Instrumente Healthwise gratuite: Creează cont →

Contractilitate miocardică

by Mihaela Marinescu

« Înapoi la enciclopedie

Termeni medicali

Contractilitatea miocardică este forța intrinsecă de contracție a mușchiului cardiac, independentă de gradul de umplere a ventriculului și de rezistența împotriva căreia acesta ejectează. Este a treia determinantă a volumului-bătaie, alături de preîncărcare și postîncărcare.

Definiția prin independență este esențială. O inimă poate ejecta mai mult pur și simplu fiindcă a primit mai mult sânge, fără ca forța intrinsecă a mușchiului să se fi schimbat. Contractilitatea descrie tocmai ce rămâne după ce se elimină influența umplerii și a încărcării la ejecție.

Se mai numește inotropism, iar medicamentele care o cresc se numesc inotrope pozitive. Nu există o măsurătoare clinică directă a contractilității, iar indicatorii folosiți în practică, în primul rând fracția de ejecție, depind parțial și de ceilalți doi factori.

Pe scurt

Descrie forța intrinsecă a mușchiului cardiac, independent de umplere și de rezistența la ejecție.
Se mai numește inotropism; crește sub stimulare simpatică și sub inotrope pozitive.
Scade în infarctul miocardic, în cardiomiopatii, în acidoza severă și în disfuncția miocardică din sepsis.
Fracția de ejecție este indicatorul uzual, dar depinde și de preîncărcare și de postîncărcare.
Nu se poate măsura direct la om; referința teoretică este panta relației presiune-volum telesistolică.
Creșterea ei prin medicamente crește consumul miocardic de oxigen.
O contractilitate redusă nu înseamnă automat un debit cardiac scăzut: dilatarea ventriculară poate compensa.

Cum funcționează

Contracția mușchiului cardiac începe cu intrarea calciului în celulă prin canalele de tip L, declanșată de depolarizarea membranei. Acest calciu determină eliberarea unei cantități mult mai mari din reticulul sarcoplasmic, fenomen numit eliberare de calciu indusă de calciu. Calciul se leagă de troponina C, care deplasează tropomiozina și permite interacțiunea dintre actină și miozină.

Forța dezvoltată depinde deci de cantitatea de calciu disponibilă în citoplasmă și de sensibilitatea aparatului contractil la calciu. Stimularea simpatică acționează pe ambele căi: noradrenalina se leagă de receptorii beta-1, crește concentrația de adenozin-monofosfat ciclic și, prin fosforilări succesive, crește atât intrarea calciului, cât și recaptarea lui în reticul, ceea ce accelerează și relaxarea.

Relaxarea este un proces activ și consumator de energie, dependent de pomparea calciului înapoi în reticulul sarcoplasmic. Din acest motiv, în ischemie și în insuficiența energetică celulară relaxarea se alterează adesea înaintea contracției, fenomen care stă la baza disfuncției diastolice.

Ce scade și ce crește contractilitatea

Factori care o scad

Ischemia și infarctul miocardic reduc contractilitatea prin pierderea de masă contractilă funcțională. Zonele infarctizate nu se contractă, iar cele ischemice se contractă slab, uneori reversibil după restabilirea fluxului.

Alte cauze includ cardiomiopatiile de orice etiologie, acidoza severă, hipoxia, hipotermia, hipocalcemia, hipofosfatemia, medicamentele inotrope negative precum betablocantele și blocantele de calciu nondihidropiridinice, precum și disfuncția miocardică din sepsis, descrisă ca o depresie reversibilă a contractilității în cursul inflamației sistemice.

Factori care o cresc

Stimularea simpatică este mecanismul fiziologic principal, activ în efort, în stres și în răspunsul la hipotensiune. Catecolaminele circulante, adrenalina în special, au același efect.

Farmacologic, contractilitatea se crește cu agoniști beta-adrenergici precum dobutamina, cu inhibitori de fosfodiesterază precum milrinona și cu sensibilizatori la calciu precum levosimendanul. Digoxina crește contractilitatea printr-un mecanism diferit, prin inhibarea pompei de sodiu și potasiu și creșterea indirectă a calciului intracelular.

Costul energetic al inotropismului

Orice creștere a contractilității crește consumul miocardic de oxigen. La un miocard ischemic, acest cost poate agrava dezechilibrul dintre aport și cerere, motiv pentru care inotropele se folosesc la doza minimă eficientă și pe durata cea mai scurtă posibilă.

Această relație explică de ce, în insuficiența cardiacă cronică, tratamentul de fond nu urmărește creșterea contractilității, ci reducerea încărcării și blocarea mecanismelor neurohormonale: betablocantele, care scad contractilitatea pe termen scurt, îmbunătățesc prognosticul pe termen lung.

Indicatori folosiți pentru contractilitate

Indicator Valoare obișnuită Dependență de preîncărcare și postîncărcare
Fracție de ejecție a ventriculului stâng 50–70% mare
Deformare longitudinală globală sub −18% (valoare absolută peste 18%) moderată
Viteză maximă de creștere a presiunii ventriculare 1.200–1.600 mmHg/s moderată
Panta relației presiune-volum telesistolică nu se măsoară de rutină mică; referința teoretică
Excursie sistolică a inelului tricuspidian peste 17 mm mare; pentru ventriculul drept

Toți indicatorii clinici ai contractilității sunt influențați, în grade diferite, de preîncărcare și postîncărcare. Fracția de ejecție, cel mai folosit dintre ei, scade atunci când postîncărcarea crește, chiar la o contractilitate neschimbată.

Deformarea longitudinală globală, măsurată prin ecocardiografie, detectează alterări ale funcției contractile mai precoce decât fracția de ejecție și este folosită, printre altele, în monitorizarea pacienților tratați cu chimioterapice cardiotoxice.

Relevanță clinică

Insuficiența cardiacă cu fracție de ejecție redusă este expresia clinică a unei contractilități scăzute. Clasificarea actuală folosește praguri de fracție de ejecție: sub 40% pentru forma cu fracție redusă, 41–49% pentru cea ușor redusă și cel puțin 50% pentru cea păstrată, fiecare având un profil terapeutic diferit.

În șocul cardiogen, contractilitatea prăbușită este mecanismul central, iar tratamentul vizează susținerea pompei prin inotrope sau suport mecanic, nu creșterea presiunii prin vasoconstricție, care ar ridica postîncărcarea împotriva unui ventricul deja slab.

O contractilitate redusă nu implică automat un debit cardiac scăzut. Ventriculul dilatat poate menține un volum-bătaie apropiat de normal în repaus, cu o fracție de ejecție mică, iar limitarea apare la efort. Această disociere explică de ce fracția de ejecție și capacitatea funcțională nu se suprapun.

Cum se evaluează

Ecocardiografia este metoda de primă linie. Fracția de ejecție se calculează cel mai frecvent prin metoda Simpson biplan, iar deformarea longitudinală globală prin analiza mișcării pereților. Ambele sunt neinvazive și repetabile, dar depind de calitatea imaginii și de experiența operatorului.

Rezonanța magnetică cardiacă este considerată referința pentru volume și pentru fracția de ejecție și adaugă informații despre fibroză și viabilitate miocardică. Cateterismul cardiac permite măsurarea presiunilor și construirea de bucle presiune-volum, metodă folosită mai mult în cercetare.

Referința fiziologică rămâne panta relației presiune-volum telesistolică, obținută din bucle înregistrate la încărcări diferite. Fiind puțin dependentă de preîncărcare și postîncărcare, ea descrie contractilitatea mai fidel decât fracția de ejecție, dar nu este aplicabilă în practica de rutină.

Factori care influențează contractilitatea

Tonusul simpatic și nivelul catecolaminelor circulante.

Integritatea și masa miocardului contractil funcțional.

Fluxul coronarian și echilibrul dintre aportul și cererea de oxigen.

Echilibrul acidobazic: acidoza severă reduce contractilitatea.

Concentrațiile de calciu, magneziu și fosfat.

Temperatura corporală: hipotermia o reduce.

Medicația: inotrope pozitive o cresc, betablocantele și unele blocante de calciu o scad.

Frecvența cardiacă, prin fenomenul de potențare a forței la frecvențe crescute.

Întrebări frecvente

Ce este contractilitatea miocardică?

Forța intrinsecă de contracție a mușchiului cardiac, independentă de cât sânge a primit ventriculul și de rezistența împotriva căreia ejectează. Este ceea ce rămâne din performanța inimii după ce se elimină influența preîncărcării și a postîncărcării.

Fracția de ejecție măsoară contractilitatea?

Doar aproximativ. Este indicatorul cel mai folosit, dar depinde și de preîncărcare și de postîncărcare: scade atunci când presiunea arterială crește, chiar la o contractilitate neschimbată. Pentru detectarea precoce a alterărilor se folosește deformarea longitudinală globală.

Ce scade contractilitatea inimii?

Ischemia și infarctul miocardic, cardiomiopatiile, acidoza severă, hipoxia, hipotermia, tulburările de calciu și fosfat, disfuncția miocardică din sepsis și unele medicamente, precum betablocantele și blocantele de calciu nondihidropiridinice.

Ce sunt medicamentele inotrope?

Medicamente care cresc forța de contracție a inimii. Dobutamina acționează pe receptorii beta-adrenergici, milrinona prin inhibarea fosfodiesterazei, levosimendanul prin sensibilizarea aparatului contractil la calciu, iar digoxina prin inhibarea pompei de sodiu și potasiu.

De ce se dau betablocante în insuficiența cardiacă, dacă scad contractilitatea?

Pentru că scăderea contractilității pe termen scurt este compensată de beneficii pe termen lung: reducerea stimulării simpatice cronice, scăderea consumului de oxigen, protecția împotriva aritmiilor și regresia remodelării. Efectul asupra prognosticului este favorabil, demonstrat în studii clinice.

Contractilitatea scăzută înseamnă debit cardiac scăzut?

Nu neapărat. Un ventricul dilatat poate menține un volum-bătaie apropiat de normal în repaus, cu o fracție de ejecție mică, iar limitarea apare la efort. Debitul depinde de trei factori, nu doar de contractilitate.

Ce arată și ce nu arată

Ce arată Ce nu arată
Forța intrinsecă a mușchiului cardiac Cât sânge ejectează efectiv inima
Dacă există pierdere de masă contractilă funcțională Cauza acestei pierderi
Ținta medicamentelor inotrope Dacă inotropele sunt indicate la un pacient anume
O componentă a performanței ventriculare Capacitatea funcțională a pacientului
Prin fracția de ejecție, o aproximare dependentă de încărcare Contractilitatea pură, care cere bucle presiune-volum

Greșeli frecvente de interpretare

Echivalarea cu fracția de ejecție

Fracția de ejecție depinde de toate cele trei determinante ale volumului-bătaie. O creștere a presiunii arteriale o scade fără ca mușchiul să se fi schimbat, iar o dilatare ventriculară o scade chiar dacă volumul-bătaie rămâne acceptabil.

Interpretarea unei fracții de ejecție normale ca inimă sănătoasă

Insuficiența cardiacă cu fracție de ejecție păstrată este frecventă, mai ales la vârstnici și la hipertensivi, și are la bază o problemă de relaxare și de complianță, nu de contracție. O fracție de ejecție de 60% nu exclude insuficiența cardiacă.

Folosirea inotropelor ca soluție generală pentru hipotensiune

Inotropele cresc consumul miocardic de oxigen și, la un miocard ischemic, pot agrava dezechilibrul dintre aport și cerere. Sunt indicate atunci când mecanismul hipotensiunii este o contractilitate prăbușită, nu atunci când acesta este hipovolemia sau vasodilatația.

Când e nevoie de evaluare medicală

Dispneea la efort progresivă, oboseala neobișnuită, edemele membrelor inferioare și dispneea de decubit sugerează o performanță ventriculară redusă și necesită evaluare cardiologică, inclusiv ecocardiografie.

Tratamentul insuficienței cardiace nu se ajustează după simptome, acasă. Betablocantele, în special, nu se opresc brusc, întrucât întreruperea poate precipita o decompensare sau o ischemie.

De ce contează

Contractilitatea este singura dintre cele trei determinante ale volumului-bătaie care descrie mușchiul însuși, nu condițiile în care lucrează. De aceea este conceptul care separă o inimă bolnavă de o inimă sănătoasă aflată într-o situație dificilă, iar imposibilitatea de a o măsura direct la patul bolnavului explică de ce cardiologia folosește în practică o aproximare imperfectă, fracția de ejecție, cunoscându-i limitele.

Concluzie

Contractilitatea miocardică este forța intrinsecă de contracție a mușchiului cardiac, independentă de preîncărcare și de postîncărcare, și se bazează molecular pe disponibilitatea calciului și pe sensibilitatea aparatului contractil la el. Scade în ischemie, cardiomiopatii, acidoză severă și sepsis și crește sub stimulare simpatică și sub inotrope pozitive, cu prețul unui consum miocardic de oxigen mai mare. Fracția de ejecție o aproximează clinic, dar depinde și de ceilalți doi factori, iar o contractilitate redusă nu implică automat un debit cardiac scăzut.

Referințe

Hall JE, Hall ME. Guyton and Hall Textbook of Medical Physiology. 14th ed. Philadelphia: Elsevier; 2021.

Susține definiția contractilității, mecanismul cuplării excitație-contracție, rolul calciului și efectul stimulării simpatice.

McDonagh TA, Metra M, Adamo M, et al. 2021 ESC Guidelines for the diagnosis and treatment of acute and chronic heart failure. Eur Heart J. 2021;42(36):3599–3726. doi:10.1093/eurheartj/ehab368

Susține pragurile de fracție de ejecție pentru clasificarea insuficienței cardiace, rolul betablocantelor și principiile de utilizare a inotropelor.

Lang RM, Badano LP, Mor-Avi V, et al. Recommendations for cardiac chamber quantification by echocardiography in adults. J Am Soc Echocardiogr. 2015;28(1):1–39.e14. doi:10.1016/j.echo.2014.10.003

Susține valorile de referință pentru fracția de ejecție, deformarea longitudinală globală și excursia sistolică a inelului tricuspidian, precum și metodele de măsurare.

Cecconi M, De Backer D, Antonelli M, et al. Consensus on circulatory shock and hemodynamic monitoring. Task force of the European Society of Intensive Care Medicine. Intensive Care Med. 2014;40(12):1795–1815. doi:10.1007/s00134-014-3525-z

Susține abordarea șocului cardiogen prin susținerea pompei și descrierea disfuncției miocardice din sepsis.

Termeni corelați

Preîncărcare, Postîncărcare, Volum-bătaie, Debit cardiac, Fracție de ejecție, Șoc cardiogen, Presiune arterială medie (MAP)

« Înapoi la enciclopedie

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00