Glicogen muscular

(categorie: metabolism, fiziologia efortului)

Glicogenul muscular este rezerva de glucoză depozitată în fibrele musculare scheletice, de aproximativ trei sute până la cinci sute de grame sau mai mult la un adult.

Este combustibil local: mușchiul își păstrează rezerva pentru propria contracție și nu o poate exporta ca glucoză pentru întregul organism.

Cum funcționează

Concentrația este mult mai mică decât în ficat — de ordinul a unu-două la sută din volumul celulei musculare — dar musculatura are o masă totală mult mai mare, deci formează cel mai mare rezervor al corpului.

Mușchiul scheletic nu are glucozo-6-fosfatază. Glucozo-6-fosfatul provenit din glicogenul propriu nu poate părăsi celula și intră în glicoliză, pentru producerea rapidă de energie.

Degradarea este declanșată de calciu, eliberat la fiecare contracție, de AMP, semnalul de energie scăzută, și de adrenalină. Glucagonul nu are practic efect: mușchiul nu are receptorii relevanți.

Această autonomie explică tiparul de golire. Postul fără activitate fizică lasă glicogenul muscular aproape neatins; efortul îl consumă rapid.

Particularități

Cel mai mare rezervor

Concentrație mică, dar masă totală mare.

Combustibil local

Lipsa glucozo-6-fosfatazei îl păstrează în celulă.

Reglare autonomă

Calciu și AMP, nu glucagon.

Contribuție indirectă la glicemie

Prin lactat și alanină, via ficat.

Relevanță clinică

Afirmația că postul golește rezervele musculare este greșită. Dacă nu mănânci, scade glicogenul hepatic; pentru a reduce substanțial cel muscular este nevoie de contracție musculară.

Contribuția la glicemie nu este însă zero. Lactatul produs în efort ajunge la ficat, care îl transformă în glucoză nouă — ciclul Cori — iar alanina urmează o cale similară.

Cantitatea depinde mult de masa musculară, de antrenament și de aportul de carbohidrați. Un sportiv de anduranță antrenat poate avea rezerve considerabil mai mari decât o persoană sedentară.

La vârstnici, scăderea masei musculare reduce cel mai mare rezervor de glicogen al corpului. Mușchiul este și principalul loc în care ajunge glucoza după masă, deci o masă musculară mică înseamnă adesea o toleranță mai slabă la glucoză.

Golirea nu este uniformă. Mușchii care nu au lucrat pot păstra aproape întreg glicogenul chiar după un efort lung, iar performanța scade înainte de epuizarea completă a tuturor rezervelor.

Ce se poate măsura

Nu există analiză de rutină.

În cercetare: biopsie musculară și spectroscopie RMN de carbon-13.

Glicemia normală nu reflectă nivelul glicogenului muscular.

Evaluarea practică este prin senzația de efort și performanță.

Nu există indicație de măsurare pentru persoanele obișnuite.

Factori care influențează rezerva musculară de glicogen

Masa musculară.

Nivelul de antrenament.

Aportul de carbohidrați.

Activitatea fizică recentă și intensitatea ei.

Temperatura corpului în timpul efortului.

Tipul de fibre musculare.

Vârsta.

De ce contează

Glicogenul muscular explică de ce aceeași alergare pare ușoară într-o zi și grea în alta: o zi cu puțini carbohidrați sau un antrenament greu în ajun schimbă punctul de pornire.

Pe Healthwise, apare în explicarea nutriției sportive, a oboselii în efort și a metabolismului carbohidraților.

Concluzie

Glicogenul muscular este cel mai mare rezervor de glucoză al corpului, de 300–500 g sau mai mult, folosit local pentru contracție.

Ce trebuie reținut: nu poate fi exportat ca glucoză pentru organism, postul nu îl golește, iar reducerea lui substanțială cere efort fizic.