Hildegard von Bingen: plante medicinale, boli și medicina din Physica și Causae et curae

Hildegard von Bingen (1098–1179) a fost o stareță benedictină din Renania care a scris, pe lângă lucrări teologice și muzică, două texte despre natură și medicină: Physica, un catalog al plantelor, animalelor, pietrelor și metalelor, și Causae et curae, un tratat despre cauzele și tratamentul bolilor. Ambele explică sănătatea prin teoria medievală a celor patru umori și printr-o cosmologie creștină în care trupul, sufletul și natura formează un întreg, iar unele observații despre plante coincid cu ce știe farmacologia de astăzi, în timp ce multe altele nu au nicio bază. Ceea ce se vinde în prezent sub numele de „medicina Hildegard” nu este un sistem transmis neîntrerupt din secolul al XII-lea, ci o reconstrucție modernă, formulată în principal după 1970 de medicul austriac Gottfried Hertzka. Textele Hildegardei sunt, așadar, documente extraordinare pentru istoria medicinei, dar nu pot fi folosite ca ghid de tratament.

Tocmai această combinație o face fascinantă. Hildegard poate observa că o plantă împiedică stricarea unei băuturi și, câteva rânduri mai departe, poate explica boala prin dezechilibrul umorilor, prin legătura dintre păcat și trup sau prin ordinea divină a creației. Dacă îi citim scrierile ca pe niște manuale medicale moderne, le înțelegem greșit. Dacă le respingem doar pentru că aparțin Evului Mediu, ratăm unul dintre cele mai neobișnuite documente despre felul în care oamenii încercau să înțeleagă sănătatea acum aproape nouă secole.

Confuzia din jurul ei are și o cauză mai puțin vizibilă: între manuscrisele medievale și cărțile de pe rafturile de azi s-au interpus copiști, editori, traducători și, în secolul XX, promotori ai unei terapii noi care i-au purtat numele. A înțelege ce a scris cu adevărat Hildegard înseamnă a separa trei straturi – textul medieval, istoria transmiterii lui și reinterpretarea modernă.

Hildegard von Bingen și medicina ei, în șapte idei

1. Hildegard von Bingen a fost o călugăriță germană din secolul al XII-lea care a scris despre Dumnezeu, muzică, plante și boli.
2. În Physica a descris sute de plante, animale și pietre, spunând pentru fiecare dacă ajută sau dăunează omului.
3. Explicațiile ei pornesc de la ideea medievală că boala apare când cele patru „umori” ale corpului nu mai sunt în echilibru.
4. Unele observații au rezistat, cum ar fi faptul că hameiul ajută berea să nu se strice, dar majoritatea remediilor nu sunt confirmate.
5. Cărțile ei s-au păstrat doar în copii făcute după moartea ei, iar o parte din ce i se atribuie a fost adăugat de alții.
6. „Medicina Hildegard” vândută azi, cu speltă, ceaiuri și pietre, a fost construită în secolul XX de medicul Gottfried Hertzka.
7. Pentru o problemă de sănătate, remediile atribuite Hildegardei nu înlocuiesc consultul medical și tratamentele verificate prin studii.

Viața Hildegardei von Bingen: de la Disibodenberg la o autoritate a Europei medievale

Hildegard s-a născut în 1098, la Bermersheim, într-o familie nobilă din regiunea Rinului, ca al zecelea copil al lui Hildebert și al Mechthildei. Părinții au închinat-o Bisericii, după un obicei al epocii, iar biografii medievali au descris gestul ca pe o „dijmă”. Tradiția spune că la opt ani a fost încredințată Juttei de Sponheim, o tânără nobilă retrasă ca pustnică lângă mănăstirea benedictină de la Disibodenberg; cercetătorii plasează intrarea formală în chilia Juttei în 1112, când Hildegard avea în jur de 14 ani. În jurul anului 1115 și-a făcut profesiunea religioasă, iar după moartea Juttei, în 1136, a fost aleasă conducătoare a comunității feminine.

Mănăstirea medievală era mai mult decât un spațiu de rugăciune. Era loc de cultivare a plantelor, de păstrare și copiere a manuscriselor, de îngrijire a bolnavilor și de transmitere a cunoștințelor. Regula Sfântului Benedict cerea explicit îngrijirea bolnavilor „înainte de toate și mai presus de toate”, iar planurile mănăstirilor carolingiene includeau o grădină de plante medicinale, o infirmerie și o casă pentru medic. Hildegard a crescut, așadar, într-un mediu în care planta medicinală, alimentul, teologia și îngrijirea corpului nu aparțineau unor discipline separate.

Această diferență este esențială pentru a-i înțelege scrierile. Noi separăm medicina de botanică, teologia de fiziologie, muzica de farmacologie. Hildegard nu privea lumea astfel. Pentru ea, omul făcea parte dintr-o ordine mai mare a creației, iar sănătatea corpului nu putea fi desprinsă complet de suflet, de natură și de Dumnezeu. Analizele istorice ale Causae et curae arată tocmai această îmbinare între tradiția medicală greco-romană, cunoașterea populară germanică despre plante și cosmologia creștină medievală.

Victoria Sweet, medic și istoric al medicinei, a susținut că Hildegard a lucrat probabil efectiv în infirmeria mănăstirii, ca infirmaria sau ca pigmentarius – persoana care se ocupa de grădina de plante medicinale, de preparate și de bolnavi. Ipoteza explică de ce multe pasaje din Physica au aerul unor observații practice, nu al unor citate din autorii antici: indicații despre cum se fierbe o plantă, cu ce se amestecă, când se culege.

Viziunile Hildegardei von Bingen și ipoteza migrenei

Hildegard relata că avea experiențe vizionare încă din copilărie și că le trăia „nici în somn, nici în vis, nici în nebunie”, ci trează și atentă. Le numea „umbra luminii vii”. În jurul vârstei de 42 de ani, potrivit propriei relatări, a primit porunca de a consemna ceea ce vedea și înțelegea, iar din acest proces s-a născut Scivias – prescurtare a expresiei Sci vias Domini, „Cunoaște căile Domnului” –, prima sa mare lucrare vizionară, scrisă între 1141 și 1151.

La sinodul de la Trier din 1147–1148, papa Eugen al III-lea a citit fragmente din Scivias și a autorizat-o să scrie în continuare. Aprobarea papală i-a conferit o autoritate remarcabilă pentru o femeie din Europa secolului al XII-lea și i-a deschis drumul spre corespondența cu papi, împărați și episcopi.

Viziunile ei au atras, mult mai târziu, interpretări medicale. În 1913, tânărul istoric al științei Charles Singer, aflat în Germania, a studiat miniaturile unui manuscris al Scivias – stele, puncte de lumină, contururi zimțate – și a propus că Hildegard suferea de migrenă cu aură. Și-a pierdut manuscrisul articolului când a părăsit Germania la izbucnirea războiului, l-a rescris din memorie și l-a publicat în 1917. În 1970, neurologul Oliver Sacks a preluat ideea în cartea sa Migraine, numind imaginile din Scivias „indiscutabil migrenoase”, iar de atunci diagnosticul circulă adesea ca fapt stabilit.

Katherine Foxhall, istoric al medicinei, a arătat însă cât de fragilă este construcția. Singer a trebuit să presupună că Hildegard a participat direct la realizarea miniaturilor, lucru care nu poate fi demonstrat, iar ulterior unii istorici au folosit diagnosticul de migrenă tocmai ca argument pentru implicarea ei în ilustrații – un raționament circular. Migrena nu lasă urme pe schelet și nu poate fi confirmată arheologic, deci „migrena Hildegardei” se sprijină exclusiv pe interpretarea unor imagini și a unor texte.

Dincolo de migrenă, textele ei vorbesc des despre propria boală: perioade lungi de slăbiciune, țintuire la pat, dureri pe care le lega de ezitarea de a împlini poruncile primite. Hildegard și-a interpretat suferința ca pe o pedeapsă sau o încercare divină; medicina modernă ar căuta cauze fiziologice. Ambele lecturi spun ceva despre epoca celui care interpretează.

Rupertsberg: mănăstirea în care Hildegard von Bingen și-a scris lucrările despre natură

În jurul anului 1150, împotriva opoziției călugărilor de la Disibodenberg, Hildegard a fondat o mănăstire nouă la Rupertsberg, pe dealul de la confluența râurilor Nahe și Rin, lângă Bingen, unde s-a mutat împreună cu aproximativ 20 de călugărițe. Locul fusese legat de cultul Sfântului Rupert și al mamei sale, Berta, ale căror vieți Hildegard le-a scris ulterior. În 1165 a înființat o a doua comunitate, la Eibingen, pe celălalt mal al Rinului.

Autoritatea sa depășise deja zidurile mănăstirii. A purtat corespondență cu papi, cu împăratul Frederic Barbarossa, cu episcopi, stareți și laici care îi cereau sfatul; s-au păstrat aproape 400 de scrisori. Între 1158 și 1171 a făcut mai multe călătorii de predicare în orașe din Renania și din alte regiuni germane – un rol neobișnuit pentru o femeie a epocii.

În aceeași perioadă se conturează scrierile sale despre lumea naturală și medicină. Hildegard însăși pomenește, în prefața unei lucrări din 1158, o carte despre „subtilitățile diverselor naturi ale creaturilor”. Aceste scrieri sunt cunoscute astăzi sub două titluri, Physica și Causae et curae, care trebuie citite împreună, dar nu sunt același tip de text – și nici nu au ajuns până la noi pe același drum.

Cum au ajuns până la noi Physica și Causae et curae

Niciuna dintre cele două lucrări medicale nu s-a păstrat într-un manuscris din timpul vieții Hildegardei. Cercetătorii consideră că ea a redactat, între aproximativ 1150 și 1160, o singură lucrare mare despre natură și vindecare, pe care a numit-o Liber subtilitatum diversarum naturarum creaturarum. După moartea ei, materialul a fost reorganizat și împărțit în două tradiții distincte.

Physica – catalogul substanțelor naturale și al utilizărilor lor – s-a păstrat în mai multe manuscrise din secolele XIII–XV, dintre care cinci complete, păstrate astăzi la Florența, Wolfenbüttel, Bruxelles, Vatican și Paris, plus câteva fragmente. Titlul Physica nu apare în manuscrise: i-a fost dat de tipograful Johann Schott din Strasbourg, care a publicat lucrarea în 1533. Ediția lui Schott a reorganizat cărțile, a omis cartea despre pietre și a inclus pasaje care nu se regăsesc în niciun manuscris cunoscut, iar vreme îndelungată a fost singurul text disponibil.

Causae et curae are o istorie și mai fragilă. Textul complet s-a păstrat într-un singur manuscris din secolul al XIII-lea, aflat astăzi la Biblioteca Regală din Copenhaga, redescoperit în secolul al XIX-lea și publicat abia în 1903 de Paul Kaiser. Un copist i-a dat titlul Beate Hildegardis cause et cure, dar atribuirea din manuscris nu închide discuția. Laurence Moulinier, istoric francez care a publicat în 2003 ediția critică de referință, a analizat pe larg problema autenticității: o parte a textului pare să provină din lucrarea Hildegardei, alta poate proveni din compilații și adăugiri ulterioare.

Volmar, Richardis și drumul textelor de la dictare la tipar

Hildegard nu și-a scris singură lucrările, în sensul în care scrie un autor modern. Ea dicta sau nota pe tăblițe de ceară, iar textul era apoi corectat și copiat pe pergament de colaboratori. Cel mai important dintre ei a fost călugărul Volmar de la Disibodenberg, profesorul ei din tinerețe, care i-a fost secretar și confesor timp de peste trei decenii, până la moartea lui, în 1173. Hildegard îi recunoștea rolul de a-i îndrepta latina, pe care ea însăși o considera nesigură, dar insista că nu intervenea asupra conținutului. Alături de el a lucrat călugărița Richardis von Stade, colaboratoarea ei apropiată în anii în care a fost redactat Scivias. Plecarea Richardisei, în 1151, ca stareță a unei alte mănăstiri, și moartea ei, în anul următor, apar în scrisorile Hildegardei ca una dintre marile dureri ale vieții sale.

După moartea Hildegardei, operele ei au fost adunate la Rupertsberg într-un manuscris uriaș, cunoscut astăzi drept Riesencodex, „Codexul gigant”, păstrat la Wiesbaden. Lucrările medicale nu au fost incluse în acest corpus oficial, ceea ce explică în parte transmiterea lor separată și fragilă. Timp de secole, Hildegard a rămas cunoscută mai ales ca profetesă, iar textele ei despre natură au circulat în cercuri restrânse.

Redescoperirea modernă a început în secolul al XIX-lea. În 1855, volumul dedicat Hildegardei din Patrologia Latina, marea colecție de texte creștine editată de Jacques-Paul Migne, a publicat Physica după manuscrisul de la Paris, completat cu pasaje din ediția lui Schott. În 1882, cardinalul Jean-Baptiste Pitra a publicat alte texte inedite ale ei, iar în 1903 a apărut prima ediție a Causae et curae. Abia la sfârșitul secolului XX au fost realizate ediții critice care compară sistematic manuscrisele. Cu alte cuvinte, cititorii care au descoperit „medicina Hildegard” în anii 1970 lucrau, în mare parte, cu texte editate înainte ca filologii să fi stabilit ce provine, de fapt, de la ea.

Physica, enciclopedia naturii scrisă de Hildegard von Bingen

Titlul medieval al lucrării, Liber subtilitatum diversarum naturarum creaturarum – aproximativ, „Cartea subtilităților diverselor naturi ale creaturilor” –, spune mult despre proiect. Hildegard nu încearcă doar să enumere medicamente, ci să descrie proprietățile tuturor lucrurilor create. Lucrarea este împărțită în nouă cărți, dedicate plantelor, elementelor, arborilor, pietrelor, peștilor, păsărilor, animalelor, reptilelor și metalelor.

Plantele ocupă însă locul central: prima carte este cea mai lungă, cu peste două sute de capitole. Apar cereale – grâu, secară, ovăz, orz, speltă –, leguminoase – mazăre, fasole, linte –, plante textile precum cânepa, mirodenii aduse din Orient – ghimbir, scorțișoară, nucșoară, cuișoare –, plante de grădină – pătrunjel, fenicul, țelină – și flori – trandafir, crin, lavandă. Unele erau alimente, altele plante medicinale, iar multe erau ambele. Lista însăși este un document despre ce se cultiva, se cumpăra și se mânca în Renania secolului al XII-lea.

Pentru fiecare plantă, Hildegard descrie „natura” acesteia prin categorii precum cald, rece, uscat sau umed și indică situațiile în care o consideră utilă sau dăunătoare. Aceste calități nu sunt temperaturi măsurate, ci aparțin unui sistem calitativ în care proprietățile corpului și ale remediilor se potriveau sau se opuneau. O plantă „caldă” putea fi recomandată unui om cu o boală „rece”, după principiul vindecării prin contrarii moștenit din medicina antică.

Structura capitolelor este aproape mereu aceeași: calitatea plantei, efectul ei general asupra omului, apoi rețete concrete – plantă fiartă în vin, pisată cu miere, amestecată cu grăsime pentru unguent, pusă în apa de baie, aplicată ca oblojeală. Multe capitole includ și avertismente: planta „nu este de folos omului”, „îi face rău celui care o mănâncă” sau „este otrăvitoare”. Această atenție la efectele adverse este una dintre trăsăturile care fac textul interesant pentru istoria farmacologiei.

Teoria umorilor în medicina Hildegardei von Bingen

Pentru medicina europeană medievală, o mare parte din fiziologie era explicată prin tradiția umorală moștenită de la Hipocrate și Galen. Sângele, flegma, bila galbenă și bila neagră reprezentau cele patru umori fundamentale, fiecare asociată cu un element – aer, apă, foc, pământ – și cu un temperament: sangvinic, flegmatic, coleric, melancolic. Sănătatea însemna echilibrul lor, iar boala era interpretată drept consecința dezechilibrului.

Hildegard nu reproduce mecanic medicina greacă. Causae et curae integrează teoria umorală într-o cosmologie proprie, în care corpul omului este o oglindă a universului, iar echilibrul umorilor a fost tulburat de căderea lui Adam. Înainte de păcat, spune textul, omul nu cunoștea boala; după aceea, umorile au început să se amestece și să se „răscoale”. Fiziologia devine astfel și teologie: boala are o cauză naturală, dar și o istorie sacră.

Din perspectiva medicinei moderne, teoria umorilor este greșită. Nu există patru fluide care trebuie echilibrate pentru a menține sănătatea, iar deși sângele și bila există, rolul pe care li-l atribuiau anticii nu corespunde fiziologiei reale. Asta nu face textul lipsit de interes. El arată cum încerca un observator medieval să construiască relații între dietă, corp, emoții, sexualitate, mediu și boală cu instrumentele conceptuale disponibile în secolul al XII-lea.

Salerno și Constantin Africanul: medicina savantă din vremea Hildegardei von Bingen

Pentru a înțelege cât de neobișnuite sunt scrierile Hildegardei, merită privit ce se întâmpla în același timp în restul Europei. În sudul Italiei, la Salerno, funcționa încă din secolul al XI-lea cea mai renumită școală de medicină a continentului, în care predau medici laici, bărbați și câteva femei, și unde se formau practicieni veniți din toată Europa. În jurul anului 1080, un negustor și medic din Africa de Nord, cunoscut drept Constantin Africanul, a ajuns la mănăstirea de la Monte Cassino și a tradus în latină o serie de tratate medicale arabe, printre care o mare enciclopedie de medicină, sub titlul Pantegni. Prin aceste traduceri, medicina lui Galen, sistematizată de medicii lumii islamice, a reintrat în Europa latină sub forma unui corpus coerent, cu teorie, diagnostic și farmacologie.

Salerno a produs manuale, comentarii, liste de medicamente compuse și celebrul poem cu sfaturi de igienă cunoscut drept Regimen sanitatis Salernitanum. În secolul următor, această medicină avea să devină materie de studiu în universitățile de la Montpellier, Bologna și Paris. Era o medicină a textului și a școlii, cu terminologie greco-arabă și cu o structură argumentativă comună.

Hildegard scria în afara acestui curent. Istoricii au găsit în textele ei ecouri ale tradiției salernitane și ale lui Constantin Africanul, dar nu o dependență directă și sistematică de ele. Ea folosește teoria umorilor, dar o reorganizează după propria cosmologie, amestecă denumiri populare germane cu termeni latini și se sprijină mult pe observația locală. Această poziție explică deopotrivă originalitatea scrierilor ei și izolarea lor: fără legătură cu școlile, fără comentatori și fără elevi care să le predea, ele nu au intrat în medicina universitară a Evului Mediu târziu. De aceea, Hildegard nu poate fi prezentată nici ca „mama medicinei europene”, nici ca o simplă continuatoare a acesteia, ci ca o voce paralelă, legată de mănăstire, de grădină și de infirmerie.

Viriditas: „verdeața” ca principiu al sănătății la Hildegard von Bingen

Un concept străbate aproape toate scrierile Hildegardei: viriditas, din latinescul viridis, „verde”. Cuvântul desemna culoarea plantelor, dar și prospețimea, vigoarea, tinerețea, puterea lucrurilor vii de a crește, a înflori și a rodi. În teologia Hildegardei, viriditas este forța creatoare a lui Dumnezeu care pătrunde întreaga lume; opusul ei este uscăciunea, ariditas, asociată cu păcatul, cu îmbătrânirea și cu boala.

În textele medicale, ideea capătă o formă aproape fiziologică. Plantele își transmit „verdeața” celui care le consumă, iar vindecarea înseamnă, în mare măsură, refacerea vigorii pierdute. Victoria Sweet a propus o lectură a medicinei Hildegardei ca medicină „a grădinarului”: medicul nu repară un mecanism stricat, ci îndepărtează obstacolele și hrănește puterea proprie a organismului de a se reface.

Conceptul este astăzi foarte popular în literatura de wellness, unde este prezentat uneori drept precursor al ecologiei, al medicinei holistice sau al terapiei prin natură. Paralela are farmecul ei, dar trebuie citită ca metaforă. Viriditas nu este o substanță, o energie măsurabilă sau un mecanism biologic, ci o categorie teologică și filozofică. Faptul că timpul petrecut în natură are efecte măsurabile asupra stresului, de pildă, nu confirmă retroactiv cosmologia Hildegardei; confirmă doar că oamenii din epoci diferite au observat, cu instrumente diferite, că mediul contează pentru sănătate.

Causae et curae: cum explica Hildegard von Bingen apariția bolilor

Dacă Physica pornește de la lucrurile naturii, Causae et curae pornește de la om. Titlul poate fi tradus prin „Cauzele și tratamentele bolilor”, iar textul, împărțit în șase cărți, începe cu crearea lumii, cu elementele și cu astrele, trece la alcătuirea corpului omenesc, la temperamente, la reproducere și sexualitate, apoi la o lungă listă de boli și remedii, pentru a se încheia cu semne de prognostic – cum se poate ști dacă un bolnav va trăi sau va muri – și cu un calendar lunar al concepției.

Emoțiile intră și ele în acest sistem. Tristețea, furia, frica și bucuria sunt descrise prin efectele lor asupra inimii, ficatului, vaselor și umorilor: furia „aprinde” bila, tristețea produce umori negre care urcă spre cap. Din perspectiva actuală, mecanismele anatomice descrise sunt în mare parte incorecte, dar încercarea de a integra experiența psihică și manifestările corporale este remarcabilă ca document al gândirii medicale medievale. Textul descrie, de exemplu, stări de melancolie profundă, de agitație și de pierdere a rațiunii, legându-le deopotrivă de dietă, de somn, de umori și de influența demonică – un amestec tipic epocii.

Cartea conține și discuții ample despre reproducere, sarcină, naștere, menstruație și sexualitate, formulate cu o franchețe surprinzătoare pentru un text monastic. Analizele istorice au remarcat faptul că Hildegard, sau autorul textului atribuit ei, acordă femeii un rol biologic mai complex în concepție decât unele teorii dominante ale Antichității și Evului Mediu, care o reduceau la un recipient pasiv. Textul descrie și temperamente diferite pentru bărbați și femei, cu consecințe asupra fertilității și sănătății.

Asta nu o transformă într-un precursor al endocrinologiei sau al ginecologiei moderne. O face însă o sursă neobișnuită pentru istoria felului în care corpul feminin era descris în Evul Mediu, cu atât mai valoroasă cu cât foarte puține texte medicale atribuite femeilor au supraviețuit din această perioadă.

Epilepsia, somnul și visele în Causae et curae

Printre bolile descrise pe larg în Causae et curae se află epilepsia, numită în Evul Mediu „boala căderii”. O analiză publicată în 2018 în revista Epilepsy & Behavior de un grup condus de neurologul Francesco Brigo a adunat toate pasajele despre crize din scrierile atribuite Hildegardei. Textul le explică prin teoria umorilor: umori reci, umede sau „negre” care urcă spre creier, o stare de slăbiciune a nervilor și, în unele cazuri, o influență a diavolului care profită de dezechilibrul corpului. Hildegard deosebește mai multe forme, după aspectul crizei și după temperamentul bolnavului, iar pentru unele recomandă remedii din plante, pentru altele preparate din animale sau pietre.

Autorii analizei au observat două lucruri. Pe de o parte, concepția ei este profund medievală și are o dimensiune morală evidentă, fiind legată de păcat și de ordinea divină. Pe de altă parte, textul nu reduce boala la posesiune demonică, ca multe scrieri ale epocii, ci îi caută mai întâi o cauză corporală. Pentru istoria epilepsiei, această poziție intermediară este interesantă tocmai pentru că arată cum coexistau explicația naturală și cea religioasă în mintea aceluiași autor. Pentru pacienții de astăzi, remediile descrise nu au nicio valoare terapeutică, iar epilepsia rămâne o boală neurologică tratată cu medicamente antiepileptice și, în unele cazuri, chirurgical.

Tot în Causae et curae apar pasaje despre somn și vise. Somnul este descris ca un timp în care sufletul se retrage, iar corpul își reface forțele, măduva și sângele; lipsa lui usucă și slăbește omul. Visele pot avea origini diferite: unele vin din gândurile și grijile zilei, altele din tulburarea umorilor, iar câteva, mai rare, din inspirație divină sau din înșelăciunea diavolului. Deosebirea dintre visele obișnuite, produse de propria minte, și cele considerate revelații este importantă pentru o autoare care își construia autoritatea pe viziuni: Hildegard insista că viziunile ei nu apăreau în somn, ci în stare de veghe.

Plăcerea feminină descrisă într-un text monastic

Unul dintre pasajele cele mai citate din Causae et curae este descrierea plăcerii femeii în timpul actului sexual. Textul spune, în esență, că plăcerea femeii este comparabilă cu căldura soarelui, care încălzește pământul treptat și blând, spre deosebire de cea a bărbatului, comparată cu un foc care arde puternic și se stinge repede. Descrie senzația care cuprinde corpul femeii, rolul ei în concepție și contracția organelor care „rețin” sămânța. Pentru un text scris sau atribuit unei călugărițe din secolul al XII-lea, franchețea formulării este surprinzătoare, iar pasajul este prezentat adesea drept una dintre cele mai vechi descrieri ale plăcerii feminine scrise de o femeie.

Această formulare trebuie citită cu aceeași prudență ca restul lucrării. Pe de o parte, paternitatea exactă a pasajului nu poate fi stabilită, din cauza problemelor de transmitere a textului. Pe de altă parte, fiziologia descrisă este cea medievală: plăcerea este legată de căldura umorilor și de „sămânța” feminină pe care o presupunea medicina galenică, nu de anatomia și endocrinologia cunoscute astăzi. Valoarea pasajului este istorică și culturală. El arată că, în cel puțin un text medical al Evului Mediu, sexualitatea feminină nu era tratată doar ca pericol moral, ci și ca parte firească a corpului și a reproducerii, cu o experiență proprie, descrisă cu atenție.

Numele germane ale plantelor din Physica: un document despre limbă

Există o caracteristică a Physica mai puțin spectaculoasă decât remediile, dar extraordinar de valoroasă pentru istorie. Numele plantelor și ale altor obiecte nu apar exclusiv în latină. Hildegard folosește numeroși termeni vernaculari germanici, în special din zona dialectului francon renan, acolo unde latina nu avea un nume sau unde numele popular era mai cunoscut. Capitolul despre hamei, de exemplu, se numește De hoppho, un cuvânt german latinizat.

Ediția lexicografică publicată în 2014 de Reiner Hildebrandt, ca parte a ediției critice a Physica, inventariază 1038 de cuvinte germane prezente în manuscrise și le comentează sistematic, cu atestările lor în dicționarele istorice ale limbii germane. Lucrarea arată că Physica este o contribuție importantă la vocabularul vernacular dintr-o fază timpurie a dezvoltării limbii germane.

Asta schimbă perspectiva asupra cărții. Physica nu este importantă doar pentru istoria medicinei, ci și ca document despre limbă: despre ce nume dădeau oamenii plantelor, despre felul în care cunoașterea locală intra într-un text latin și despre o lume în care cunoștințele transmise oral – ale grădinarilor, ale țăranilor, ale femeilor care îngrijeau bolnavii – puteau ajunge, uneori, într-un manuscris. Un fragment din Physica a fost identificat chiar într-o carte de bucate germană din Evul Mediu târziu, semn că textul circula și în afara mediului medical.

Hildegard von Bingen și hameiul: ce a scris despre bere

Unul dintre cele mai citate pasaje din Physica este capitolul despre hamei – Humulus lupulus. Hildegard scrie că planta este „caldă și uscată”, că „nu este de mare folos omului, pentru că face să crească melancolia în el, îi întristează sufletul și îi îngreunează organele dinăuntru”, dar că, „prin propria amăreală, ține departe unele putrefacții de băuturile în care este pusă, astfel încât acestea durează mai mult”.

Este tentant să formulăm asta spectaculos: „Hildegard a descoperit proprietățile antibacteriene ale hameiului cu secole înaintea microbiologiei.” Realitatea istorică este mai interesantă și mai nuanțată. Hameiul era folosit la fabricarea berii înainte de Hildegard: statutele mănăstirii Corbie și alte documente carolingiene din secolele VIII–IX îl menționează deja în legătură cu berea. Contribuția ei este una de consemnare: pasajul din Physica este una dintre cele mai vechi descrieri scrise ale efectului conservant al hameiului.

Mai mult, în capitolul despre frasin, Hildegard dă o rețetă de bere de ovăz „fără hamei”, aromatizată cu gruit – amestecul tradițional de plante folosit atunci la bere – și cu multe frunze de frasin, despre care spune că „purifică stomacul celui care o bea și îi face pieptul ușor și vesel”. Pare, așadar, să fi preferat berea fără hamei, tocmai din cauza efectului „melancolic” pe care i-l atribuia. Hameiul avea să câștige teren abia în secolele următoare, până la legea bavareză a purității berii din 1516, care îl includea printre cele trei ingrediente permise.

Astăzi știm că hameiul conține acizi amari – alfa-acizii, precum humulona, și beta-acizii, precum lupulona – care inhibă mai ales bacteriile gram-pozitive responsabile de alterarea berii, efect care este maxim în mediul ușor acid al berii. Știm și că hameiul are efecte sedative ușoare, motiv pentru care este folosit tradițional, adesea împreună cu valeriana, în tulburările ușoare de somn. „Melancolia” și „îngreunarea” descrise de Hildegard ar putea fi o observație empirică a acestui efect de tip sedativ, interpretată în limbajul umorilor.

Dar Hildegard nu cunoștea bacteriile, structura moleculară a acizilor din hamei sau mecanismele fermentației. Ea putea observa efectul; explicația moleculară avea să vină mult mai târziu. Aceasta este diferența fundamentală dintre observație empirică și mecanism demonstrat.

Busuiocul cerbilor din Physica: când o plantă medicinală devine periculoasă

Busuiocul cerbilor – Mentha pulegium, cunoscut în engleză drept pennyroyal – este o mentă mică, cu miros puternic, folosită din Antichitate ca plantă medicinală, condiment și repelent împotriva puricilor. Apare și în Physica, unde Hildegard îi atribuie mai multe utilizări, inclusiv, potrivit traducerilor moderne, în legătură cu eliminarea placentei rămase după naștere. În medicina populară europeană, planta a fost folosită timp de secole pentru „a porni” menstruația și, în doze mari, pentru a provoca avortul. În limba română, numele „pochivnic”, care apare uneori greșit în traducerile după surse englezești, desemnează o cu totul altă plantă, Asarum europaeum.

Privită superficial, o asemenea recomandare ar putea fi prezentată drept dovadă că medicina tradițională „știa” efectele plantei. Dar tocmai aici trebuie să fim foarte atenți. Busuiocul cerbilor, în special uleiul său esențial, este sever toxic. Principalul său component, pulegona, este transformat în ficat, prin enzimele citocromului P450, în metaboliți precum mentofuranul, care epuizează glutationul – principala apărare antioxidantă a celulei hepatice – și distrug celulele ficatului.

Literatura medicală descrie cazuri de insuficiență hepatică, insuficiență renală, convulsii, comă și deces după ingestia uleiului esențial de Mentha pulegium. O serie clinică publicată în 1996 în Annals of Internal Medicine a prezentat patru cazuri noi, dintre care unul fatal, și a analizat alte 18 raportate anterior: toxicitatea moderată sau severă apărea la persoanele expuse la cel puțin 10 mililitri de ulei. În același an au fost descrise cazurile a doi sugari cu insuficiență multiplă de organ după ce primiseră ceai din busuiocul cerbilor acasă.

Ceaiul din frunze conține cantități mult mai mici de pulegonă decât uleiul, dar nu este considerat sigur în sarcină, la copii sau la persoanele cu boli hepatice ori renale. Istoria acestei plante oferă o lecție foarte actuală: o plantă poate avea efect biologic real, iar tocmai de aceea poate avea și toxicitate reală.

Spelta și Hildegard von Bingen: ce spune Physica și ce s-a adăugat ulterior

Probabil niciun aliment nu este asociat astăzi mai puternic cu numele Hildegardei decât spelta. Physica o include într-adevăr și o laudă: spelta este descrisă drept cea mai bună dintre cereale, „caldă, grasă și plină de putere”, care îi dă celui ce o mănâncă „carne sănătoasă și sânge bun” și „un suflet vesel”. Pentru bolnavul slăbit, textul recomandă spelta fiartă în apă, amestecată cu grăsime și gălbenuș de ou.

De aici până la sistemele moderne care construiesc o întreagă alimentație terapeutică în jurul speltei este însă o distanță considerabilă. Nu există dovezi clinice că spelta tratează bolile pentru care îi sunt atribuite beneficii în diferite versiuni moderne ale „medicinei Hildegard”, de la afecțiunile digestive la cele nervoase sau cardiovasculare.

Nutrițional, spelta este o specie înrudită îndeaproape cu grâul comun, clasificată adesea chiar ca subspecie a acestuia. Poate fi un aliment valoros într-o dietă echilibrată, furnizând carbohidrați, proteine, fibre și micronutrienți, în funcție de cât de rafinată este făina. Conține însă gluten și nu este potrivită persoanelor cu boală celiacă doar pentru că este un soi vechi de grâu. Unele persoane cu sensibilitate la grâu declară că o tolerează mai bine, dar datele științifice în acest sens sunt limitate și inconsecvente.

Spelta nu dobândește nici proprietăți terapeutice speciale prin asocierea cu un manuscris medieval. Popularitatea ei actuală în Germania, Austria și Elveția se datorează în mare parte lui Gottfried Hertzka, care considera spelta – Dinkel – „pivotul” medicinei Hildegard și s-a mutat chiar într-o regiune tradițională de cultivare a ei.

Cât de corecte sunt remediile din plante ale Hildegardei von Bingen

Întrebarea „a avut Hildegard dreptate?” a fost pusă și sistematic. În 2012, un grup de cercetători din Berlin și Zürich condus de Bernhard Uehleke a analizat indicațiile din plante din scrierile ei cu o metodă statistică nouă. Punctul de plecare era o observație simplă: ierbarele medievale atribuie fiecărei plante liste lungi de utilizări, majoritatea neconfirmate astăzi. Un autor care recomandă o plantă pentru zeci de boli va „nimeri” inevitabil, din întâmplare, câteva indicații corecte.

Cercetătorii au identificat 437 de atribuiri de indicații pentru 175 de plante. Pentru un subgrup de plante pentru care existau evaluări moderne de referință, Hildegard formulase 212 indicații, dintre care 30 corespundeau utilizărilor acceptate astăzi. Dacă ar fi ales indicațiile la întâmplare, numărul așteptat de „nimeriri” ar fi fost de aproximativ șapte. Concluzia studiului a fost dublă: rezultatele corecte sunt semnificativ mai numeroase decât ar permite hazardul, deci textele reflectă observații empirice reale; dar marea majoritate a indicațiilor nu sunt corecte după standardele actuale.

Rezultatul se potrivește cu ce știm despre medicina monastică în general. Călugării și călugărițele care, generații la rând, îngrijeau bolnavii acumulau experiență practică despre plantele care calmau o tuse, ușurau o digestie grea sau curățau o rană. Această experiență era însă amestecată cu tradiții livrești, cu analogii simbolice și cu teorii umorale, fără instrumente care să separe efectul real de coincidență, de evoluția naturală a bolii sau de efectul placebo.

Plantele din Physica comparate cu datele științifice actuale

Identificarea botanică a plantelor medievale nu este întotdeauna sigură. Numele vernaculare s-au modificat, manuscrisele au fost copiate cu erori, iar traducerile moderne pot crea echivalențe pe care textul original nu le permite cu certitudine. Tocmai de aceea, tabelul de mai jos trebuie citit ca orientare istorică, nu ca listă de remedii.

Tabelul scoate în evidență o problemă fundamentală. „Planta are activitate biologică” nu este sinonim cu „remediul medieval funcționează”. Între cele două afirmații trebuie să existe farmacologie, toxicologie și cercetare clinică – iar pentru majoritatea rețetelor din Physica, acești pași nu au fost făcuți niciodată.

Pietrele prețioase din Physica și limitele medicinei Hildegardei von Bingen

Physica nu se oprește la plante. O întreagă carte este dedicată pietrelor prețioase: smarald, safir, topaz, jasp, calcedonie, diamant și multe altele. Hildegard le atribuie proprietăți vindecătoare și explică originea lor printr-o cosmologie proprie: pietrele se nasc din foc și apă, în regiunile calde ale lumii, iar puterea lor vine din această naștere. Recomandă să fie ținute în gură, puse pe piele, înmuiate în vin sau apă, purtate la gât.

Pentru cititorul modern, această parte este importantă tocmai pentru că împiedică selecția convenabilă a textului. Dacă luăm drept autoritate medicală afirmațiile despre speltă sau despre plante pentru că provin de la Hildegard, prin aceeași logică ar trebui să acordăm autoritate și medicinei cu pietre. Știința nu funcționează astfel: fiecare afirmație trebuie evaluată independent, iar pentru efectele terapeutice ale pietrelor nu există niciun mecanism plauzibil și niciun studiu care să le susțină.

Medicina cu pietre a Hildegardei a fost, la rândul ei, reinterpretată în secolul XX: Gottfried Hertzka și Wighard Strehlow au publicat o carte dedicată „medicinei cu pietre prețioase a Sfintei Hildegard”, iar pietrele atribuite ei se vând astăzi ca amulete terapeutice.

Nu avem nevoie să ridiculizăm medicina medievală pentru a spune că mecanismele ei nu corespund fiziologiei moderne. Oamenii secolului al XII-lea construiau explicații cu informațiile și instrumentele pe care le aveau. Problema apare atunci când explicațiile lor sunt scoase din istorie și vândute în secolul XXI drept medicină validată.

Lingua Ignota: limba inventată de Hildegard von Bingen

Dacă ar fi scris doar Physica și Causae et curae, biografia ei ar fi deja neobișnuită. Dar Hildegard a creat și ceea ce numea Lingua Ignota – „limba necunoscută” –, însoțită de un alfabet propriu de 23 de litere, litterae ignotae. Într-o scrisoare din 1153 către papa Anastasius al IV-lea, ea vorbea despre această limbă ca despre un dar primit.

Textul păstrat este un glosar de aproximativ 1012 cuvinte inventate, aproape toate substantive, ordonate ierarhic: întâi Dumnezeu și îngerii, apoi oamenii și rudele, părțile corpului, bolile, meșteșugurile, casa, hainele, uneltele, plantele și copacii. Cuvintele sunt glosate în latină și, uneori, în germană; numele copacilor au adesea aceeași terminație, semn al unei construcții deliberate. Cercetătoarea Sarah Higley, care a publicat în 2007 ediția și traducerea completă, a arătat că proiectul nu trebuie redus la o „limbă secretă” sau la glosolalie, ci citit în contextul filozofiei medievale a limbajului și al preocupării Hildegardei pentru „reînverzirea” cuvintelor.

Pentru o istorie a medicinei, glosarul are o valoare neașteptată: conține cuvinte pentru organe, boli și plante, oferind încă o fereastră spre felul în care Hildegard clasifica trupul și natura. Este unul dintre cele mai vechi exemple cunoscute de vocabular artificial construit deliberat în Europa.

Muzica Hildegardei von Bingen și ordinea lumii

Hildegard este una dintre puținele femei compozitoare ale Evului Mediu al căror corpus muzical poate fi atribuit cu certitudine unei persoane cunoscute. S-au păstrat aproximativ 77 de cântece liturgice, reunite în colecția Symphonia armonie celestium revelationum, precum și drama muzicală Ordo Virtutum, în care Virtuțile luptă pentru sufletul omului – una dintre cele mai vechi piese de teatru moral cunoscute. Melodiile ei au un ambitus neobișnuit de larg și o ornamentație care le deosebește de cântul gregorian obișnuit al epocii.

Muzica, medicina și teologia pot părea astăzi domenii fără legătură. Pentru Hildegard nu erau. Ordinea corpului, ordinea naturii, armonia muzicală și ordinea creației erau manifestări diferite ale aceleiași lumi, iar sufletul însuși era descris ca „simfonic”. Aceasta explică de ce încercarea de a extrage doar „sfaturile medicale” din opera ei produce o imagine artificială. Medicina Hildegardei aparține unei cosmologii; dacă eliminăm cosmologia și păstrăm doar rețetele, construim altceva. Exact asta s-a întâmplat în secolul XX.

„Medicina Hildegard”: cum a construit Gottfried Hertzka un sistem terapeutic în secolul XX

În prezent găsim cărți, suplimente, ceaiuri, cure de post, produse din speltă, elixiruri, pietre și programe alimentare comercializate sub eticheta Hildegard-Medizin. Este ușor să presupunem că acest sistem a fost transmis neîntrerupt din Evul Mediu. Istoria arată altceva.

Termenul și sistematizarea modernă sunt asociate în primul rând cu medicul austriac Gottfried Hertzka (1913–1997). După război, Hertzka s-a dedicat studiului textelor Hildegardei și, stabilit la Konstanz, a lucrat din 1955 cu un farmacist care prepara pentru pacienții săi rețete atribuite stareței – cea mai cunoscută fiind „vinul de inimă” cu pătrunjel, vin și miere. În 1970 a publicat So heilt Gott: die Medizin der hl. Hildegard von Bingen als neues Naturheilverfahren – „Așa vindecă Dumnezeu: medicina Sfintei Hildegard von Bingen ca nouă metodă naturistă de vindecare”.

Titlul spune aproape tot. Nu era o ediție istorică a textelor Hildegardei, ci prezentarea unei noi metode de vindecare naturală, construite din interpretarea lor. Hertzka susținea că recomandările medicale ale Hildegardei au origine divină, fiind revelate în viziuni, iar în 1984 a încredințat unei firme producția „medicamentelor Hildegard”, care au ajuns astfel în farmacii. Cartea a ajuns la a 18-a ediție. Împreună cu naturopatul Wighard Strehlow, Hertzka a publicat apoi lucrări care au popularizat internațional sistemul, inclusiv volumul în limba engleză Hildegard of Bingen’s Medicine, apărut în 1988.

Istoricii medicinei au fost critici de la început. Hertzka nu a folosit edițiile științifice ale textelor, a lucrat cu traduceri discutabile și a tratat Causae et curae drept „un text în mare măsură nealterat”, ignorând problemele de transmitere. Istoricul Axel Helmstädter a observat că textele medicale ale Hildegardei nu se prezintă ele însele ca fiind vizionare, spre deosebire de lucrările ei teologice – deci pretenția originii divine a rețetelor nu vine de la Hildegard. Irmgard Müller, istoric al medicinei și specialistă în scrierile naturaliste ale Hildegardei, a mers mai departe și a sugerat că sistemul ar trebui numit, mai corect, „medicina Hertzka”.

Popularitatea sa rămâne concentrată în spațiul german. Un sondaj Forsa din 2003 arăta că aproximativ trei la sută dintre germani declarau că folosesc „medicina Hildegard”. Așadar, între Hildegard și „medicina Hildegard” contemporană există un intermediar istoric important: secolul XX.

Galanga, pelinul și „inima”: produsele Hildegard de astăzi

În farmaciile și magazinele naturiste din Germania, Austria și Elveția, cel mai cunoscut produs „Hildegard” nu este spelta, ci galanga. Rizomul de Alpinia officinarum, o rudă asiatică a ghimbirului, era unul dintre cele mai scumpe condimente ale Evului Mediu, adus pe drumurile comerciale din China și India. Physica îl descrie ca „cald” și îl recomandă celui care are dureri de inimă, precum și în febră și în problemele de digestie. Hertzka a transformat această indicație într-unul dintre pilonii sistemului său: tabletele de galanga sunt recomandate în literatura „medicinei Hildegard” pentru durerea în piept, palpitații și „slăbiciunea inimii”, uneori chiar ca prim ajutor.

Rizomul conține flavonoide, precum galangina, și un ulei volatil aromatic, iar studiile de laborator au descris efecte antiinflamatoare și antimicrobiene. Nu există însă studii clinice care să arate un efect în angina pectorală, în aritmii sau în insuficiența cardiacă. Diferența este esențială: durerea în piept poate fi semnul unui infarct miocardic, iar întârzierea evaluării medicale în așteptarea efectului unei tablete din plante poate avea consecințe grave.

Un alt produs emblematic este elixirul de pelin, un vin fiert cu suc de pelin și miere, recomandat în „medicina Hildegard” ca cură de primăvară pentru „curățarea” organismului, pentru digestie și pentru dispoziție. Pelinul conține substanțe amare care stimulează secrețiile digestive, dar și tujonă, o substanță neurotoxică în cantități mari; utilizarea lui repetată nu este recomandată în sarcină, alăptare sau epilepsie. Ambele exemple arată același tipar: o indicație scurtă dintr-un text medieval, transformată într-un produs standardizat, cu doze, cure și promisiuni pe care manuscrisul nu le conține.

Dieta Hildegard, biscuiții cu nucșoară și vinul cu pătrunjel

În jurul acestei reinterpretări au apărut reguli alimentare atribuite Hildegardei. Spelta ocupă centrul, alături de castane, fenicul și anumite condimente. Unele alimente sunt recomandate, altele interzise, printre ele căpșunile, prazul, piersicile și prunele, pe care Hildegard le-ar fi numit, potrivit acestor cărți, „otrăvuri de bucătărie”. Uneori este promovat un stil alimentar complet, cu cure de post, drept „dieta Hildegard”.

Două rețete ilustrează bine drumul de la manuscris la raftul magazinului. Prima este rețeta „biscuiților bucuriei” sau a „biscuiților pentru nervi”, cu nucșoară, scorțișoară și cuișoare. Ea pornește de la un pasaj din Physica despre nucșoară, care ar „deschide inima”, ar limpezi simțurile și ar îndulci „amărăciunea inimii și a minții”, și de la o rețetă medievală cu făină, nucșoară, scorțișoară și cuișoare. În versiunea modernă, biscuiții se vând ca remediu pentru stres, anxietate sau „întărirea nervilor”. A doua este „vinul de inimă” cu pătrunjel, vin, miere și oțet, pe care textul îl recomandă pentru durerile de inimă și de splină și care se vinde astăzi ca tonic cardiac.

Problema nu este consumul speltei, al unui biscuit cu condimente sau al unui pahar de vin fiert cu pătrunjel. Problema este afirmația de autoritate. Dacă un regim alimentar este modern, trebuie evaluat ca regim modern, indiferent dacă inspirația lui vine dintr-un manuscris din secolul al XII-lea. Iar dacă o recomandare este într-adevăr medievală, vechimea ei nu reprezintă o dovadă de eficacitate. Un om cu dureri în piept are nevoie de un diagnostic cardiologic, nu de o rețetă de vin cu pătrunjel.

„Postul Hildegard” și curele cu supă de speltă

O altă practică vândută sub numele stareței este „postul Hildegard”, organizat sub formă de cure de o săptămână sau mai mult, în centre de wellness, mănăstiri sau acasă, după cărți de specialitate. Programul tipic înlocuiește mesele cu supă de speltă, ceai de fenicul, suc de legume și terci de speltă, însoțite de plimbări, meditație, rugăciune și „purificarea” organismului cu diverse preparate. Programele sunt construite pe ideea că postul „elimină toxinele” și restabilește echilibrul dintre trup și suflet.

Hildegard a scris despre post, dar într-un cadru foarte diferit. Pentru o călugăriță benedictină, postul era o practică religioasă reglementată de calendarul liturgic și de regula mănăstirii, iar Hildegard era cunoscută pentru moderația ei: ea avertiza împotriva asceticii extreme și susținea că un post excesiv slăbește corpul și tulbură sufletul. Curele moderne, cu reguli precise de alimentație și durată, sunt o construcție a secolului XX, inspirată mai degrabă de metodele de post terapeutic dezvoltate în Germania, precum metoda Buchinger, decât de manuscrisele medievale.

Din perspectivă medicală, conceptul de „detoxifiere” prin post nu are un mecanism demonstrat: ficatul și rinichii elimină substanțele nocive continuu, indiferent dacă mâncăm sau nu. Postul de mai multe zile produce modificări metabolice reale, precum trecerea la arderea grăsimilor și formarea de corpi cetonici, dar are și riscuri: scăderea glicemiei la persoanele care iau medicamente pentru diabet, dezechilibre de electroliți, pierderea masei musculare și crize de gută. Nu este potrivit în sarcină, alăptare, la vârstnicii fragili, la persoanele cu tulburări de alimentație sau cu boli cronice fără supraveghere medicală.

Cum sunt reglementate în Uniunea Europeană produsele vândute sub numele Hildegardei von Bingen

Cine cumpără astăzi un produs cu eticheta „Hildegard” poate avea în mână obiecte foarte diferite din punct de vedere legal. Majoritatea sunt alimente – făină, paste, biscuiți, ceaiuri, condimente – sau suplimente alimentare, adică produse care se notifică autorităților, dar nu trec printr-o evaluare a eficacității înainte de a fi puse pe piață. Producătorul răspunde de siguranța lor, iar autoritățile verifică eticheta și compoziția, nu dacă produsul „funcționează”.

O categorie separată o reprezintă medicamentele tradiționale din plante, reglementate printr-o directivă europeană din 2004. Pentru ele nu se cer studii clinice de eficacitate, ci dovada că produsul a fost folosit în siguranță timp de cel puțin 30 de ani, dintre care cel puțin 15 în Uniunea Europeană, pentru indicații minore, care nu necesită supraveghere medicală. Eticheta trebuie să menționeze că indicațiile se bazează exclusiv pe utilizarea îndelungată. Puține produse „Hildegard” au acest statut; cele mai multe sunt vândute ca alimente.

Pentru alimente și suplimente, mențiunile de sănătate sunt reglementate printr-un regulament european din 2006: un producător nu poate scrie că un aliment previne, tratează sau vindecă o boală, iar mențiunile permise – de tipul „contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar” – trebuie aprobate pe baza unei evaluări științifice. Pentru plante există însă o situație specială: evaluarea mențiunilor privind substanțele vegetale a fost suspendată din 2010, iar multe dintre ele pot fi folosite provizoriu, fără să fi fost confirmate. De aceea, pe etichetele produselor din plante apar formulări care sună științific, dar nu au trecut prin evaluarea completă.

Pentru cititor, consecința practică este simplă. Numele Hildegardei pe o etichetă nu indică nici o autorizație medicală, nici o dovadă de eficacitate, ci o poveste de marketing. Iar promisiunile din cărți, broșuri sau de pe site-urile de comerț, unde regulile sunt aplicate mai greu, pot merge mult mai departe decât ar fi permis pe ambalaj.

Hildegard von Bingen nu trebuie nici sanctificată științific, nici redusă la superstiție

Există două moduri la fel de simpliste de a o citi. Primul este să transformăm fiecare observație într-o anticipare miraculoasă a medicinei moderne: Hildegard ar fi „descoperit” microbiologia, nutriția funcțională, psihosomatica, endocrinologia, fitoterapia modernă, ecologia sau medicina holistică. Aceste afirmații sunt aproape întotdeauna anacronice – proiectează concepte ale secolului XXI asupra unui text din secolul al XII-lea.

Al doilea mod este să spunem că, deoarece teoria umorilor este greșită și majoritatea remediilor sunt neconfirmate, textele nu au nicio valoare. Nici asta nu funcționează. Valoarea lor istorică este extraordinară: documentează plante, vocabular, concepții despre corp, sexualitate, reproducere, emoții și boală, precum și relația dintre oamenii Evului Mediu și mediul lor. Și, uneori, conțin observații empirice bune, pe care un studiu statistic modern le-a putut deosebi de simpla întâmplare.

Soluția este o lectură în trei pași. Observația trebuie separată de explicație. Explicația medievală trebuie separată de dovada modernă. Iar textul Hildegardei trebuie separat de ceea ce i s-a atribuit ulterior – de copiștii medievali, de tipograful din 1533 sau de terapeuții secolului XX.

Moartea, relicvele și recunoașterea Hildegardei von Bingen ca Doctor al Bisericii

Hildegard a murit la 17 septembrie 1179, la Rupertsberg, la aproximativ 81 de ani. Ultimul ei an a fost marcat de un conflict cu clerul din Mainz: îngropase în cimitirul mănăstirii un nobil excomunicat, iar când i s-a cerut să-l dezgroape, a refuzat, susținând că murise împăcat cu Biserica. Comunitatea a fost pusă sub interdict, iar interdicția a fost ridicată abia cu câteva luni înaintea morții ei.

Mănăstirea de la Rupertsberg nu a supraviețuit. În 1632, în timpul Războiului de Treizeci de Ani, a fost distrusă de trupele suedeze, iar călugărițele s-au refugiat, luând cu ele relicvele Hildegardei. Din 1641, acestea se află în biserica de la Eibingen, lângă Rüdesheim, locul celei de-a doua mănăstiri fondate de ea. Din clădirile de la Rupertsberg au rămas doar câteva pivnițe boltite și arcade; restul a fost demolat în secolul al XIX-lea pentru construcția căii ferate de pe valea Nahe. Abația Sfintei Hildegard de la Eibingen a fost reînființată în 1904 și funcționează și astăzi.

Istoria recunoașterii sale religioase este neobișnuit de lungă. Procesele de canonizare deschise în secolul al XIII-lea nu au fost finalizate, deși Hildegard a fost venerată local ca sfântă timp de secole. La 10 mai 2012, papa Benedict al XVI-lea a extins cultul ei liturgic la întreaga Biserică, prin procedura numită canonizare echipolentă, iar la 7 octombrie 2012 a proclamat-o Doctor al Bisericii Universale, a patra femeie care a primit acest titlu.

Titlul nu este unul medical. „Doctor al Bisericii” desemnează un sfânt ale cărui scrieri teologice sunt considerate de o importanță deosebită pentru doctrina creștină. Distincția contează, pentru că formularea poate fi interpretată greșit într-un articol despre medicină. Scrisoarea apostolică a Vaticanului a evidențiat, de altfel, amploarea neobișnuită a operei sale: teologie, mistică, medicină, științe naturale, corespondență și muzică.

Într-un anumit sens, tocmai această imposibilitate de a o închide într-o singură categorie explică fascinația pe care continuă să o exercite. A fost stareță, vizionară, compozitoare, autoare, observatoare a naturii și o femeie care a scris despre corp într-o epocă din care foarte puține texte medicale atribuite femeilor au supraviețuit. Și este, totodată, o figură istorică asupra căreia secolul XXI continuă să proiecteze propriile dorințe despre natură, vindecare și o medicină presupus mai simplă.

Sfaturi Healthwise

Când întâlnești un remediu atribuit Hildegardei, primul lucru pe care merită să-l verifici este dacă apare într-adevăr într-o ediție serioasă a Physica sau a Causae et curae. Opt secole de copiere, tipărire, traducere și reinterpretare fac ca numele ei să nu fie o garanție a autenticității.

Separă întotdeauna observația de tratament. Hildegard putea observa corect o proprietate a unei plante fără ca indicația medicală sau explicația oferită să fie corecte. Un studiu statistic a arătat că textele ei conțin mai multe observații corecte decât ar produce întâmplarea, dar și că majoritatea indicațiilor nu se confirmă.

Pentru plante, întreabă-te și ce preparat este folosit. Alimentul, infuzia, extractul concentrat și uleiul esențial pot avea profiluri farmacologice și toxicologice radical diferite. Busuiocul cerbilor este cel mai clar exemplu: ceaiul și uleiul provin din aceeași plantă, dar riscul este de alt ordin de mărime.

Nu folosi vechimea drept nivel de dovadă. O practică utilizată de sute de ani poate merita cercetată, dar durata utilizării nu înlocuiește studiile privind eficacitatea și siguranța. Dacă iei medicamente, ai o boală cronică, ești însărcinată sau alăptezi, discută cu medicul sau farmacistul înainte de a folosi preparate din plante, inclusiv pe cele vândute sub numele Hildegardei.

Simptomele care te îngrijorează – durere în piept, tristețe persistentă, tulburări digestive care nu trec – au nevoie de un diagnostic, nu de o rețetă medievală. Remediile tradiționale pot însoți un stil de viață sănătos, dar nu pot înlocui evaluarea medicală.

Iar când citești despre „medicina Hildegard”, întreabă întotdeauna despre care Hildegard este vorba: femeia care a scris în secolul al XII-lea sau sistemul terapeutic construit în numele ei în secolul XX.

Concluzie Healthwise

Hildegard von Bingen este mult mai interesantă atunci când nu încercăm să o transformăm într-un medic al secolului XXI. În Physica și Causae et curae găsim o femeie medievală care încearcă să ordoneze o lume enormă – plante, hrană, animale, pietre, sexualitate, boală, emoții, corp și suflet – cu instrumentele intelectuale ale epocii sale: teoria umorilor, cosmologia creștină și experiența practică a infirmeriei monastice. Uneori observația ei empirică surprinde ceva ce biologia modernă poate recunoaște; alteori explicația aparține fără echivoc medicinei medievale, iar câteva remedii sunt de-a dreptul periculoase. La aproape nouă secole distanță, lecția nu este să alegem între a o considera vizionară și a o considera depășită, ci să păstrăm lucrurile în ordinea lor: istoria ne spune ce a observat și ce a crezut Hildegard, iar știința modernă trebuie să ne spună care dintre aceste observații rezistă verificării.

Referințe științifice și istorice

Benedict XVI. Apostolic Letter proclaiming Saint Hildegard of Bingen, professed nun of the Order of Saint Benedict, a Doctor of the Universal Church. Vatican; 7 octombrie 2012.
Susține cronologia biografică – Disibodenberg, Rupertsberg, activitatea publică, moartea Hildegardei – și proclamarea ei ca Doctor al Bisericii.

Moulinier L, Berndt R, ed. Beate Hildegardis Cause et cure. Berlin: Akademie Verlag; 2003. doi:10.1524/9783050056098
Ediția critică a Causae et curae, realizată pe baza manuscrisului unic de la Copenhaga; susține secțiunea despre transmiterea textului și discuția despre autenticitate.

Hildebrandt R, ed. Physica. Liber subtilitatum diversarum naturarum creaturarum. Band 3: Kommentiertes Register der deutschen Wörter. Berlin/Boston: De Gruyter; 2014. doi:10.1515/9783110353266
Documentează cele 1038 de cuvinte germane din manuscrisele Physica și importanța textului pentru istoria vocabularului vernacular.

Uehleke B, Hopfenmueller W, Stange R, Saller R. Are the correct herbal claims by Hildegard von Bingen only lucky strikes? A new statistical approach. Forsch Komplementmed. 2012;19(4):187–190. doi:10.1159/000341548
Susține analiza celor 437 de indicații din plante și concluzia că observațiile corecte depășesc hazardul, deși majoritatea indicațiilor nu se confirmă.

Foxhall K. Making modern migraine medieval: men of science, Hildegard of Bingen and the life of a retrospective diagnosis. Med Hist. 2014;58(3):354–374. doi:10.1017/mdh.2014.28
Susține istoria diagnosticului retrospectiv de migrenă, de la Charles Singer la Oliver Sacks, și critica lui metodologică.

Brigo F, Trinka E, Brigo B, Bragazzi NL, Ragnedda G, Nardone R, Martini M. Epilepsy in Hildegard of Bingen’s writings: a comprehensive overview. Epilepsy Behav. 2018;80:135–143. doi:10.1016/j.yebeh.2017.10.002
Susține secțiunea despre epilepsie în Physica și Causae et curae: explicația umorală, dimensiunea morală și tipurile de remedii.

Anderson IB, Mullen WH, Meeker JE, et al. Pennyroyal toxicity: measurement of toxic metabolite levels in two cases and review of the literature. Ann Intern Med. 1996;124(8):726–734. doi:10.7326/0003-4819-124-8-199604150-00004
Susține datele despre toxicitatea hepatică a busuiocului cerbilor, cazul fatal și pragul de toxicitate al uleiului esențial.

Zanoli P, Zavatti M. Pharmacognostic and pharmacological profile of Humulus lupulus L. J Ethnopharmacol. 2008;116(3):383–396. doi:10.1016/j.jep.2008.01.011
Oferă contextul farmacologic modern pentru hamei: acizii amari, efectul antibacterian și efectul sedativ.

Higley SL. Hildegard of Bingen’s Unknown Language: An Edition, Translation, and Discussion. New York: Palgrave Macmillan; 2007.
Documentează Lingua Ignota, cele aproximativ 1012 cuvinte inventate și interpretarea proiectului lingvistic al Hildegardei.

Meconi H. Hildegard of Bingen. Urbana: University of Illinois Press; 2018.
Oferă context pentru Scivias, Physica, Causae et curae și creația muzicală, inclusiv Symphonia și Ordo Virtutum.