Lactază

48 « Back to Glossary Index

(biochimie, gastroenterologie, genetică)

Lactaza (lactaza-florizin hidrolaza, LPH, codificată de gena LCT) este o enzimă digestivă localizată pe membrana apicală a enterocitelor din intestinul subțire, responsabilă pentru hidroliza lactozei (dizaharidul din lapte) în glucoză și galactoză — care sunt absorbite prin transportori specifici. Este prezentă la toate mamiferele nou-născute, esențiale pentru digerarea laptelui matern. Genetic programată să scadă în activitate după înțărcare la majoritatea mamiferelor, inclusiv la oameni — cu excepția populațiilor cu persistența lactazei (lactase persistence), o adaptare genetică apărută independent în multiple populații umane care au domesticit animale producătoare de lapte.

Mecanismul biologic

•  Structura și localizarea — LPH este o glicoproteină transmembranară de tip I, exprimată pe microvilii enterocitelor din intestinul subțire (jejun > ileon), cu activitate maximă la vârful vilozităților; hidrolizează lactoza, lactuloze și florizina (compus fenolic din plante)

•  Reglarea genetică — gena LCT pe cromozomul 2q21; activitatea lactazei este reglată post-natal de polimorfisme în gena MCM6 (adiacentă LCT): alelele asociate persistenței lactazei (C/T-13910 în populațiile europene, G/A-13907 și altele în populații africane) mențin expresia LCT la vârsta adultă; alelele de non-persistență produc scăderea expresiei după înțărcare

•  Deficitul dobândit — activitatea lactazei poate fi redusă temporar sau permanent de boli intestinale (boala celiacă, boala Crohn, gastroenterite acute, SIBO); recuperarea activității lactazei după tratamentul bolii de bază este posibilă

•  Distribuția geografică a persistenței — persistența lactazei: 95% în Scandinavia și Irlanda, 70–80% în Europa de Vest, 40–50% în Europa de Sud și de Est, 10–30% în Africa subsahariană (mai ridicată la triburile pastorale), 5–10% în Asia de Est și de Sud-Est; non-persistența (hipolactazia primară): 80–95% în Asia, 60–80% în Africa neagră

•  Producția microbiomului de beta-galactozidaze — unele bacterii intestinale (Lactobacillus acidophilus, Bifidobacterium longum) produc beta-galactozidaze care pot digera parțial lactoza în colon; aceasta explică de ce persoanele cu deficit de lactază tolerează mai bine iaurtul (care conține bacterii cu beta-galactozidaze active) decât laptele

Contexte clinice relevante

•  Diagnosticul intoleranței la lactoză — testul respirator cu hidrogen (50 g lactoză, măsurarea H2 expirat); testul de toleranță la lactoză (50 g lactoză, glicemie la 0, 60, 120 minute — creșterea sub 20 mg/dL sugerează malabsorbție); genotiparea LCT pentru persistența/non-persistența lactazei

•  Managementul — lactate fără lactoză (lapte tratat cu lactaza); lactaza exogenă (tablete sau picături administrate înainte de produse lactate); produse fermentate (iaurt, brânzeturi maturate) cu conținut redus de lactoză; ajustarea cantității (multe persoane tolerează 12 g lactoză — echivalentul unui pahar de lapte — fără simptome

•  Confuzia cu alte condiții — simptomele intoleranței la lactoză (balonare, diaree, crampe) se suprapun cu IBS și boala celiacă; testarea specifică este necesară pentru diferențiere; eliminarea lactatelor fără testare poate masca alte diagnostice

•  Impactul asupra aportului de calciu — restricția excesivă de lactate fără alternative de calciu crește riscul de osteoporoză; calciul din lactate are biodisponibilitate superioară față de sursele vegetale; managementul corect implică substituirea cu lactate fără lactoză, nu eliminarea totală

intoleranța la lactoză este cel mai auto-diagnosticat deficit enzimatic din nutriție — și frecvent supraestimat ca severitate. cercetările arată că majoritatea persoanelor cu deficit de lactaza tolerează 12–15 g lactoză/zi fără simptome semnificative dacă este consumată cu alimente solide. eliminarea completă a lactatelor fără înlocuirea calciului este o intervenție cu consecințe osoase reale, nejustificată în absența unui diagnostic confirmat.

« Back to Glossary Index