Depersonalizare

33 « Back to Glossary Index

(psihiatrie, neurologie, psihologie clinică)

Depersonalizarea este o experiență de detașare de sine — senzația că ești un observator extern al propriilor gânduri, sentimente, senzații sau acțiuni, ca și cum te-ai privi din afara corpului sau ca și cum propriul corp, mintea sau emoțiile ți-ar fi străine. Este distinctă de derealizare (în care lumea externă pare nereală), deși cele două co-apar frecvent. Poate apărea tranzitoriu în contextul oboselii severe, privării de somn, ingestiei de substanțe psihoactive, atacurilor de panică intense sau ca simptom al mai multor tulburări psihiatrice. Ca tulburare de sine stătătoare (tulburarea de depersonalizare-derealizare, DPDR), este mai rară și produce suferință semnificativă.

Mecanismul biologic

•  Modelul neurobiologic al depersonalizării — cercetările de neuroimagistică (Sierra și Berrios, Feinstein) propun un model în care cortexul prefrontal (în special cortexul orbitofrontal și prefrontal ventromedial) inhibă excesiv structurile limbice (amigdala, insula) în contextul supraactivării emoționale; rezultatul este o experiență emoțională aplatizată și o senzație de detașare față de propriile stări; amigdala hipoactivă, nu hiperactivă, în DPDR față de anxietatea tipică

•  Depersonalizarea în atacul de panică — în panică, mecanismul este parțial diferit: activarea masivă a sistemului limbic și hipocapnia cerebrală produc o alterare a procesării integrative a senzațiilor corporale și a simțului de sine; supraîncărcarea sistemelor de procesare senzorială (prin adrenalina și hipocapnie) produce temporar o disociere a fluxului normal al conștiinței de sine; este un mecanism de supraîncărcare, nu de inhibiție prefrontală cronică ca în DPDR

•  Rolul insulei — cortexul insular (insula) este implicat în interoceptie — percepția stărilor corporale interne — și în sentimentul de a fi în corp; activarea insulei în panică este asociată cu hipersensibilitate somatică; perturbarea temporară a procesării insulare în contextul hipocapniei poate contribui la senzația de detașare corporală

•  Componenta disociativă — depersonalizarea din panică este un simptom disociativ minor, tranzitoriu, distinct de disocierea patologică din tulburarea de stres post-traumatic sau din tulburările de personalitate; dispare odată cu scăderea activării simpatice și normalizarea CO2; nu indică psihoză, schizofrenie sau pierderea contactului cu realitatea

•  Confuzia cu psihoza — pacienții care experimentează pentru prima dată depersonalizarea în panică o interpretează frecvent ca semn că înnebunesc sau că își pierd contactul cu realitatea; această interpretare catastrofică amplifica atacul și produce frică suplimentară față de repetarea episodului; demitizarea mecanismului (este supraîncărcare temporară, nu psihoză) este una dintre componentele esențiale ale psihoeducației în tulburarea de panică

Contexte clinice relevante

•  Tulburarea de depersonalizare-derealizare (DPDR) — diagnostic distinct când depersonalizarea sau derealizarea sunt persistente sau recurente, produc suferință semnificativă și nu sunt explicate de altă tulburare, substanțe sau boală organică; tratamentul specific: CBT adaptat, SSRI (cu eficacitate variabilă), lamotrigina (date limitate); mai puțin responsivă la tratament decât tulburarea de panică

•  Depersonalizarea în privarea de somn — privarea severă de somn produce frecvent depersonalizare ușoară; experiment demonstrat la voluntari după 24-72 ore fără somn; mecanismul implică perturbarea procesării prefrontale și a integrării senzoriale

•  Diagnosticul diferențial — epilepsia temporală poate produce depersonalizare/derealizare ca aură ictală; schizofrenia produce experiențe de detașare de sine, dar cu pierderea contactului cu realitatea (absent în depersonalizare); intoxicatia cu cannabis, disociative (ketamina, PCP) și halucinogene produce depersonalizare tranzitoarie; evaluarea neurologică este indicată la depersonalizare cu debut brusc, fără context anxios identificabil, mai ales cu convulsii sau automatisme

depersonalizarea din atacul de panică este probabil simptomul care sperie cel mai mult pacienții și care este cel mai puțin explicat în urgențe. senzația de a te privi din afara corpului, de a fi detașat de propriile mâini sau gânduri, apare în contextul unui sistem nervos supraîncărcat — nu al unui sistem care se dezintegrează. comunicarea clară a acestui mecanism (supraîncărcare tranzitorie, nu psihoză) reduce semnificativ stratul suplimentar de frică adăugat de interpretarea greșită și scurtează durata episodului.

« Back to Glossary Index