Sindromul intestinului iritabil (IBS)

(gastroenterologie, neurologie digestivă, medicină funcțională)

Sindromul intestinului iritabil (IBS — Irritable Bowel Syndrome) este cea mai frecventă tulburare funcțională digestivă, caracterizată prin durere abdominală recurentă asociată cu modificări ale tranzitului intestinal — diaree, constipație sau alternanța lor — în absența oricărei leziuni structurale sau inflamatorii identificabile la investigații standard. Afectează 10–15% din populația globală, este mai frecvent la femei și debutează de obicei înaintea vârstei de 45 de ani. IBS nu este o boală imaginară și nu este o boală inflamatorie — este o tulburare de funcționare a sistemului nervos intestinal, cu mecanism biologic real și consecințe semnificative asupra calității vieții.

Mecanismul biologic

•  Hipersensibilitate viscerală — pragul de percepție a durerii față de distensia intestinală este semnificativ mai scăzut la pacienții cu IBS față de persoanele sănătoase; stimuli mecanici sau chimici care sunt imperceptibili pentru un intestin normal (cantități fiziologice de gaz, contracții peristaltice normale) produc durere și disconfort la pacienții cu IBS

•  Disfuncția axei intestin-creier — comunicarea bidirecțională între sistemul nervos enteric și sistemul nervos central este perturbată în IBS; stresul psihologic crește direct permeabilitatea intestinală, accelerează motilitatea colonică și reduce pragul de sensibilitate viscerală prin eliberarea de CRH și activarea mastocitelor mucoasei

•  Disbioza microbiomică — profilul microbian al pacienților cu IBS diferă față de persoanele sănătoase; niveluri reduse de Lactobacillus și Bifidobacterium, modificări ale producției de serotonină intestinală și ale fermentației colonice contribuie la simptome; IBS post-infecțios (după gastroenterite acute) are un profil microbian distinct

•  Permeabilitate intestinală crescută — documentată într-un subset de pacienți cu IBS-D (predominanță diaree); permite translocarea unor componente bacteriene cu activare imunologică a mucoasei și amplificarea hipersensibilității viscerale

•  Modificări ale motilității — hipermotilitate colonică în IBS-D, hipomotilitate în IBS-C; mediate de dezechilibre ale serotoninei intestinale, ale reflexelor enterice și ale tonusului autonom

Contexte clinice relevante

•  Criterii Roma IV (2016) — standardul diagnostic curent: durere abdominală recurentă ≥1 zi/săptămână în ultimele 3 luni, asociată cu cel puțin două dintre: legătura cu defecația, modificarea frecvenței scaunelor, modificarea formei/consistenței scaunelor; simptome prezente de cel puțin 6 luni

•  Subtipuri clinice — IBS-D (diaree predominantă, ~30%); IBS-C (constipație predominantă, ~30%); IBS-M (mixt, ~20%); IBS-U (neclasificat, ~20%); subtipul influențează alegerea terapeutică

•  Diagnostic de excludere — investigațiile standard (hemoleucogramă, CRP, calprotectină fecală, serologie celiacă, colonoscopie la pacienți >45 ani sau cu semne de alarmă) exclud cauze organice înainte de stabilirea diagnosticului de IBS

•  Tratament multimodal — dieta FODMAP (intervenția cu cele mai solide dovezi), probiotice (Lactobacillus reuteri DSM 17938, Bifidobacterium infantis 35624), antispastice (mebeverina, trimebutina), antidepresive în doze mici (amitriptilina, duloxetina pentru efect pe hipersensibilitate viscerală), psihoterapie cognitiv-comportamentală

IBS este una dintre afecțiunile cel mai frecvent subdiagnosticate și stigmatizate în medicină. „nu ai nimic organic” este o concluzie eronată — IBS are mecanisme biologice reale, consecințe asupra calității vieții comparabile cu bolile inflamatorii intestinale și răspuns la intervenții specifice. tratarea sa exclusiv ca problemă psihologică este o greșeală clinică și etică.