Derealizare

37 « Back to Glossary Index

(psihiatrie, neurologie, psihologie clinică)

Derealizarea este o experiență de detașare de mediul înconjurător — senzația că lumea externă este ireală, îndepărtată, artificială, ca un decor de film sau ca un vis, ca și cum ar fi acoperită de un voal sau ar fi percepută printr-un geam. Este distinctă de depersonalizare (în care detașarea este față de sine, nu față de mediu), deși co-apar frecvent în contextul atacurilor de panică și al tulburării de depersonalizare-derealizare. Ca și depersonalizarea, derealizarea din panică este un fenomen tranzitoriu, produs de supraîncărcarea sistemelor de procesare senzorială, nu o psihoză sau o pierdere a contactului cu realitatea.

Mecanismul biologic

•  Perturbarea procesării senzoriale externe — în contextul atacului de panică, resursele de atenție și de procesare corticală sunt mobilizate masiv spre semnalele interne (puls, respirație, senzații corporale) prin hipervigilența interoceptivă; procesarea mediului extern devine secundară și mai puțin detaliată; percepția mediului devine oarecum schematică, mai puțin vie, mai puțin integrată — sursa senzației de decor artificial

•  Vasoconstricția cerebrală și hipocapnia — scăderea fluxului cerebral prin hipocapnie afectează procesarea perceptuală a cortexului vizual, auditiv și asociativ; calitatea perceptuală a experienței externe se modifică subtil; zgomotele pot suna îndepărtate sau nefirești, vizualul poate părea mai plat sau mai puțin tridimensional

•  Disproportia limbic-cortical — supraactivarea sistemului limbic (amigdala, hipocamp) față de procesarea cortexului asociativ produce o disproporție în care răspunsul emoțional depășește capacitatea de integrare cortical-perceptuală; lumea continuă să fie percepută, dar nu mai este procesată cu normalele conectări emoționale și de memorie

•  Derealizarea vs. psihoza — în psihoză (schizofrenie, tulburare bipolar ă cu elemente psihotice), contactul cu realitatea este pierdut: persoana crede că iluziile sunt reale, că halucinațiile sunt percepții reale; în derealizare, persoana știe că lumea este reală, dar o simte ca nereală — distincția fundamentală care separă derealizarea de psihoză; testarea realității rămâne intactă

•  Durata și rezoluția — derealizarea din atacul de panică dispare odată cu normalizarea activării simpatice și a CO2; nu lasă urmă structurală și nu progresează spre psihoză; durata tipică este de minute până la câteva ore în cazuri severe; persistența dincolo de atacul acut sugerează tulburarea de depersonalizare-derealizare sau altă condiție subiacentă

Contexte clinice relevante

•  Derealizarea în tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) — prezentă ca simptom disociativ în PTSD, mai ales în formele cu disociere prominentă; poate fi declanșată de triggeri traumatici; persistentă și mai severă decât în panică; tratamentul PTSD cu disociere necesită protocoale adaptate (EMDR, tehnici de stabilizare)

•  Derealizarea și epilepsia temporală — lobul temporal este implicat în integrarea perceptuală și în sentimentul de familiaritate al mediului (fenomenul jamais-vu — sentimentul că ceva familiar este necunoscut — este o formă de derealizare); epilepsia temporală poate produce derealizare ca aura ictală sau post-ictala; electroencefalograma (EEG) este indicata la derealizare cu debut brusc, neexplicat anxios

•  Derealizarea și substanțele — canabisul produce derealizare și depersonalizare tranzitorii, mai ales la consumatorii noi sau la doze mari; mecanismul implică activarea receptorilor CB1 în cortexul asociativ; poate precipita tulburarea de depersonalizare-derealizare la persoane predispuse; disociativele (ketamina, PCP) produc derealizare intensă prin antagonism NMDA

derealizarea și depersonalizarea sunt frecvent descrise în același context clinic deoarece co-apar, dar reprezintă experiențe fenomenologic distincte cu substraturi neurobiologice parțial diferite. a le trata ca sinonime în comunicarea cu pacientul este imprecis. a le explica ca psihoze incipiente este profund dăunător și frecvent. a le explica ca supraîncărcare perceptuală tranzitorie — senzația că lumea pare nereală pentru că creierul tău este ocupat în altă parte — este singura comunicare care reduce, nu amplifică, suferința.

« Back to Glossary Index