Lansare de carte | Viața printre cicatrici – despre durerea care nu se vede, drumul până la diagnostic și curajul de a spune „nu e normal să doară”

Eu, Mihaela, sunt o simplă femeie.
Una care, privită din afară, nu s-a confruntat cu probleme majore de-a lungul vieții ei de femeie. Cel puțin așa s-ar spune.

Până să o nasc pe fiica mea, menstruația mea era considerată normală. Regulatǎ, predictibilǎ, „în parametri”. Și totuși, prima zi venea aproape întotdeauna cu un mic război intern. Unul de durere care ocupa tot. Unul în care analgezicele făceau ziua doar suportabilă, nu funcțională. Zile în care aveam nevoie să lucrez de acasă, să fac mai puține, să mi se dea voie — măcar simbolic — să mă conserv cu grijă.

Nu am avut endometrioză.

În schimb, am avut lipsă de înțelegere față de durere.
Am avut minimalizare.
Am avut replici de tipul „ești hormonală”, „așa sunt femeile”, „exagerezi”.
Am avut acea distanțare tăcută față de orice stare care nu putea fi explicată rapid, simplu și confortabil pentru ceilalți.

Probabil că, atunci când voi intra la menopauză, îmi va fi dor de menstruație.
Știu însă cu siguranță că nu îmi va fi dor de micile momente de neînțelegere, de ironie sau de invalidare.

Și eu nu am endometrioză.
Dar sunt sute de mii de femei care au.
Și aproape fiecare dintre ele trăiește, pe lângă durere, cu un strat suplimentar de durere fără răspuns la analgezice: neîncrederea celorlalți în ceea ce simt. Uneori din familie. Alteori de la colegi. Alteori chiar din sistem.

Durerea care nu se vede este cea mai ușor de pus sub semnul întrebării.
Și tocmai de aceea este cea mai greu de dus.

Poate că nu avem nevoie mereu de explicații medicale.
Poate avem nevoie, înainte de toate, de recunoaștere.
De acel spațiu simplu în care o femeie poate spune „mă doare” fără să fie corectată, ironizată sau redusă la „așa sunt hormonii”.

Uneori, grija începe nu cu soluții,
ci cu faptul că nu mai punem durerea între ghilimele și femeile între paranteze, incomode lunar.

Mihaela Marinescu
Fondator & Redactor Healthwise