GIP (glucose-dependent insulinotropic polypeptide)

50 « Back to Glossary Index

(endocrinologie, diabetologie, fiziologie digestivă)

GIP (glucose-dependent insulinotropic polypeptide, anterior numit gastric inhibitory polypeptide) este primul hormon incretin descoperit, secretat de celulele K enteroendocrine din duoden și jejunul proximal ca răspuns la absorbția de glucoză și grăsimi. Împreună cu GLP-1, GIP mediază efectul incretinic — amplificarea secreției insulinice postprandiale dincolo de ceea ce ar produce glucoza singură pe celulele beta. La persoanele cu diabet tip 2, efectul incretinic total este redus cu 50–70%, iar contribuția GIP este disproportionat diminuată față de GLP-1.

Mecanismul biologic

•  Secreția și stimulii — celulele K din duoden și jejunul proximal secretă GIP la contactul cu glucoza și cu acizii grași; secreția este rapidă (debut în primele 15 minute postprandial); stimulul lipidic este mai puternic decât cel glucidic pentru GIP, invers față de GLP-1 (mai stimulat de glucoza și fibre)

•  Efectele pancreatice — GIP potențează secreția insulinică dependent de glucoză prin receptorii GIPR pe celulele beta; efectul este sinergic cu GLP-1 — împreună, GIP și GLP-1 mediază 50–70% din secreția insulinică postprandială totală la persoanele sănătoase (efectul incretinic); stimulează și secreția de glucagon în unele condiții

•  Efectele adipoase — spre deosebire de GLP-1, GIP are receptori abundenți pe adipocite; stimulează lipogeneza și inhibă lipoliza în țesutul adipos; în obezitate, semnalizarea GIP în adipocite poate contribui la acumularea lipidică — motiv pentru care antagonismul receptorilor GIP este investigat ca strategie terapeutică

•  Deficitul de efect incretinic în diabet tip 2 — la persoanele cu diabet tip 2, răspunsul insulinic la GIP este sever diminuat (receptorii GIPR pe celulele beta sunt desensibilizați); GLP-1 își păstrează parțial efectul; aceasta explică de ce inhibitorii DPP-4 și agonistii GLP-1 sunt eficienți în diabet, deși cresc ambele incretine

•  Tirzepatida — dual agonist GIP+GLP-1, aprobat FDA (2022) pentru diabet tip 2 sub numele Mounjaro și pentru obezitate ca Zepbound; produce pierdere în greutate superioară semaglutidei (20–22% față de 15%) prin activarea simultană a receptorilor GIP și GLP-1 pe celulele beta, adipocite și SNC

Contexte clinice relevante

•  Efectul incretinic ca diagnostic — testul de efect incretinic (compararea secreției insulinice la glucoza IV față de glucoza orală) poate cuantifica contribuția GIP și GLP-1; la persoanele sănătoase, 50–70% din insulina postprandială este mediată incretinic; la diabetici tip 2, contribuția poate fi sub 20%

•  Chirurgia bariatrică și incretinele — bypass gastric produce creșteri dramatice ale GLP-1 și GIP postprandial prin accelerarea livrării de nutrienți în ileon (unde celulele L sunt dense); remisia diabetului tip 2 după bypass gastric este parțial mediată de această amplificare incretinică, independent de pierderea în greutate

•  Secvența alimentară și GIP — grăsimile consumate înainte de carbohidrați stimulează GIP (care răspunde puternic la lipide), pregătind potențarea insulinosecreției înainte de absorbția glucozei; un mecanism suplimentar al efectului favorabil al consumului de alimente bogate în grăsimi sănătoase înainte de carbohidrați

GIP a fost inițial considerat un hormon cu rol minor față de GLP-1 în terapia diabetului — tirzepatida a inversat această percepție demonstrând că activarea simultană GIP+GLP-1 produce efecte superioare oricaruia dintre agonistii singulari. paradoxul biologic: GIP stimulează lipogeneza în adipocite (potențial adipogen), dar tirzepatida produce pierdere mai mare în greutate decât semaglutida (GLP-1 pur). interacțiunile complexe dintre receptorii GIP din adipocite, creier și pancreas explică acest paradox aparent.

« Back to Glossary Index