Celulele HeLa: povestea Henriettei Lacks, biologia unei linii celulare nemuritoare și etica cercetării

Celulele HeLa sunt prima linie de celule umane care a putut fi cultivată continuu în laborator, obținută în februarie 1951 din tumora de col uterin a Henriettei Lacks, o pacientă afro-americană de 31 de ani tratată la Johns Hopkins Hospital din Baltimore. Capacitatea celulelor HeLa de a se divide fără limita obișnuită a celulelor normale provine din transformarea malignă declanșată de infecția persistentă cu HPV18, susținută de activarea telomerazei și de un genom profund rearanjat. Timp de peste șapte decenii, aceste celule au fost folosite în testarea vaccinului antipolio, în virologie, genetică, biologia cancerului și toxicologie, iar analizele NIH au identificat peste 110.000 de publicații care le menționau între 1953 și 2018. Henrietta Lacks nu a fost întrebată dacă este de acord ca țesutul ei să fie folosit în cercetare, iar povestea HeLa a devenit un reper al bioeticii privind consimțământul, justiția și confidențialitatea genetică.

Henrietta Lacks a murit pe 4 octombrie 1951, la opt luni după diagnostic, cu un cancer de col uterin care se răspândise în tot organismul. În același timp, într-un laborator al aceluiași spital din Baltimore, o parte microscopică din tumora ei continua să crească. Celulele se divizau, erau mutate în recipiente noi, se divizau din nou și nu dădeau semne că s-ar opri. Cercetătorii le-au numit HeLa, după primele două litere ale prenumelui și ale numelui ei: Henrietta Lacks.

În deceniile următoare, descendentele acelor celule au ajuns în laboratoare din întreaga lume. Au fost folosite pentru studiul poliomielitei, al cancerului, al virusurilor, al geneticii umane, al efectelor radiațiilor și al toxicității medicamentelor, dar și pentru înțelegerea mecanismelor de bază ale diviziunii celulare. Au fost trimise inclusiv în misiuni spațiale timpurii, pentru a observa cum reacționează celulele umane în afara atmosferei. Au devenit una dintre cele mai utilizate linii celulare din istoria cercetării biomedicale.

Henrietta Lacks nu a știut nimic din toate acestea. Nu a știut că din tumora ei fuseseră prelevate celule pentru cercetare, că acestea erau cultivate și nici că erau trimise altor laboratoare. A murit fără să afle că țesutul ei devenise prima linie celulară umană cultivată stabil și continuu la scară largă. Familia avea să afle abia peste mai bine de două decenii, în condiții care au produs mai multă confuzie decât înțelegere.

De aceea, povestea celulelor HeLa este de fapt două istorii suprapuse. Una este despre una dintre cele mai importante resurse experimentale ale medicinei moderne. Cealaltă este despre consimțământ, autonomie, rasă, vulnerabilitate socială, confidențialitate genetică și întrebarea cine beneficiază de progresul medical. Confuziile din jurul subiectului apar tocmai din amestecarea celor două planuri: metafore ca „celulele nemuritoare”, „Henrietta trăiește prin celulele ei” sau „celulele donate științei” sună convingător, dar fiecare simplifică fie biologia, fie etica. Niciuna dintre cele două istorii nu poate fi înțeleasă corect fără cealaltă.

Celulele HeLa, în esență

1. Celulele HeLa provin din tumora de col uterin a Henriettei Lacks, recoltată în 1951, și sunt primele celule umane crescute continuu în laborator.
2. Cancerul ei a fost produs de HPV18, un virus care a dezactivat „frânele” naturale care opresc celulele să se înmulțească la nesfârșit.
3. „Nemuritoare” înseamnă că celulele se pot divide mereu în condiții potrivite, nu că nu pot fi distruse.
4. Genomul celulelor HeLa diferă mult de ADN-ul normal al Henriettei, dar păstrează suficiente informații despre rudele ei biologice.
5. Celulele HeLa au ajutat la testarea vaccinului antipolio și au fost folosite în zeci de mii de studii despre virusuri, cancer și gene.
6. Pentru că cresc foarte repede, HeLa au contaminat multe alte culturi, iar de aceea laboratoarele își verifică astăzi genetic celulele.
7. Henrietta nu a fost întrebată, familia a aflat târziu, iar din 2013 participă la deciziile despre accesul la genomul HeLa.

Cine a fost Henrietta Lacks, femeia din care provin celulele HeLa

De la Loretta Pleasant din Roanoke la Turner Station

Henrietta Lacks s-a născut sub numele de Loretta Pleasant, la 1 august 1920, în Roanoke, Virginia. După moartea mamei sale, în 1924, a fost crescută de bunic în Clover, Virginia, într-o comunitate afro-americană care lucra plantațiile de tutun pe care generațiile anterioare ale familiei le lucraseră în condițiile istoriei rasiale a Sudului american: sclavie, apoi arendă și muncă agricolă prost plătită. Copilăria ei s-a desfășurat în casa de lemn a familiei extinse, printre câmpuri de tutun, într-o lume în care școala se termina devreme și munca începea devreme.

Notă Healthwise
Conținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic.

Calculatoare medicale

Cunoaște-ți corpul.
Cu instrumente construite pe dovezi.

Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF.

147

calculatoare disponibile

Toate calculatoarele

IMC

Antropometrie

IMC — Indice de Masă Corporală

Calculează indicele de masă corporală și interpretează rezultatul în contextul riscului metabolic asociat fiecărei categorii.

Evaluare generală

WHR

Antropometrie

WHR — Raport Talie-Șold

Estimează distribuția grăsimii corporale și riscul cardiovascular și metabolic asociat obezității abdominale, diferențiat pe sex.

Risc metabolic

kcal

Nutriție

TDEE — Necesar Caloric Zilnic

Calculează totalul de calorii arse zilnic în funcție de metabolism bazal și nivelul de activitate fizică, cu ținte pentru menținere sau slăbit.

Echilibru energetic

MED

Nutriție

Scor Dietă Mediteraneană

Evaluează gradul de aderență la dieta mediteraneană — modelul alimentar cu cel mai solid suport în reducerea mortalității cardiovasculare.

Pattern alimentar

Pentru tine Inimă & colesterol Sarcină & femei Somn & stres Pentru specialiști Panouri clinice

Toate cele 147 calculatoare →

S-a căsătorit în 1941 cu David „Day” Lacks, alături de care a avut cinci copii. Familia s-a mutat în Maryland, la Turner Station, lângă Baltimore, unde oțelăriile Bethlehem Steel ofereau locuri de muncă pentru bărbații din Sud. Cel mai mic dintre copii avea doar câteva luni când Henrietta a început să simtă că ceva nu este în regulă.

Johns Hopkins în 1951, într-o Americă segregată rasial

Pe 29 ianuarie 1951, Henrietta a ajuns la Johns Hopkins Hospital din Baltimore. Avea sângerări vaginale anormale și le spusese apropiaților că simte un „nod” în interior. Medicul ginecolog Howard W. Jones a examinat-o și a observat o leziune la nivelul colului uterin, pe care a biopsiat-o. Diagnosticul a fost cancer de col uterin, încadrat atunci ca un carcinom epidermoid.

Contextul contează. America anului 1951 era încă segregată rasial, iar accesul persoanelor afro-americane la servicii medicale era profund inegal. Johns Hopkins era unul dintre puținele spitale importante din regiune care tratau și pacienți afro-americani săraci, în secții separate. Povestea HeLa nu începe, așadar, doar într-un laborator, ci într-un sistem medical în care rasa, statutul socioeconomic și accesul la îngrijire modelau profund experiența fiecărui pacient. Acest context nu înseamnă că fiecare decizie luată în cazul Henriettei Lacks poate fi explicată exclusiv prin rasism, dar povestea nu poate fi scoasă din structura socială în care s-a produs.

Biopsia din februarie 1951 și laboratorul lui George Gey

De ce era atât de greu să cultivi celule umane

Tratamentul standard pentru cancerul de col uterin era atunci radioterapia cu radiu: tuburi cu material radioactiv plasate direct la nivelul colului uterin. Înainte de prima procedură, în februarie 1951, chirurgul a recoltat două mici fragmente de țesut, unul din tumoră și unul din țesutul cervical sănătos din apropiere. Henrietta nu a fost informată că aceste fragmente vor ajunge în laborator. Probele au fost trimise cercetătorului George Otto Gey, șeful laboratorului de culturi de țesuturi de la Johns Hopkins.

Gey încerca de ani de zile, împreună cu soția sa, Margaret Gey, să obțină celule umane care să supraviețuiască și să se înmulțească în afara corpului. Era una dintre marile probleme nerezolvate ale biologiei. Celulele umane normale nu continuă să se dividă la nesfârșit: culturile mureau după câteva săptămâni, se contaminau cu bacterii sau fungi ori încetau pur și simplu să prolifereze după un anumit număr de diviziuni. Fără o populație stabilă de celule umane, fiecare experiment trebuia reluat de la zero, cu țesut proaspăt, iar rezultatele erau greu de comparat între laboratoare.

Cum au fost obținute primele culturi HeLa

Fragmentele au ajuns la Mary Kubicek, asistenta de laborator a lui Gey, care le-a tăiat în bucăți mici și le-a pus în tuburi cu mediu nutritiv, așa cum făcuse de nenumărate ori cu alte probe. Celulele din țesutul sănătos au murit, ca aproape toate culturile de până atunci. Celulele tumorale s-au comportat diferit. Au început să crească foarte repede, dublându-și numărul în aproximativ o zi, iar în scurt timp au umplut tuburile.

Puteau fi împărțite în recipiente noi, apoi din nou, și încă o dată. În loc să dispară după câteva generații, continuau. Pentru prima dată, laboratorul avea ceea ce căutaseră cercetătorii de decenii: o linie celulară umană care putea fi menținută continuu în cultură. Gey a distribuit celulele gratuit colegilor care îi cereau, iar în câteva luni HeLa a început să circule în afara Baltimore-ului.

Un diagnostic revizuit după două decenii

Un detaliu mai puțin cunoscut privește chiar natura tumorii. În 1971, o reanaliză a preparatelor originale, publicată de Howard W. Jones împreună cu geneticianul Victor McKusick și colaboratorii lor, a concluzionat că tumora Henriettei era un adenocarcinom agresiv al colului uterin, nu un carcinom epidermoid, cum fusese etichetată în 1951. Diferența nu schimbă istoria etică, dar arată că nici diagnosticul inițial al celebrei linii celulare nu era complet corect. Același articol a făcut public, pentru prima dată într-o revistă științifică, numele complet al pacientei din care proveneau celulele.

De ce celulele HeLa sunt „nemuritoare”: telomeri, telomerază și senescență

Termenul folosit pentru HeLa în literatura științifică este „immortal cell line”, adică linie celulară nemuritoare. Expresia a intrat rapid și în limbajul popular, unde a căpătat înțelesuri pe care biologia nu le susține. Pentru a vedea ce înseamnă de fapt, trebuie pornit de la întrebarea inversă: de ce celulele normale nu se divid la infinit.

Limita replicativă a celulelor normale

La capetele cromozomilor există structuri numite telomeri, secvențe repetitive de ADN care protejează cromozomii de degradare și de fuziunea cu alți cromozomi. Cu limitele oricărei metafore, pot fi imaginați ca vârfurile de plastic ale șireturilor, care împiedică destrămarea. La multe celule somatice, telomerii se scurtează puțin la fiecare diviziune, pentru că mecanismul de copiere a ADN-ului nu poate replica complet capetele cromozomilor.

Limita a fost descrisă experimental în 1961 de Leonard Hayflick și Paul Moorhead, la Wistar Institute din Philadelphia. Ei au arătat că fibroblastele umane normale, cultivate în condiții optime, se divid de aproximativ 40–60 de ori, după care se opresc, oricât de bine ar fi hrănite. Până atunci, dogma științifică, susținută de experimentele chirurgului Alexis Carrel cu țesut de inimă de pui, spunea că celulele cultivate sunt în mod natural nemuritoare și că moartea culturilor se datorează doar greșelilor tehnice, iar succesul HeLa părea chiar să confirme această idee. Observația, cunoscută astăzi ca limita Hayflick, a inversat perspectiva: celulele normale au un număr limitat de diviziuni, iar HeLa nu este regula biologiei, ci o excepție produsă de cancer.

După suficiente diviziuni, telomerii ajung la o lungime critică, iar celula intră în senescență replicativă: rămâne vie, dar nu mai continuă ciclul de diviziune în același mod. Acesta este unul dintre mecanismele care limitează proliferarea nelimitată și funcționează, în parte, ca o barieră împotriva cancerului. Celulele canceroase trebuie să depășească această barieră, iar una dintre cele mai frecvente modalități este reactivarea telomerazei.

Telomeraza și menținerea capetelor cromozomilor

Telomeraza este un complex enzimatic format dintr-o proteină și o moleculă de ARN, capabil să adauge din nou secvențe telomerice la capetele cromozomilor. În majoritatea celulelor somatice diferențiate, activitatea sa este scăzută sau absentă, dar rămâne prezentă în celulele stem, în celulele germinale și în numeroase tumori, unde mecanismele de menținere a telomerilor sunt reactivate. Celulele HeLa au activitate telomerazică ridicată, iar telomeraza umană a fost identificată pentru prima dată, în 1989, tocmai în extracte obținute din celule HeLa.

Aceasta este una dintre explicațiile pentru capacitatea extraordinară de proliferare continuă a liniei. Dar povestea nu se termină la telomerază. Pentru a înțelege HeLa, trebuie revenit la cauza biologică a cancerului Henriettei Lacks.

HPV18 în genomul celulelor HeLa: cum a început transformarea malignă

Cancerul Henriettei Lacks era asociat cu human papillomavirus tip 18, HPV18, un virus din grupul HPV cu risc oncogen înalt. Infecția persistentă cu tipuri oncogene de HPV este cauza necesară a aproape tuturor cancerelor de col uterin. În 1951 nimeni nu știa acest lucru: legătura dintre papilomavirusuri și cancerul cervical a fost demonstrată abia în anii 1980, de echipa virologului german Harald zur Hausen, care a identificat HPV18 în 1984 atât în biopsii de cancer genital, cât și în linii celulare derivate din cancer cervical, printre care HeLa. Pentru această descoperire, zur Hausen a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2008.

Integrarea virală pe cromozomul 8, lângă oncogena MYC

În celulele HeLa, fragmente din genomul HPV18 sunt integrate în ADN-ul celular, iar această integrare este una dintre caracteristicile moleculare fundamentale ale liniei. Secvențierea din 2013 a arătat locul exact: o regiune amplificată și puternic rearanjată de pe cromozomul 8, în zona 8q24.21, aflată la aproximativ 500.000 de perechi de baze de oncogena MYC. Integrarea virală activează puternic MYC pe cromozomul pe care s-a produs, iar autorii studiului consideră probabil ca acesta să fi fost evenimentul care a inițiat tumora. Cu alte cuvinte, momentul în care virusul s-a inserat într-un anumit punct al genomului Henriettei a fost, foarte probabil, începutul bolii care a ucis-o.

Proteinele E6 și E7 și frânele ciclului celular

Două oncogene virale sunt deosebit de importante în HeLa: E6 și E7. Într-o celulă normală există mecanisme care împiedică proliferarea necontrolată, iar două dintre sistemele centrale implică proteina p53 și proteina retinoblastomului, pRb. Proteina p53 oprește ciclul celular când ADN-ul este deteriorat și poate declanșa moartea programată a celulei, iar pRb blochează intrarea în faza în care celula își copiază ADN-ul până când primește semnalele potrivite.

Foarte simplificat, E6 favorizează degradarea proteinei p53, iar E7 inactivează proteinele din familia pRb. Rezultatul este pierderea a două dintre cele mai importante frâne ale ciclului celular: celula poate intra din nou în diviziune chiar dacă ADN-ul ei este afectat, iar erorile se acumulează. Oncogenele HPV pot contribui și la activarea mecanismelor care susțin telomeraza. În HeLa, expresia persistentă a E6 și E7 rămâne necesară pentru menținerea fenotipului proliferativ: când expresia lor este blocată experimental, celulele își reduc puternic capacitatea de a se înmulți.

Genomul HeLa nu este genomul Henriettei Lacks, dar nici nu este străin de familia ei

Despre celulele HeLa se vorbește adesea ca și cum ar fi celulele normale ale Henriettei Lacks, păstrate intacte în timp. Nu sunt. Ele provin din tumora ei și erau deja profund modificate genetic de procesul canceros în momentul recoltării. HeLa este aneuploidă: în loc de 46 de cromozomi organizați în perechi, celulele au un număr anormal de cromozomi, frecvent peste 70 și variabil între subculturi, iar structura multora dintre ei este profund rearanjată.

Secvențierile din 2013 au adus și o nuanță importantă. La nivelul mutațiilor punctiforme, genomul HeLa s-a dovedit relativ stabil, cu puține mutații noi acumulate după primele etape de cultivare. Variația mare dintre loturile HeLa din laboratoare diferite se vede mai ales în numărul de copii ale unor regiuni cromozomiale și în rearanjări, adică în organizarea genomului, nu doar în „litere” individuale ale ADN-ului. Există, practic, mai multe tulpini HeLa, iar ele nu sunt perfect identice între ele.

Celulele HeLa și vaccinul antipolio: de la laboratorul din Baltimore la Tuskegee

Poliomielita în anii 1950

Una dintre primele utilizări majore ale HeLa a venit în cercetarea poliomielitei. La începutul anilor 1950, poliomielita era una dintre cele mai temute boli infecțioase din Statele Unite. Virusul putea provoca paralizie, iar uneori afecta musculatura respiratorie, astfel încât pacienții supraviețuiau doar în „plămâni de oțel”. Epidemiile apăreau vara, iar copiii erau printre cei mai vulnerabili; mulți părinți nu își mai lăsau copiii să se joace împreună în lunile calde.

Jonas Salk dezvolta un vaccin inactivat, iar pentru evaluarea lui era nevoie de cantități enorme de celule în care virusul să poată fi cultivat și în care să se poată verifica dacă serul persoanelor vaccinate neutralizează virusul. În 1953, William Scherer, Jerome Syverton și George Gey au publicat rezultatele care arătau că celulele HeLa susțin multiplicarea tuturor celor trei tipuri de poliovirus. Virusul distrugea celulele în câteva zile, iar această distrugere vizibilă la microscop putea fi folosită ca test. HeLa putea fi infectată cu poliovirus și putea fi produsă în cantități pe care nicio altă cultură umană nu le permitea.

Prima fabrică de celule din lume, la Tuskegee Institute

În octombrie 1952, National Foundation for Infantile Paralysis, organizația care finanța cercetarea vaccinului, a cerut Tuskegee Institute din Alabama să organizeze producția de celule HeLa pe scară mare. Proiectul a fost condus de Russell W. Brown, directorul Carver Research Foundation, asistat de James H. M. Henderson. Niciunul dintre ei nu lucrase până atunci cu culturi celulare; au învățat tehnica și au proiectat laboratorul de la zero.

Din 1953, laboratorul a produs și a expediat cantități masive de culturi HeLa către laboratoarele care testau vaccinul, în ambalaje speciale care mențineau temperatura potrivită în timpul transportului aerian. La apogeu, Tuskegee trimitea aproximativ 20.000 de tuburi cu celule pe săptămână, iar până în 1955 fuseseră expediate în jur de 600.000 de culturi. Munca a fost realizată de o echipă de cercetători și tehnicieni afro-americani, la câțiva kilometri de locul în care se desfășura, în aceeași perioadă, notoriul studiu Tuskegee asupra sifilisului netratat. HeLa devenise mai mult decât o cultură experimentală: devenise infrastructură științifică.

Ce rol au avut, concret, celulele HeLa în testarea vaccinului Salk

HeLa a oferit un sistem celular abundent, standardizat și reproductibil pentru propagarea poliovirusului și pentru testele de neutralizare necesare evaluării vaccinului. Studiul de teren din 1954, unul dintre cele mai mari din istoria medicinei, a avut nevoie de mii de astfel de teste pentru a arăta dacă copiii vaccinați dezvoltaseră anticorpi protectori. Vaccinul însuși a fost produs, în schimb, pe culturi de celule renale de maimuță, nu pe celule HeLa.

Ce domenii ale medicinei s-au dezvoltat cu ajutorul celulelor HeLa

Un experiment trebuie să poată fi repetat. Dacă laboratorul A folosește un sistem biologic, iar laboratorul B poate primi același tip de celule, cercetătorii își pot compara rezultatele. HeLa putea fi cultivată, congelată, transportată, multiplicată și distribuită, ceea ce a transformat-o într-un fel de organism experimental standardizat pentru biologia umană. Înainte ca cercetarea biomedicală să aibă tehnologiile moleculare actuale, accesul la o populație de celule umane care putea fi cultivată aproape la nesfârșit reprezenta un avantaj extraordinar.

Tot cu HeLa s-au pus la punct tehnici care au devenit ulterior banale în orice laborator. În 1955, Theodore Puck și Philip Marcus au reușit să crească o colonie întreagă pornind de la o singură celulă HeLa, prima clonare a unei celule umane individuale, metodă esențială pentru genetica celulară. Au fost perfecționate mediile de cultură, metodele de congelare și de transport al celulelor vii, iar HeLa a fost folosită și pentru a studia cum se comportă celulele umane în condiții de imponderabilitate și radiații, în primele misiuni spațiale.

HeLa a fost utilizată în zeci de mii de proiecte. Este imposibil ca fiecare descoperire majoră să fie atribuită exclusiv acestei linii celulare, dar celulele au contribuit la cercetarea unor domenii fundamentale.

Volumul de lucrări este enorm. Analizele NIH au identificat peste 110.000 de publicații care menționau utilizarea celulelor HeLa numai în intervalul 1953–2018. Identificarea HPV18, parte a descoperirii distinse cu Premiul Nobel în 2008, a inclus analize pe celule HeLa, iar telomeraza umană, enzima înrudită cu descoperirea premiată cu Nobel în 2009, a fost identificată pentru prima dată tot în HeLa.

Când o celulă prea viguroasă devine o problemă: contaminarea cu celule HeLa

Celulele HeLa aveau o caracteristică extraordinară: creșteau foarte bine. Exact această caracteristică avea să producă una dintre cele mai mari probleme din istoria culturilor celulare. În laborator, o cantitate microscopică de celule poate ajunge accidental într-o altă cultură prin instrumente, pipete, mediu de cultură, suprafețe sau manipulare incorectă. Dacă acea cultură conține celule care cresc mai lent, HeLa le poate depăși numeric în câteva săptămâni. Cercetătorul crede că studiază celulele A, dar în recipient se află predominant HeLa.

Stanley Gartler și markerul G6PD-A

În 1966, geneticianul Stanley Gartler a analizat 18 linii celulare umane considerate independente, obținute de la American Type Culture Collection. A căutat variante ale unor enzime care diferă genetic de la o persoană la alta, printre care glucoză-6-fosfat dehidrogenaza, G6PD. Toate liniile aveau același profil, inclusiv varianta G6PD-A, întâlnită aproape exclusiv la persoane de origine africană. Unele dintre culturile respective erau însă declarate ca provenind de la donatori albi.

Explicația era greu de evitat: multe dintre aceste culturi fuseseră contaminate cu HeLa și înlocuite complet de ea. Gartler și-a prezentat rezultatele la o conferință în 1966 și le-a publicat în Nature în 1968. Reacția comunității științifice a fost inițial de neîncredere și chiar de ostilitate, pentru că rezultatele puneau sub semnul întrebării ani de muncă.

Walter Nelson-Rees și cromozomii marker ai HeLa

În anii 1970, citogeneticianul Walter Nelson-Rees a confirmat și extins observațiile lui Gartler folosind cromozomii marker ai HeLa, cromozomi cu structuri anormale caracteristice, care pot fi recunoscuți la microscop. A publicat liste cu liniile contaminate și a arătat că problema nu era izolată. Experimente publicate ca fiind realizate pe celule de ficat, prostată, sân sau intestin puteau fi, în realitate, experimente efectuate pe descendenții tumorii cervicale a Henriettei Lacks. Consecințele au inclus experimente compromise, publicații care nu mai puteau fi interpretate corect, timp și bani pierduți și o lovitură serioasă dată reproductibilității cercetării.

De ce liniile celulare trebuie autentificate genetic astăzi

Astăzi există metode precum STR profiling, analiza secvențelor scurte repetate în tandem, care permit construirea unei amprente genetice a fiecărei linii celulare, similară celei folosite în criminalistică. Laboratorul poate verifica dacă celulele din recipient sunt într-adevăr cele scrise pe etichetă, iar numeroase reviste științifice cer autentificarea liniilor înainte de publicare. Comitetul internațional ICLAC menține un registru public al liniilor celulare identificate greșit, în care HeLa apare ca unul dintre cei mai frecvenți contaminanți. Povestea HeLa a contribuit astfel indirect și la o lecție metodologică majoră: identitatea unui model biologic nu se presupune, se verifică.

Familia Lacks a aflat despre celulele HeLa la peste două decenii după moartea Henriettei

În timp ce HeLa devenea celebră în laboratoare, familia Henriettei nu știa ce se întâmplase. Copiii ei nu fuseseră informați în 1951 că celulele mamei lor fuseseră transformate într-o linie de cercetare. Timp de ani de zile, în presă și chiar în unele manuale a circulat un nume fals pentru pacienta din care proveneau celulele, Helen Lane sau Helen Larson. Numele real a apărut într-o revistă științifică abia în 1971.

În 1973, cercetători de la Johns Hopkins au contactat membri ai familiei și le-au recoltat probe de sânge. Scopul științific era legat inclusiv de identificarea markerilor genetici necesari pentru a distinge HeLa de alte culturi, adică tocmai de problema contaminării. Comunicarea cu familia a fost însă insuficientă și confuză, iar membrii familiei au înțeles că li se fac teste pentru cancer. Ulterior, date din dosarul medical al Henriettei au fost publicate fără acordul familiei.

Pentru descendenții Henriettei, situația era aproape imposibil de înțeles. Li se spunea că celulele mamei lor sunt încă vii, că au fost trimise în toată lumea și chiar în spațiu. Fără contextul biologiei celulare, expresia putea suna aproape literal, iar fiica ei, Deborah, avea să-și petreacă o mare parte din viață încercând să afle ce s-a întâmplat de fapt cu mama pe care abia și-o amintea.

Consimțământul în 1951 și astăzi: ce era permis și ce rămâne problematic

Practica epocii la Johns Hopkins

Când celulele au fost prelevate, în 1951, Statele Unite nu aveau un cadru modern de reglementare a cercetării pe subiecți umani și a utilizării probelor biologice. Codul de la Nürnberg, formulat în 1947, se referea la experimente pe oameni, nu la țesutul îndepărtat în cursul îngrijirii medicale. Utilizarea acestui țesut pentru cercetare fără un consimțământ separat era o practică existentă și răspândită. La Johns Hopkins, se recoltau în mod obișnuit mostre suplimentare din tumorile cervicale ale pacientelor, pentru studiile lui Gey și ale ginecologului Richard TeLinde.

Henrietta Lacks nu a fost întrebată dacă dorește ca o parte din tumora ei să fie cultivată și distribuită pentru cercetare. Faptul că această practică era permisă și comună în acel moment explică istoria, dar nu rezolvă problema etică.

Cum sunt reglementate astăzi probele biologice folosite în cercetare

În Statele Unite, cercetarea pe subiecți umani finanțată federal este guvernată de așa-numita Common Rule, revizuită în 2017. Regulile fac diferența între prelevarea specială pentru cercetare, care cere consimțământ informat, și utilizarea secundară a unor probe deja recoltate în scop clinic. În anumite condiții, cercetarea pe probe de-identificate, din care nu se mai poate afla cui au aparținut, poate fi realizată fără un nou consimțământ individual.

În timpul revizuirii, autoritățile americane au propus ca orice cercetare pe probe biologice, inclusiv pe cele de-identificate, să necesite consimțământ, într-o dezbatere în care cazul Henriettei Lacks a fost frecvent invocat. Propunerea a fost abandonată în versiunea finală, după obiecții legate de costuri și de impactul asupra cercetării, iar regula a introdus în schimb posibilitatea unui consimțământ larg, pentru utilizări viitoare nespecificate. În Europa, Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România în 2001, prevede că o parte a corpului îndepărtată în cursul unei intervenții poate fi păstrată și folosită în alt scop numai cu informarea și consimțământul corespunzătoare, iar Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR) încadrează datele genetice în categoria datelor cu caracter special.

În legislația română, Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului prevede, la articolul 18, că este obligatoriu consimțământul pacientului pentru recoltarea, păstrarea și folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord. Articolul 19 cere, separat, consimțământul pentru participarea pacientului la cercetarea științifică și la învățământul medical clinic. Legea acoperă explicit scopul diagnostic și terapeutic și participarea la cercetare, dar nu detaliază situația intermediară din cazul HeLa: țesutul recoltat pentru diagnostic și folosit ulterior în cercetare. Această zonă rămâne reglementată prin regulile instituțiilor, prin avizele comisiilor de etică și, atunci când probele sunt asociate cu date personale, prin GDPR.

Rasă, sărăcie și accesul la îngrijire în povestea celulelor HeLa

Henrietta Lacks era o femeie afro-americană cu resurse economice limitate, în America segregată a anilor 1950, iar aceste lucruri contează. Istoria medicinei americane conține exemple documentate în care comunitățile afro-americane au fost exploatate, tratate inegal, excluse de la beneficii sau incluse în cercetări fără protecții suficiente; studiul Tuskegee asupra sifilisului, desfășurat între 1932 și 1972, este cel mai cunoscut. Povestea HeLa trebuie plasată în această istorie, iar pentru mulți afro-americani ea a devenit un simbol al neîncrederii față de instituțiile medicale.

Paradoxul accesului

Există un contrast greu de ignorat. Celulele provenite din tumora Henriettei Lacks au contribuit la progres medical global, la vaccinuri, tratamente și metode de diagnostic folosite de milioane de oameni. În același timp, membri ai familiei ei s-au confruntat de-a lungul anilor cu dificultăți de acces la servicii medicale și nu își permiteau întotdeauna asigurare de sănătate. Această tensiune ridică o întrebare care depășește cazul HeLa: cine contribuie la cercetare și cine beneficiază de rezultatele ei? Bioetica nu se termină la semnătura de pe formular, ci include și justiția.

Cine deține o probă biologică: de la cazul Moore la procesul familiei Lacks

Este una dintre cele mai dificile întrebări ale medicinei moderne. Dacă un medic îndepărtează o tumoră din corpul unui pacient, ce drepturi mai are pacientul asupra țesutului? Dar dacă din acea probă se creează o linie celulară, dacă linia produce descoperiri, iar descoperirile duc la brevete, produse și profit? Pacientul are dreptul la control, la informare, la compensație sau la o parte din profit? Dreptul și bioetica nu oferă întotdeauna același răspuns, iar cazul HeLa a devenit unul dintre punctele centrale ale acestei discuții.

Cel mai citat reper juridic american nu privește HeLa, ci un pacient cu leucemie, John Moore. Din celulele lui, medicii de la University of California au dezvoltat și brevetat o linie celulară, fără să-i spună. În 1990, Curtea Supremă a Californiei a decis că Moore nu avea un drept de proprietate asupra celulelor îndepărtate din corpul lui, dar că medicul avea obligația de a-i dezvălui interesele sale de cercetare și financiare. Decizia a consolidat o distincție care persistă și astăzi: pacientul are dreptul să fie informat, dar, de regulă, nu devine proprietarul materialului biologic sau al produselor derivate.

HeLa a devenit o resursă comercială

George Gey a distribuit celulele gratuit, iar Johns Hopkins afirmă că nu a vândut niciodată celulele HeLa și nu a obținut profit din ele. După răspândirea liniei, HeLa a început însă să fie distribuită și comercializată de furnizori biologici și companii, care vindeau culturi HeLa, dar și produse și servicii construite în jurul acestor celule. Familia Lacks nu a primit redevențe din utilizarea obișnuită a liniei.

În octombrie 2021, la 70 de ani de la moartea Henriettei, succesiunea ei a dat în judecată compania Thermo Fisher Scientific, acuzând-o că a continuat să comercializeze produse derivate din HeLa mult după ce originea celulelor devenise cunoscută. Pe 1 august 2023, în ziua în care Henrietta ar fi împlinit 103 ani, părțile au anunțat o înțelegere extrajudiciară, cu termeni confidențiali.

Secvențierea genomului HeLa din 2013 și confidențialitatea genetică a familiei Lacks

În martie 2013, o echipă de la European Molecular Biology Laboratory din Heidelberg a publicat o secvență a genomului HeLa și a făcut datele accesibile public. Din perspectiva cercetării, era o resursă extraordinară: mii de laboratoare care lucrau cu HeLa puteau, în sfârșit, să știe exact ce conțin celulele cu care lucrează. Din perspectiva familiei Lacks, apărea însă o problemă nouă, pe care nimeni nu o putea anticipa în 1951. Familia nu fusese consultată, iar după obiecțiile ei datele au fost retrase în scurt timp din baza publică.

ADN-ul unei persoane spune ceva și despre rudele ei

Genomul unei persoane nu spune lucruri doar despre acea persoană. Copiii primesc aproximativ jumătate din ADN de la fiecare părinte biologic, iar frații împart o parte importantă din variația genetică. Prin urmare, informațiile genetice ale unei persoane pot oferi indicii despre rude, inclusiv despre predispoziții genetice, ascendență, relații biologice și variante asociate unor boli.

Aceasta creează o categorie specială de problemă de confidențialitate. Dacă o persoană își publică genomul, decizia este numai a ei, sau publică indirect informații și despre copiii, frații și părinții săi? În cazul HeLa, întrebarea avea o formă și mai neobișnuită: genomul aparținea unei femei moarte de 62 de ani, dar vorbea despre urmași în viață, care nu își dăduseră acordul.

Acordul NIH–familia Lacks din august 2013

După apariția controversei, conducerea National Institutes of Health, inclusiv directorul Francis Collins, a discutat direct cu familia Lacks, în mai multe întâlniri. În august 2013, în aceeași săptămână în care o echipă de la University of Washington publica în Nature un genom HeLa mai detaliat, a fost anunțat NIH–Lacks Family Agreement. Soluția nu a fost interzicerea cercetării pe HeLa și nici transferarea proprietății asupra liniei către familie, ci crearea unui sistem de acces controlat la datele genomice complete.

Cercetătorii care doresc acces la datele de secvențiere genomică completă a HeLa din baza de date dbGaP a NIH trebuie să depună o cerere și să accepte condițiile de utilizare. Cererile sunt analizate de un grup de lucru format din șase membri, reprezentanți ai comunităților medicale, științifice și de bioetică, dintre care doi sunt membri ai familiei Lacks. Cercetătorii finanțați de NIH care generează astfel de date trebuie să le depună în aceeași bază, iar în publicațiile rezultate trebuie recunoscută contribuția Henriettei Lacks și a familiei sale. Acordul nu a prevăzut plăți către familie.

Este o schimbare simbolică și practică importantă. Familia care în 1951 nu fusese întrebată a primit în 2013 un rol în guvernanța datelor genomice.

Zece ani mai târziu, parteneriatul este reafirmat

În august 2023, la zece ani de la înțelegerea inițială, NIH a reafirmat parteneriatul cu familia Lacks. În primul deceniu, 90 de cereri de acces la datele genomice complete ale celulelor HeLa fuseseră aprobate, iar cercetătorii depuseseră 14 secvențe genomice HeLa în baza dbGaP. Este un caz aproape unic în istoria genomicii: o problemă începută într-un laborator în 1951 a necesitat un nou model de guvernanță la 62 de ani după aceea.

De ce celulele HeLa sunt și mai relevante în era genomicii

În 1951, principala întrebare despre o probă de țesut era dacă poate fi cultivată. Astăzi se poate afla ce variante genetice conține, se poate secvenția genomul complet, iar datele genetice pot fi combinate cu dosare medicale, baze de date populaționale, genealogii și biobănci. Instrumentele de inteligență artificială pot identifica tipare biologice pe care niciun cercetător nu le-ar putea observa manual.

O probă de țesut poate produce, așadar, informații pe care persoana care a oferit-o nu și le-ar fi putut imagina la momentul recoltării. Consimțământul pentru cercetarea genomică trebuie să se confrunte cu o problemă fundamentală: nu toate utilizările viitoare ale datelor biologice pot fi anticipate. De aici vin formele moderne de consimțământ larg, consimțământ dinamic, în care participantul este consultat din nou la utilizări noi, și acces controlat, de tipul celui creat pentru HeLa.

Consimțământul este fundamental, dar etica cercetării nu se reduce la el. Bioetica biomedicală include cel puțin autonomia, beneficiul, evitarea răului, justiția, confidențialitatea și transparența. Un formular semnat nu exclude existența unei probleme etice dacă participantul nu înțelege informația, dacă riscurile sunt prezentate incomplet, dacă grupurile vulnerabile suportă riscurile în timp ce alții primesc beneficiile sau dacă datele sunt reutilizate în moduri incompatibile cu așteptările rezonabile ale donatorului. HeLa obligă la o înțelegere a bioeticii care depășește o semnătură.

Recunoașterea târzie a Henriettei Lacks

Timp de decenii, în laboratoare se vorbea despre HeLa și mult mai rar despre Henrietta Lacks. Numele femeii a fost redus la patru litere, iar în presă a circulat chiar un nume fals. Povestea ei a devenit treptat cunoscută publicului, printr-un documentar BBC din 1997 și mai ales prin cartea jurnalistei Rebecca Skloot, „The Immortal Life of Henrietta Lacks”, publicată în 2010, care a transformat cazul într-o discuție internațională despre medicină, rasă, consimțământ, țesuturi biologice, proprietate și genetică. În 2017, cartea a fost adaptată într-un film HBO, cu Oprah Winfrey în rolul fiicei ei, Deborah.

În octombrie 2021, Organizația Mondială a Sănătății i-a acordat postum Henriettei Lacks Director-General’s Award, recunoscând contribuția celulelor ei la știință și nedreptatea pe care a suferit-o. Recunoașterea nu poate modifica anul 1951, dar poate modifica felul în care este spusă istoria.

La Baltimore, Johns Hopkins a anunțat în 2018 că o clădire nouă din campusul din East Baltimore va purta numele Henriettei Lacks, alături de sediul Institutului Berman de Bioetică, iar lucrările au început oficial în octombrie 2024, în prezența membrilor familiei. Clădirea este destinată cercetării și educației în etica cercetării, precum și proiectelor realizate împreună cu comunitatea locală, adică tocmai relației dintre instituția medicală și pacienți care lipsise în 1951.

De ce contează cuvântul „donație”

Formularea „Henrietta Lacks a donat celulele HeLa științei” trebuie folosită cu grijă, pentru că Henrietta nu a decis acest lucru și nu a existat un act voluntar de donație. Este mai corect să se spună că celulele provenite din tumora Henriettei Lacks au contribuit enorm la progresul biomedical. Diferența de limbaj contează, pentru că recunoștința nu trebuie să rescrie lipsa consimțământului ca donație.

Ce înseamnă povestea celulelor HeLa pentru pacientul de astăzi

Povestea HeLa poate părea un capitol de istorie a medicinei americane, dar are consecințe concrete pentru orice pacient care trece astăzi printr-o biopsie, o intervenție chirurgicală sau un test genetic. Țesutul prelevat într-un spital poate fi păstrat în arhive de patologie ani sau decenii, iar o parte din probe poate ajunge în biobănci folosite pentru cercetare. Multe spitale și centre de cercetare folosesc astăzi formulare de consimțământ pentru utilizarea probelor în cercetare, uneori integrate în actele de internare, unde pot trece neobservate.

Aceeași logică se aplică testelor genetice comerciale, făcute pentru a afla originea etnică sau predispozițiile la boli. Rezultatele unui astfel de test spun ceva și despre părinți, frați și copii, iar datele pot fi păstrate, partajate cu parteneri de cercetare sau folosite în baze genealogice, în funcție de termenii acceptați la înscriere. Lecția HeLa nu este neîncrederea în cercetare, ci înțelegerea faptului că o probă biologică are o viață lungă după ce părăsește corpul.

Mai există o lecție, mai directă, legată chiar de boala care a ucis-o pe Henrietta. Cancerul de col uterin este astăzi unul dintre puținele cancere pentru care cauza este cunoscută și pentru care există atât vaccinare împotriva tipurilor oncogene de HPV, inclusiv HPV18, cât și screening capabil să identifice leziunile precanceroase înainte să devină cancer. În 1951, Henrietta nu a avut acces la niciunul dintre ele, pentru că nu existau. O parte din cunoașterea care a făcut posibile aceste instrumente a fost obținută chiar pe celulele ei.

Din 2020, Organizația Mondială a Sănătății are o strategie globală de eliminare a cancerului de col uterin ca problemă de sănătate publică, cu trei ținte pentru 2030: 90% dintre fete vaccinate complet împotriva HPV până la vârsta de 15 ani, 70% dintre femei testate cu un test performant la 35 și la 45 de ani și 90% dintre femeile cu leziuni precanceroase sau cancer tratate corespunzător. Este prima dată când OMS și-a propus eliminarea unui cancer, iar acesta este chiar boala care a ucis-o pe Henrietta Lacks în 1951.

Pentru România, ținta are o relevanță aparte. România are cea mai mare incidență și cea mai mare mortalitate prin cancer de col uterin din Uniunea Europeană, cu o rată a mortalității de aproximativ trei ori peste media europeană, iar participarea la programul național de screening a rămas sub 20%. Distanța dintre ce știe medicina despre această boală și câte femei beneficiază efectiv de prevenție este, în România, una dintre cele mai mari din Europa.

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

Citește formularele de consimțământ ca pe niște documente medicale, nu ca pe formalități. Înainte de o intervenție sau de o internare, merită verificat dacă printre acte există un acord pentru utilizarea țesuturilor sau a datelor în cercetare și ce anume acoperă: probe identificabile sau anonimizate, cercetare internă sau partajare cu alte instituții, utilizări precizate sau viitoare.

Pune întrebări simple despre soarta probelor. Unde este păstrat țesutul după analiza de laborator, pentru cât timp, cine are acces la el și dacă acordul poate fi retras ulterior sunt întrebări legitime, pe care orice pacient le poate adresa medicului sau comisiei de etică a instituției.

Tratează testele genetice comerciale ca pe o decizie de familie. Înainte de a trimite o probă de salivă pentru un test de ascendență sau de predispoziții, poate fi util să citești politica de păstrare și partajare a datelor și să te gândești că rezultatul spune ceva și despre rudele tale biologice.

Nu confunda participarea la cercetare cu pierderea controlului. Povestea HeLa nu este un argument împotriva cercetării pe probe biologice, de care depinde o mare parte din medicina modernă. Este un argument pentru participarea informată: cercetarea funcționează cel mai bine atunci când oamenii înțeleg ce acceptă și au încredere în regulile după care sunt folosite probele lor.

Folosește lecția biologică a HeLa pentru propria prevenție. Vaccinarea împotriva HPV și screeningul periodic al colului uterin, prin testul Babeș-Papanicolau sau prin testarea HPV, pornesc tocmai de la mecanismul descoperit în parte pe aceste celule. Ritmul potrivit al controalelor și eligibilitatea pentru vaccinare se stabilesc împreună cu medicul de familie sau cu medicul ginecolog, în funcție de vârstă și de istoricul personal.

Citește critic poveștile spectaculoase despre HeLa. Formulări ca „celulele care au creat vaccinul antipolio”, „femeia care trăiește veșnic” sau „celulele donate științei” simplifică o istorie care este mai interesantă tocmai prin nuanțele ei. Aceeași atenție merită și afirmațiile opuse, care reduc întreaga poveste la un singur vinovat.

Concluzie Healthwise

Henrietta Lacks nu a intrat într-un laborator ca cercetătoare, nu a inventat un medicament și nu a publicat un studiu; a intrat într-un spital pentru că era bolnavă, avea 31 de ani, cinci copii și un cancer agresiv de col uterin produs de o infecție persistentă cu HPV18. Din tumora ei au fost luate celule care au făcut ceea ce cercetătorii încercaseră mult timp să obțină: au continuat să crească, pentru că oncogenele virale E6 și E7 dezactivaseră frânele p53 și pRb, iar telomeraza reactivată și un genom profund rearanjat le permiteau să depășească limita replicativă a celulelor normale. Descendentele acelor celule au întâlnit în laboratoare virusuri, radiații, medicamente, toxine și gene modificate și au contribuit la o cantitate enormă de cunoaștere, dar cea mai importantă lecție lăsată de ele nu se află sub microscop, ci în relația dintre pacient și știință. Corpul unui om poate deveni material biologic, materialul biologic poate deveni date, datele pot deveni cunoaștere, iar cunoașterea poate deveni tratament pentru milioane de oameni; la începutul acestui lanț se află însă tot un om, iar faptul că știința poate face ceva cu țesutul, celulele sau genomul lui nu răspunde automat la întrebarea dacă are dreptul să o facă. În 1951, Henrietta Lacks nu a fost întrebată; în 2013, când genomul celulelor sale putea spune lucruri despre copiii și nepoții ei, familia a fost în sfârșit invitată la masă. Între aceste două momente, la 62 de ani distanță, se află aproape întreaga evoluție a bioeticii moderne, de la întrebarea „putem folosi proba?” la întrebarea „cine are dreptul să decidă?”, iar moștenirea celulelor HeLa este că au obligat medicina să învețe nu doar despre celulă, ci și despre persoana din care provine.

Referințe științifice

Scherer WF, Syverton JT, Gey GO. Studies on the propagation in vitro of poliomyelitis viruses. IV. Viral multiplication in a stable strain of human malignant epithelial cells (strain HeLa) derived from an epidermoid carcinoma of the cervix. J Exp Med. 1953;97(5):695-710. doi:10.1084/jem.97.5.695

Susține afirmația că celulele HeLa, derivate în februarie 1951, permit multiplicarea tuturor celor trei tipuri de poliovirus, baza utilizării lor în testarea vaccinului antipolio.

Turner T. Development of the polio vaccine: a historical perspective of Tuskegee University’s role in mass production and distribution of HeLa cells. J Health Care Poor Underserved. 2012;23(4 Suppl):5-10. doi:10.1353/hpu.2012.0151

Susține descrierea producției la scară mare a celulelor HeLa la Tuskegee Institute, sub conducerea lui Russell W. Brown și James H. M. Henderson, pentru evaluarea vaccinului Salk.

Gartler SM. Apparent HeLa cell contamination of human heteroploid cell lines. Nature. 1968;217(5130):750-751. doi:10.1038/217750a0

Susține afirmația că numeroase linii celulare considerate independente aveau același profil enzimatic, inclusiv varianta G6PD-A, și fuseseră contaminate cu HeLa.

Boshart M, Gissmann L, Ikenberg H, Kleinheinz A, Scheurlen W, zur Hausen H. A new type of papillomavirus DNA, its presence in genital cancer biopsies and in cell lines derived from cervical cancer. EMBO J. 1984;3(5):1151-1157. doi:10.1002/j.1460-2075.1984.tb01944.x

Susține identificarea HPV18 în biopsii de cancer genital și în linii celulare derivate din cancer cervical, inclusiv HeLa.

Adey A, Burton JN, Kitzman JO, Hiatt JB, Lewis AP, Martin BK, Qiu R, Lee C, Shendure J. The haplotype-resolved genome and epigenome of the aneuploid HeLa cancer cell line. Nature. 2013;500(7461):207-211. doi:10.1038/nature12064

Susține afirmațiile despre aneuploidia HeLa, stabilitatea relativă a mutațiilor punctiforme, integrarea HPV18 în regiunea 8q24.21 și activarea oncogenei MYC.

Hudson KL, Collins FS. Biospecimen policy: family matters. Nature. 2013;500(7461):141-142. doi:10.1038/500141a

Susține descrierea acordului NIH–familia Lacks din 2013 privind accesul controlat la datele genomice complete ale celulelor HeLa.