Amaranthus caudatus, „floarea nemuririi”: planta sacră a Anzilor, pe care Culpeper o prescria pentru sângerări doar pentru că este roșie

Amaranthus caudatus este o plantă originară din Anzi, cultivată de mii de ani de popoarele din regiunea Peru și Bolivia pentru semințele ei, și răspândită apoi în grădinile lumii pentru inflorescențele ei roșii, atârnate, care i-au adus numele englezesc „love-lies-bleeding”. Numele genului vine din grecescul amarantos, „care nu se ofilește”, iar în Europa planta a devenit simbol al nemuririi, de la fabulele antice la poezia lui Milton. În ierbarul său din 1653, Nicholas Culpeper recomanda florile uscate pentru oprirea menstruațiilor abundente și a sângerărilor, explicând deschis că, la fel ca „aproape toate celelalte lucruri roșii”, planta își arată virtutea prin culoare. Nu există studii clinice care să confirme aceste utilizări. Valoarea dovedită a plantei este alta: semințele ei, ca ale speciilor înrudite, sunt un aliment nutritiv, fără gluten, bogat în proteine de bună calitate.

Amarantul, în șase idei

1. Amaranthus caudatus este originar din Anzi, unde a fost cultivat pentru semințe timp de milenii.
2. Numele înseamnă „care nu se ofilește”, iar planta a devenit simbol al nemuririi în Europa.
3. Culpeper o prescria pentru sângerări pentru că este roșie — o aplicare explicită a doctrinei semnăturilor.
4. Nu există studii clinice care să confirme utilizările ei medicinale tradiționale.
5. Semințele de amarant sunt un aliment nutritiv, fără gluten, bogat în proteine.
6. Colorantul alimentar E123, numit „amarant”, este un compus sintetic, fără legătură cu planta.

Descriere botanică

Amaranthus caudatus este o plantă anuală, înaltă, care poate depăși un metru în plin soare, cu frunze mari, ovale, și inflorescențe lungi, atârnate, ca niște ciucuri catifelați, de un roșu intens, purpuriu sau, la unele soiuri, verzui. Face parte din familia Amaranthaceae, în care se află și sfecla, spanacul și quinoa.

Amaranthus caudatus este prezentat adesea ca originar din India. Studiile botanice și arheologice o plasează însă în America de Sud, în regiunea andină, unde este cunoscută sub numele quechua de kiwicha și este cultivată și astăzi pentru semințe. A ajuns în India și în alte regiuni ale lumii mult mai târziu, după contactul european cu Americile, iar acolo s-a răspândit ca plantă cultivată și ornamentală.

Planta are câteva rude apropiate. Amaranthus hypochondriacus, numit în engleză „prince’s feather”, și Amaranthus cruentus sunt principalele specii cultivate pentru semințe în Mexic și în America Centrală. În România, genul este reprezentat mai ales de știr — în special știrul sălbatic, Amaranthus retroflexus, o plantă pe care multe gospodării o cunosc ca buruiană de grădină, dar care a fost folosită tradițional și ca verdeață, în ciorbe și mâncăruri de primăvară.

Grecia, Roma și floarea care nu se ofilește

Numele Amaranthus provine din grecescul amarantos, format din a-, fără, și marainein, a se ofili. Florile uscate își păstrează forma și culoarea luni de zile, iar grecii au făcut din ele un simbol al nemuririi. Amarantul este legat adesea de zeița Artemis și de decorarea templelor, a statuilor și a mormintelor; ideea amarantului ca floare a eternității este bine atestată, iar asocierea precisă cu cultul Artemisei provine mai ales din surse și interpretări ulterioare.

Una dintre cele mai vechi mărturii este o fabulă atribuită lui Esop. Un amarant îi spune unui trandafir că îl invidiază pentru frumusețea și parfumul lui, iar trandafirul îi răspunde că frumusețea lui durează doar câteva zile, în timp ce amarantul „înflorește pentru totdeauna”. Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală, nota că amarantul uscat își revine dacă este udat cu apă, motiv pentru care era folosit la coronițele de iarnă.

Simbolismul a traversat secolele. În Paradisul pierdut, publicat în 1667, John Milton descrie „amarantul nemuritor”, o floare care a crescut odinioară în Paradis și a fost mutată în cer după căderea omului. În 1653, regina Cristina a Suediei a fondat un ordin cavaleresc al amarantului, pentru membrii curții ei. Iar în limbajul florilor din epoca victoriană, „love-lies-bleeding” — iubirea care sângerează — însemna dragostea fără speranță.

Ce scria Culpeper

Culpeper este citat frecvent ca descriind amarantul drept „plantă a lui Marte și Venus”. Textul original, din 1653, spune altceva și merită citat, pentru că este una dintre cele mai clare mărturii despre felul în care gândea medicina epocii.

Culpeper scria că amarantul, pe care florarii vremii îl numeau și „flower gentle”, „floramor” sau „velvet flower”, este „sub dominația lui Saturn” și că este „un excelent moderator al acțiunilor și pasiunilor nestăpânite ale lui Venus, chiar dacă și Marte li s-ar alătura”. Despre utilizarea lui, nota: „Florile, uscate și pisate, opresc sângerarea menstruală la femei, așa cum fac aproape toate celelalte lucruri roșii”. Adăuga că florile opresc orice curgere de sânge, la bărbat sau la femeie, din nas sau dintr-o rană, iar despre o altă varietate, cu flori albe, scria că oprește scurgerile vaginale albe la femei și „scurgerea” la bărbați, fiind „un remediu deosebit pentru boala franceză” — adică sifilisul.

Culpeper spunea deschis că amarantul oprește sângerările pentru că este roșu

Pasajul lui Culpeper despre amarant este neobișnuit de sincer. Imediat după ce scrie că florile opresc sângerarea menstruală „așa cum fac aproape toate celelalte lucruri roșii”, el explică de unde vine această cunoaștere: după „iconul sau imaginea” fiecărei plante și-au descoperit anticii virtuțile. Știe că medicii vremii lui ironizează această idee și îi răspunde direct: se întreabă cum ar fi putut fi descoperite virtuțile plantelor altfel decât prin „semnăturile” lor. Este chiar doctrina semnăturilor, formulată cu propriile lui cuvinte: culoarea roșie a florilor indică folosirea lor pentru sânge, iar culoarea albă, pentru scurgerile albe. Tocmai de aceea, lista de utilizări nu poate fi citită ca o observație clinică: ea decurge dintr-o regulă de asemănare, nu dintr-o constatare a efectelor. Textul lui Culpeper arată cât de centrală era doctrina semnăturilor în alegerea acestui remediu.

Aztecii, incașii și figurile de aluat

În Mexicul precolumbian, amarantul — numit în limba nahuatl huauhtli — era una dintre culturile de bază, alături de porumb, fasole și dovleac. Codexul Mendoza, alcătuit după cucerire, în jurul anului 1540, înregistrează cantități mari de amarant printre tributurile anuale plătite capitalei aztece de provinciile imperiului.

Legătura cu ritualurile religioase este bine documentată în cronicile spaniole ale secolului al XVI-lea. Semințele de amarant, amestecate cu miere sau cu sirop de agave, erau modelate în figuri ale zeilor, între care Huitzilopochtli, zeul soarelui și al războiului; figurile erau apoi împărțite și mâncate în cadrul ceremoniilor. Pentru misionarii spanioli, ritualul părea o imitație a împărtășaniei creștine. Tradiția a supraviețuit, transformată: dulciurile mexicane numite alegría, preparate din semințe de amarant expandate și miere, se vând și astăzi.

În Anzi, unde crește Amaranthus caudatus, incașii cultivau planta pentru semințe, iar cultura s-a păstrat în comunitățile rurale până astăzi.

interdicția amarantului de către conchistadori este mai mult tradiție decât fapt documentat

Se spune adesea că conchistadorii spanioli au interzis cultivarea amarantului în Mexic, considerându-l un element al idolatriei. Povestea este foarte răspândită și are un fond real — ritualurile cu figuri de amarant au fost, într-adevăr, suprimate, iar cultura a scăzut dramatic după cucerire. Istoricii nu au găsit însă un decret spaniol care să interzică explicit cultivarea plantei. Declinul amarantului este explicat, în lucrările de specialitate, printr-o combinație de factori: suprimarea ceremoniilor în care era folosit, prăbușirea demografică a populației indigene după epidemii, distrugerea sistemelor agricole tradiționale și înlocuirea culturilor locale cu grâul și cu alte plante aduse din Europa. Distincția nu schimbă sensul poveștii — o cultură sacră a aproape dispărut odată cu lumea care o cultiva —, dar o face mai exactă.

După 1492, amarantul a urmat un drum paradoxal. În timp ce cultura lui scădea dramatic în Mexic și în Anzi, speciile americane au ajuns, prin comerțul colonial, în Africa și în Asia, unde au fost adoptate rapid. În nordul Indiei și în Nepal, semințele de amarant, numite rajgira sau ramdana, au devenit un aliment tradițional, consumat în special în zilele de post religios, iar în Africa și în Asia de Sud-Est frunzele lui au devenit una dintre legumele verzi de bază. Această răspândire explică, probabil, și confuzia frecventă privind originea indiană a plantei: amarantul a devenit acolo atât de familiar încât pare autohton. Este unul dintre exemplele cele mai frumoase ale așa-numitului schimb columbian — circulația plantelor, a animalelor și a bolilor între cele două emisfere după călătoriile lui Columb.

Magia populară

Amarantului i se atribuie mai multe credințe: florile uscate purtate pentru a vindeca o inimă frântă sau pentru a „chema sufletele celor plecați” și un ritual prin care cel care smulgea planta întreagă, într-o vineri cu lună plină, și o purta la piept, învelită într-o pânză albă, ar fi devenit rezistent la gloanțe. Acest tip de „protecție” aparține lumii magiei, nu medicinei.

Merită adăugată o precizare despre sursă: ritualul „anti-gloanțe” circulă mai ales în cărțile moderne de magie a plantelor, din a doua jumătate a secolului trecut, fără o sursă folclorică veche clar identificată. Asocierea amarantului cu nemurirea, cu memoria celor morți și cu dragostea pierdută este, în schimb, bine documentată în literatura europeană, de la fabulele antice la limbajul victorian al florilor.

Ce arată cercetarea modernă

Se afirmă adesea că utilizările tradiționale își găsesc o explicație modernă în taninurile și compușii cu efect astringent și antiinflamator ai plantei și că tradiția medicinală este „confirmată în parte” de fitoterapia modernă.

nu există studii clinice pentru utilizările medicinale tradiționale ale amarantului

Studiile existente asupra frunzelor și inflorescențelor de amarant sunt, în cea mai mare parte, de laborator: extractele au arătat activitate antioxidantă, antiinflamatoare sau antibacteriană pe culturi de celule și pe animale. Nu există studii clinice care să fi testat amarantul la oameni pentru menstruațiile abundente, pentru hemoragii, pentru diaree sau pentru afecțiunile gurii, iar planta nu are o monografie a Agenției Europene a Medicamentului. Pentru două dintre utilizările descrise de Culpeper, precizarea este esențială: gonoreea și sifilisul sunt infecții bacteriene cu transmitere sexuală, care se tratează cu antibiotice și care, netratate, pot produce infertilitate, complicații grave și transmiterea la parteneri sau, în sarcină, la făt. Menstruațiile foarte abundente au, la rândul lor, cauze care trebuie căutate — fibroame, polipi, tulburări de coagulare — și tratamente eficiente. Istoria medicinală a amarantului este un document valoros; nu este o recomandare.

Culoarea florilor: betalaine, nu antociani

Activitatea antioxidantă a inflorescențelor este atribuită frecvent pigmenților antocianici. Precizarea este una de chimie a plantelor, dar interesantă.

roșul amarantului vine din betalaine — iar colorantul E123 nu are nicio legătură cu planta

Culoarea roșie a majorității florilor și fructelor, de la trandafiri la afine, vine din antociani. Amarantul face parte dintr-un grup de plante, alături de sfeclă și de cactuși, care folosesc o altă clasă de pigmenți, betalainele — aceiași compuși care dau culoarea sfeclei roșii. Betalainele au, la rândul lor, activitate antioxidantă în laborator, iar pigmentul principal al amarantului se numește chiar amarantină. Denumirea poate crea însă o confuzie: colorantul alimentar E123, numit tot „amarant”, este un colorant sintetic, obținut din derivați ai petrolului, care a primit numele doar pentru că are culoarea florii. În Statele Unite, E123 a fost interzis în 1976, după studii care au ridicat suspiciuni privind siguranța lui; în Uniunea Europeană este permis doar în câteva produse, în cantități limitate. Un aliment care conține „amarant E123” nu conține, prin urmare, amarant.

Semințele — valoarea dovedită

Rudele plantei sunt cultivate pentru semințe, dar și Amaranthus caudatus este cultivat în Anzi în același scop; în Europa, el este mai cunoscut ca plantă ornamentală.

Semințele de amarant, foarte mici, sunt un pseudocereal — ca quinoa și hrișca, nu fac parte din familia gramineelor. Conțin aproximativ 13–16% proteine, cu un conținut de lizină mai mare decât al cerealelor obișnuite, care sunt sărace în acest aminoacid esențial, precum și fibre, fier, magneziu și calciu. Nu conțin gluten, ceea ce le face potrivite pentru persoanele cu boală celiacă, cu condiția ca produsul să fie certificat fără contaminare încrucișată.

dieta fără gluten, începută înaintea testelor, poate ascunde boala celiacă

Amarantul este una dintre alternativele alese frecvent de persoanele care renunță la gluten, iar mulți fac acest pas înainte de a afla dacă au boala celiacă. Ordinea contează. Boala celiacă afectează aproximativ un procent din populație, iar cea mai mare parte a cazurilor nu sunt diagnosticate, pentru că simptomele pot fi digestive, dar și anemie, oboseală sau pierderea masei osoase. Diagnosticul se pune prin analize de sânge care detectează anumiți anticorpi și, de regulă, printr-o biopsie a intestinului subțire — iar ambele sunt fiabile doar dacă persoana consumă gluten în perioada testării. O dietă fără gluten începută înainte face ca rezultatele să iasă fals negative, iar pentru un diagnostic corect ar fi nevoie apoi de reintroducerea glutenului timp de câteva săptămâni. Pentru cine suspectează o problemă cu glutenul, primul pas este, prin urmare, discuția cu medicul și testele; alegerea amarantului sau a altor alimente fără gluten vine după.

Se prepară fierte, ca terci sau garnitură, expandate, asemenea floricelelor, sau măcinate în făină, amestecată cu alte făinuri. Ca și la alte semințe, conținutul de fier este mai puțin absorbit decât cel din carne, iar spălarea și gătirea reduc compușii care îi limitează absorbția.

Semințele de amarant se clătesc într-o sită fină, apoi se fierb în aproximativ de trei ori volumul lor de apă sau de lapte, la foc mic, acoperite, timp de 20–25 de minute. Rezultatul nu seamănă cu orezul: semințele rămân ușor crocante, iar amestecul devine cremos și lipicios, ideal pentru terci, budinci sau pentru îngroșarea supelor. Pentru amarant expandat, câte o lingură de semințe se pune într-o tigaie uscată, foarte fierbinte, acoperită; în câteva secunde, semințele „pocnesc” ca niște floricele minuscule și se folosesc în iaurt, în salate sau în batoane de casă. Healthwise are și o rețetă de budincă vegetală cu amarant, lapte vegetal și cacao.

Ca toate semințele, amarantul conține fitați, compuși care leagă fierul și zincul și le reduc absorbția. Înmuierea semințelor timp de câteva ore înainte de gătire, încolțirea lor și gătirea propriu-zisă reduc cantitatea de fitați, iar consumul lor împreună cu alimente bogate în vitamina C — ardei, citrice, legume crude — crește absorbția fierului. Detaliul contează mai ales pentru vegetarieni și pentru persoanele cu risc de deficit de fier, pentru care semințele de amarant pot fi o sursă utilă, cu condiția unei preparări corecte.

Batoanele de amarant și dulciurile tradiționale mexicane alegría sunt prezentate adesea ca gustări „superaliment”. Amarantul expandat din ele are, într-adevăr, proteine și fibre, dar liantul este mierea, siropul sau zahărul, iar în multe produse comerciale zahărul reprezintă cea mai mare parte a greutății. Eticheta nutrițională, nu mențiunea „cu amarant” de pe ambalaj, arată ce aduce cu adevărat produsul.

Frunzele și știrul

Frunzele tinere de amarant sunt comestibile și sunt consumate ca legumă în multe regiuni ale lumii — în Caraibe, în Africa, în Asia și în America Latină. În România, frunzele de știr au fost folosite tradițional, fierte, în ciorbe sau în mâncăruri de primăvară.

Două precauții contează. Frunzele conțin oxalați, astfel încât, ca și spanacul sau măcrișul, se consumă gătite și cu moderație de persoanele cu antecedente de calculi renali; fierberea și aruncarea apei reduc conținutul. Plantele crescute pe soluri îngrășate intens pot acumula nitrați, motiv pentru care frunzele de la marginea câmpurilor agricole nu se culeg, iar legumele cu frunze de acest tip nu se dau sugarilor mici.

Frunzele de amarant, ca spanacul, frunzele de sfeclă și alte legume cu frunze, pot conține cantități mari de nitrați. Pentru adulți, aceștia nu sunt o problemă, dar la sugarii foarte mici, nitrații se pot transforma în compuși care reduc capacitatea sângelui de a transporta oxigen. Din acest motiv, pediatrii recomandă ca piureurile preparate în casă din astfel de legume să nu fie introduse în primele luni de viață, iar piureurile preparate să fie păstrate puțin timp la frigider, pentru că nitrații se transformă treptat în nitriți după gătire.

Polenul de știr și alergiile de sfârșit de vară

O informație de sănătate importantă: polenul unor specii de Amaranthus, în special al știrului sălbatic, este alergenic. În România, el contribuie, alături de ambrozie și de alte buruieni, la alergiile respiratorii de la sfârșitul verii și începutul toamnei. Amaranthus caudatus, cultivat ornamental, produce mai puțin polen transportat de vânt, dar persoanele cu alergii sezoniere la buruieni pot reacționa și la contactul apropiat cu plantele înrudite.

Pentru cine vrea să îl cultive, Amaranthus caudatus este o plantă ușoară: se seamănă primăvara, după ultimul îngheț, într-un loc însorit, tolerează bine seceta și înflorește din vară până la primele înghețuri. Pentru aranjamente uscate, inflorescențele se taie înainte ca semințele să se maturizeze complet și se atârnă cu vârful în jos, într-un loc uscat și întunecat, unde își păstrează culoarea luni de zile. Lăsat să producă semințe, amarantul se înmulțește singur, de la un an la altul.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Folosește semințele de amarant ca alternativă nutritivă la cereale, fierte, expandate sau în făină.
• Dacă ai boală celiacă, alege amarant certificat fără gluten.
• Gătește frunzele de amarant sau de știr și consumă-le cu moderație dacă ai avut calculi renali.
• Nu culege știr de la marginea câmpurilor tratate cu îngrășăminte.
• Nu folosi amarantul pentru menstruații abundente; cere o evaluare ginecologică.
• Pentru suspiciunea unei infecții cu transmitere sexuală, mergi la medic; se tratează cu antibiotice.
• Nu confunda colorantul E123 cu planta; citește eticheta.
• Dacă ai alergii la sfârșitul verii, întreabă medicul și despre polenul de știr, nu doar despre ambrozie.
• Cultivă amarantul ornamental pentru frumusețe și pentru florile uscate care rezistă luni de zile.
• Citește ierbarele vechi ca documente de istorie, nu ca ghiduri de tratament.

Concluzie Healthwise

Amaranthus caudatus are una dintre cele mai bogate istorii culturale dintre plantele de grădină. Numele lui grecesc înseamnă „care nu se ofilește”, fabula lui Esop îl pune față în față cu trandafirul, Milton îl așază în Paradis, aztecii modelau din semințele înrudite figuri ale zeilor, iar Culpeper îl prescria pentru sângerări, explicând deschis că o face pentru că este roșu.

Istoria aceasta merită păstrată ca atare — ca mărturie despre felul în care oamenii au gândit plantele, bolile și nemurirea. Nu este însă o confirmare a efectelor medicinale, pentru care nu există studii clinice, iar pentru afecțiuni precum menstruațiile abundente sau infecțiile cu transmitere sexuală există astăzi tratamente eficiente.

Valoarea demonstrată a plantei este cea pe care o cunoșteau, de fapt, popoarele din Anzi și din Mexic: semințele, un aliment nutritiv, fără gluten, cu proteine de bună calitate. Iar în grădină, ciucurii ei roșii rămân una dintre cele mai frumoase imagini ale sfârșitului de vară.

Referințe științifice

Culpeper N. The English Physitian: or an Astrologo-Physical Discourse of the Vulgar Herbs of This Nation (The Complete Herbal). London: Peter Cole; 1652–1653.

Sursa citatelor privind dominația lui Saturn, folosirea florilor roșii pentru sângerări, explicarea virtuților prin „semnături” și utilizările varietății cu flori albe.

Plinius Secundus C. Naturalis Historia. Secolul I d.Hr.

Sursa observației privind amarantul uscat care își revine când este udat și folosirea lui la coronițele de iarnă.

Codex Mendoza. Mexic, circa 1541. Oxford: Bodleian Library, MS. Arch. Selden. A. 1.

Susține afirmația privind amarantul înregistrat printre tributurile plătite capitalei aztece.

Sauer JD. The grain amaranths and their relatives: a revised taxonomic and geographic survey. Ann Mo Bot Gard. 1967;54(2):103-137.

Susține afirmațiile privind originea andină a speciei Amaranthus caudatus și distribuția speciilor de amarant cultivate pentru semințe.

National Research Council. Amaranth: Modern Prospects for an Ancient Crop. Washington, DC: National Academy Press; 1984.

Susține datele privind istoria culturii amarantului în Mexic și în Anzi și declinul ei după cucerirea spaniolă.

Caselato-Sousa VM, Amaya-Farfán J. State of knowledge on amaranth grain: a comprehensive review. J Food Sci. 2012;77(4):R93-R104.

Susține datele privind compoziția semințelor de amarant, conținutul de proteine și de lizină și absența glutenului.