă.

O plantă care a hrănit oameni

Utilizarea culinară a răculețului este bine documentată și este, poate, partea cea mai vie a istoriei plantei.

În nordul Angliei, frunzele tinere de răculeț erau ingredientul principal al unei budinci de primăvară. În ținutul lacurilor din Cumbria, planta se numea „Easter ledges”, iar budinca preparată din frunzele ei, cu orz sau ovăz, urzici, ceapă și ou, se mânca în săptămânile dinaintea Paștelui, ca prim aliment verde după iarnă. În valea râului Calder, în West Yorkshire, aceeași tradiție a supraviețuit sub numele de „dock pudding”, prăjită în grăsime de bacon — iar din 1971, satul Mytholmroyd organizează un campionat mondial al acestui preparat.

Rizomul, bogat în amidon, a fost folosit în anii de foamete, uscat și măcinat pentru pâine sau fiert pentru terci, după ce era înmuiat îndelung pentru a-i reduce gustul amar al taninurilor. Specii înrudite, precum răculețul vivipar, au fost consumate și de popoarele din zonele arctice.

Ce scriau ierbarele

Mărturiile istorice arată limpede cât de important era răculețul în medicina europeană a epocii.

John Gerard, în ierbarul său publicat în 1597, scria că rădăcina ținută o vreme în gură întărește gingiile moi și oprește sângerarea lor, iar sucul plantei era recomandat pentru polipii nazali. Nicholas Culpeper, în ierbarul din 1653, recomanda decoctul de rădăcină în vin pentru oprirea sângerărilor interne și a menstruațiilor abundente, pentru „rupturi” și lovituri, pentru icter, variolă, rujeolă și alte boli molipsitoare, pe care le socotea vindecate prin stimularea transpirației, și chiar pentru alungarea „veninului ciumei”.

ierbarele descriau o medicină a „umorilor” — observația era corectă, explicația nu

Recomandările lui Gerard și ale lui Culpeper trebuie citite în logica medicinei timpului lor, moștenită de la Hipocrate și Galenus. Bolile erau înțelese ca dezechilibre între cele patru „umori” ale corpului, iar plantele erau clasificate după calitățile lor — calde sau reci, uscate sau umede. O plantă „rece și uscată”, astringentă, cum era socotit răculețul, părea potrivită pentru afecțiunile „umede”: sângerări, diaree, secreții, răni care supurează. Observația efectului astringent era corectă și are o explicație chimică reală. Teoria care o susținea, în schimb, nu corespunde biologiei, iar lista de boli pe care o deriva din ea nu rezistă: variola, rujeola și ciuma sunt boli infecțioase, pentru care nicio plantă nu era un tratament, iar vindecarea „prin transpirație” era o idee a epocii, nu un efect al plantei. Ierbarele rămân documente prețioase — despre plantele folosite, despre cum gândeau medicii și despre ce sufereau oamenii —, nu ghiduri de tratament.

rujeola din ierbarul lui Culpeper a revenit în România — iar protecția reală este vaccinul

Printre bolile pe care Culpeper le trata, în 1653, cu decoct de răculeț în vin se afla și rujeola. Pentru el, era una dintre „bolile molipsitoare” împotriva cărora medicina nu avea mare lucru de oferit, iar în epoca lui ucidea, într-adevăr, un număr mare de copii. Diferența dintre atunci și acum nu este o plantă mai bună, ci vaccinul, introdus în a doua jumătate a secolului trecut. Istoria nu este însă una încheiată: în România, epidemia de rujeolă din anii 2016–2020 a produs zeci de mii de îmbolnăviri și peste 60 de decese, aproape toate la copii nevaccinați, iar boala continuă să reapară acolo unde acoperirea vaccinală scade. Vaccinul rujeolă-oreion-rubeolă se administrează, conform calendarului național, în două doze, iar recuperarea dozelor omise este posibilă la medicul de familie. Este unul dintre cele mai clare exemple în care o boală descrisă în ierbarele vechi a fost învinsă de știință — doar acolo unde știința este aplicată.

Planta șarpelui — doctrina semnăturilor

Forma rădăcinii, asemănătoare unui șarpe răsucit, a inspirat numele populare englezești — snakeweed, adderwort, dragonwort — și folosirea ei împotriva mușcăturilor de șarpe.

rădăcina era folosită contra mușcăturilor de șarpe doar pentru că semăna cu un șarpe

Legătura dintre forma rădăcinii și utilizarea ei nu este o coincidență, ci aplicarea unei idei care a dominat medicina europeană timp de secole: doctrina semnăturilor. Potrivit ei, Dumnezeu sau natura ar fi marcat fiecare plantă cu un semn care arată boala pe care o vindecă. Nucile, care seamănă cu creierul, erau bune pentru cap; plantele cu frunze pătate, pentru plămâni; florile galbene, pentru icter; iar rădăcina răsucită ca un șarpe, pentru mușcăturile de șarpe. Ideea, prezentă încă din Antichitate, a fost formulată sistematic în secolele XVI–XVII de autori precum Paracelsus și Giambattista della Porta. Ea nu are niciun temei biologic: răculețul nu are un efect cunoscut asupra veninului de șarpe, iar tratamentul unei mușcături de viperă — rare, dar posibile în zonele de munte din România — este imobilizarea membrului și transportul rapid la spital, unde se poate administra ser antiviperin. Doctrina semnăturilor explică de ce multe remedii tradiționale au fost alese, dar nu și dacă funcționează.

Aceeași logică explică și alte credințe: purtarea rădăcinii ca amuletă împotriva șerpilor și a spiritelor rele sau rolul plantei ca „purificator” de primăvară, legat de sezonul Paștelui, în care frunzele ei erau printre primele verdețuri disponibile după iarnă.

Taninurile — ce explică, de fapt, efectele

Rizomul de răculeț conține una dintre cele mai mari concentrații de taninuri dintre plantele europene, de ordinul a 15–20% din greutatea uscată. Taninurile se leagă de proteinele de la suprafața mucoaselor și a pielii și le fac să se „strângă”, ceea ce reduce secrețiile, micile sângerări capilare și, pe mucoasa intestinală, pierderile de lichid. De aici vin senzația de gură „uscată”, efectul asupra gingiilor și folosirea tradițională în diaree.

Gerard recomanda rădăcina de răculeț pentru gingiile moi, care sângerează — o problemă la fel de frecventă astăzi. Cauza cea mai obișnuită este gingivita, inflamația gingiilor produsă de placa bacteriană, care se ameliorează prin periaj corect, curățarea spațiilor dintre dinți și detartraj. Sângerarea gingiilor poate fi însă și un semnal pentru alte situații: sarcina, tratamentul cu anticoagulante sau antiagregante, diabetul necontrolat, deficitul sever de vitamina C și, rar, o boală a sângelui — mai ales când apar și vânătăi fără cauză, sângerări nazale sau oboseală neobișnuită. O gargară astringentă poate calma temporar gingiile, dar nu tratează cauza, iar sângerarea persistentă este un motiv de consult stomatologic.

Pentru cine vrea să folosească răculețul în scopul lui tradițional cel mai plauzibil, ca gargară, prepararea este simplă: o linguriță de rizom uscat și mărunțit se fierbe la foc mic, în aproximativ un sfert de litru de apă, timp de 10–15 minute, apoi lichidul se strecoară și se lasă să se răcească. Se folosește pentru gargară sau clătirea gurii de două-trei ori pe zi, câteva zile, fără a fi înghițit. Dacă apare iritație, senzație de arsură sau dacă problema nu se ameliorează în câteva zile, gargara se oprește și este nevoie de un consult.

Același mecanism explică mai multe remedii populare pe care mulți cititori le au deja în casă. Afinele uscate — nu cele proaspete, care au mai degrabă un efect ușor laxativ — sunt un remediu tradițional pentru diareea ușoară, recunoscut ca atare și de fitoterapia germană. Ceaiul negru lăsat la infuzat mai mult timp și coaja de rodie sunt folosite în același scop, iar toate își datorează efectul taninurilor. Precauțiile sunt aceleași ca pentru răculeț: rehidratarea vine înaintea oricărui astringent, iar diareile cu sânge, cu febră sau prelungite cer medic.

„studiile contemporane au confirmat” utilizările tradiționale — în realitate, studiile clinice practic lipsesc

Se afirmă adesea că studiile moderne au confirmat multe dintre utilizările tradiționale — efectul hemostatic, cicatrizant, antiinflamator, beneficiile pentru gingii și pentru digestie. Cercetarea existentă asupra răculețului este, în cea mai mare parte, de laborator: extracte din rizom au arătat, pe culturi de celule și de bacterii sau pe animale, efecte antioxidante, antiinflamatoare și antibacteriene, explicabile în mare parte prin taninuri și alți polifenoli. Nu există însă studii clinice randomizate care să fi testat răculețul la oameni pentru diaree, sângerări, gingivită, parodontoză sau vindecarea rănilor, iar planta nu are, spre deosebire de alte plante medicinale, o monografie a Agenției Europene a Medicamentului. Mecanismul astringent este plauzibil, iar folosirea tradițională ca gargară sau ca remediu ocazional pentru o diaree ușoară are o logică chimică; dar între plauzibilitate și eficacitate demonstrată rămâne o distanță pe care, pentru această plantă, cercetarea nu a acoperit-o.

În tradiția europeană, plantele bogate în taninuri, între care și răculețul, au fost folosite și local, în băi de șezut sau comprese, pentru hemoroizii care sângerează. Astăzi, în același scop se folosesc mai ales preparatele din hamamelis. Efectul astringent local poate calma disconfortul, dar o precizare este esențială: sângerarea rectală nu trebuie atribuită automat hemoroizilor. Mai ales după 50 de ani, sau dacă apare împreună cu schimbarea tranzitului, scăderea în greutate, anemia ori sânge amestecat cu scaunul, ea cere evaluare medicală, pentru că poate fi semnul unui polip sau al unui cancer colorectal, cu atât mai tratabil cu cât este descoperit mai devreme.

Diareea — când un astringent nu este soluția

Principala utilizare tradițională a rădăcinii de răculeț este în diaree, iar aici merită o precizare de siguranță.

în diaree, rehidratarea contează mai mult decât oprirea scaunelor — iar unele diarei cer medic

Un astringent poate reduce, eventual, numărul scaunelor, dar riscul principal al unei diarei nu este disconfortul, ci pierderea de apă și de săruri minerale. Primul lucru de făcut, la orice vârstă, este rehidratarea, iar la copii, la vârstnici și în diareile abundente, soluțiile de rehidratare orală din farmacie sunt tratamentul de primă intenție. Oprirea forțată a scaunelor nu este, în plus, întotdeauna de dorit: în unele infecții intestinale, eliminarea germenilor face parte din vindecare. Diareea cu sânge, cea însoțită de febră mare, de dureri abdominale intense sau de semne de deshidratare — urină puțină, gură uscată, amețeală —, diareea care durează mai mult de câteva zile și orice diaree la un sugar cer evaluare medicală, nu un decoct. Informațiile despre rehidratare sunt discutate pe larg într-un articol separat pe Healthwise.

Precauții

Taninurile în cantități mari pot produce constipație și iritație gastrică, iar femeile însărcinate și persoanele cu boli ale rinichilor sau ale ficatului ar trebui să evite folosirea fără sfatul unui specialist.

Se adaugă câteva precizări. Taninurile se leagă de fierul din alimente și reduc absorbția lui, ceea ce contează pentru persoanele cu anemie feriprivă sau cu risc de deficit de fier, cum sunt femeile cu menstruații abundente; decocturile astringente se beau, de aceea, la distanță de mese și de suplimentele de fier. Aceleași taninuri pot reduce absorbția unor medicamente, motiv pentru care se recomandă o distanță de câteva ore între ele. Frunzele conțin, ca ale măcrișului și ale altor plante din aceeași familie, acid oxalic, iar consumul lor frecvent, în cantități mari, nu este potrivit pentru persoanele cu antecedente de calculi renali. Nu există date de siguranță pentru sarcină, alăptare și copii.

Culesul din flora spontană

Pentru cine vrea să recunoască sau să culeagă planta în pajiștile de munte, câteva reguli sunt esențiale. Spicul dens, roz, pe o tulpină subțire, și frunzele alungite, cu codița lungă, sunt caracteristice, dar identificarea sigură a unei plante sălbatice cere cunoștințe botanice sau un îndrumător. Planta nu se culege din zone protejate, de pe marginea drumurilor sau din pășuni tratate cu îngrășăminte, iar din rizom se recoltează cu moderație, pentru că scoaterea lui distruge planta. Pentru uz medicinal, produsele din farmacii și din plafare, cu specia și partea de plantă indicate pe etichetă, sunt mai sigure decât recoltarea proprie.

Răculețul are și o valoare ecologică. Florile lui sunt vizitate de albine și de alte insecte polenizatoare, iar frunzele sunt hrana larvelor unor fluturi rari de munte, dintre care unii sunt protejați la nivel european. Pajiștile umede și fânețele tradiționale în care crește — cosite o dată sau de două ori pe an, fără îngrășăminte — se reduc treptat, prin abandon sau prin intensificarea agriculturii. Recoltarea responsabilă și protejarea acestor pajiști contează, prin urmare, nu doar pentru plantă, ci pentru o întreagă comunitate de specii.

Pentru cine vrea să aibă planta la îndemână fără să o culeagă din flora spontană, răculețul se cultivă ușor în grădină. Soiurile ornamentale, cu spice roz mai mari, sunt vândute în centrele de grădinărit; preferă solurile umede, locurile însorite sau în semiumbră și înfloresc la începutul verii. Frunzele tinere pot fi folosite în bucătărie, cu aceeași moderație ca măcrișul, iar planta atrage insecte polenizatoare.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Folosește decoctul de rizom ca gargară sau remediu ocazional, nu ca tratament de durată.
• În diaree, începe cu rehidratarea, iar la copii și vârstnici folosește soluții de rehidratare orală.
• Mergi la medic dacă diareea are sânge, febră mare, durează mai multe zile sau apare la un sugar.
• Nu folosi răculețul pentru sângerări interne; acestea sunt urgențe medicale.
• Bea decocturile astringente la distanță de mese, dacă ai anemie sau iei fier.
• Păstrează câteva ore între decoct și alte medicamente.
• Consumă frunzele cu moderație dacă ai avut calculi renali.
• Nu folosi planta în sarcină, în alăptare sau la copii fără sfatul medicului.
• La o mușcătură de viperă, imobilizează membrul și mergi imediat la spital.
• Culege plante sălbatice doar dacă le cunoști sigur, și niciodată din zone protejate.

Concluzie Healthwise

Răculețul este o plantă cu o istorie remarcabilă: budinca de primăvară a satelor din nordul Angliei, terciul din anii de foamete, gargara pentru gingiile slăbite recomandată de Gerard, decoctul în vin din ierbarul lui Culpeper. Numele și credințele legate de el păstrează, la rândul lor, urmele unei epoci în care forma unei rădăcini putea decide ce boală vindecă.

Din această moștenire, un singur lucru are o explicație chimică solidă: efectul astringent al taninurilor din rizom. Restul — de la hemoragiile interne la ciumă și la mușcăturile de șarpe — aparține istoriei medicinei, iar cercetarea modernă nu a testat, la oameni, nici măcar utilizările cele mai plauzibile.

Pentru cititorul de azi, răculețul rămâne o plantă de cunoscut și de admirat în pajiștile de munte, un exemplu frumos al legăturii dintre om și flora locală și, cel mult, un remediu ocazional, folosit cu prudență — nu un înlocuitor pentru rehidratare sau pentru consultul medical.

Referințe științifice

Gerard J. The Herball or Generall Historie of Plantes. London: John Norton; 1597.

Sursa istorică a recomandărilor privind folosirea rădăcinii pentru gingii și a sucului plantei pentru polipii nazali.

Culpeper N. The English Physitian: or an Astrologo-Physical Discourse of the Vulgar Herbs of This Nation (The Complete Herbal). London: Peter Cole; 1652–1653.

Sursa istorică a recomandărilor privind decoctul de rădăcină în vin pentru sângerări, lovituri, icter și bolile infecțioase ale epocii.

Linnaeus C. Species Plantarum. Stockholm: Laurentius Salvius; 1753.

Susține afirmația privind denumirea inițială a speciei, Polygonum bistorta.

Mabey R. Flora Britannica. London: Sinclair-Stevenson; 1996.

Susține descrierea tradițiilor culinare din nordul Angliei, inclusiv budinca de primăvară și campionatul de „dock pudding”.

Hurrell RF, Reddy M, Cook JD. Inhibition of non-haem iron absorption in man by polyphenolic-containing beverages. Br J Nutr. 1999;81(4):289-295.

Susține afirmația privind reducerea absorbției fierului nehemic de către polifenoli și taninuri.