Evoluția iubirii: originile biologice ale atașamentului, hormonii implicați și ce arată studiile pe animale

Iubirea romantică și atașamentul au rădăcini biologice vechi. Mecanismele pe care se sprijină — circuitele de recompensă ale creierului, hormonii din familia oxitocinei și a vasopresinei, legătura dintre mamă și pui — existau cu mult înaintea oamenilor, iar evoluția le-a refolosit, la unele specii, pentru a lega și partenerii între ei. Studiul comparativ al animalelor, pe care neuroendocrinologul american David Crews îl considera esențial pentru înțelegerea comportamentului, arată o diversitate remarcabilă: specii la care sexul este decis de temperatură, șopârle formate doar din femele care își păstrează ritualurile de curtare, rozătoare monogame și rude apropiate care nu formează perechi. La om, iubirea romantică este descrisă în aproape toate culturile studiate, dar felul în care este trăită depinde mult de cultură, de experiență și de alegere. Biologia explică o parte din mecanism; nu explică de ce iubim o anumită persoană.

Rolul sistemului nervos autonom, al oxitocinei și al sistemului de recompensă în iubire, precum și legătura dintre relații și sănătate sunt discutate în articolele Healthwise despre dragoste și sistemul nervos și despre oxitocină.

Evoluția iubirii, în șase idei

1. Atașamentul dintre parteneri a evoluat, probabil, din circuitele mai vechi ale legăturii dintre mamă și pui.
2. Hormonii din familia oxitocinei și a vasopresinei există, în forme înrudite, de sute de milioane de ani.
3. Doar o mică parte dintre speciile de mamifere, între aproximativ 3 și 9%, formează perechi stabile.
4. La păsări, monogamia socială este frecventă, dar puii cu alt tată sunt și ei frecvenți.
5. Iubirea romantică este descrisă în marea majoritate a culturilor studiate.
6. Feromonii care ar influența atracția la oameni nu au fost identificați.

Ce studiază biologia atunci când vorbește despre iubire

Biologia nu studiază iubirea ca sentiment, ci comportamentele și mecanismele care o însoțesc: atracția față de un anumit partener, preferința de a rămâne cu el, grija pentru pui, reacțiile de stres la separare. Antropologa americană Helen Fisher a propus, în anii 1990, o împărțire utilă în trei sisteme, fiecare cu mecanisme proprii: dorința sexuală, legată în special de hormonii sexuali; atracția romantică, concentrată pe o singură persoană și legată de sistemul de recompensă; și atașamentul pe termen lung, legat de oxitocină și vasopresină. Cele trei se pot suprapune sau nu, iar aceasta explică, de exemplu, de ce dorința și atașamentul pot fi îndreptate spre persoane diferite.

Din perspectivă evolutivă, întrebarea nu este „ce este iubirea”, ci ce avantaj au avut, pentru supraviețuirea și reproducerea strămoșilor noștri, comportamentele care o compun. Răspunsul diferă mult de la o specie la alta.

David Crews și lecția diversității

Lucrarea pe care se sprijină, în mod obișnuit, discuția despre antecedentele evolutive ale iubirii a fost publicată în 1998 de David Crews, de la Universitatea Texas din Austin, într-un număr special al revistei Psychoneuroendocrinology dedicat biologiei atașamentului și iubirii. Crews argumenta că relațiile dintre hormoni, creier și comportament nu pot fi înțelese studiind doar câteva specii de laborator, ci comparând speciile foarte diferite, mai ales pe cele cu adaptări neobișnuite, care obligă cercetătorul să renunțe la ideile preconcepute.

Propriile lui cercetări au oferit exemple celebre. Unele specii de șopârle-codiță din sud-vestul Statelor Unite sunt formate exclusiv din femele, care se reproduc prin partenogeneză, fără fecundare. Crews a observat că aceste femele își păstrează totuși comportamentul de curtare: una dintre ele ia, periodic, rolul „masculului”, în funcție de faza ciclului hormonal, iar femelele care participă la acest ritual depun mai multe ouă. Comportamentul sexual a supraviețuit, astfel, dispariției masculilor, pentru că își păstrase o funcție hormonală. La alte reptile, precum gecko-ul leopard sau țestoasele, sexul puilor nu este determinat genetic, ci de temperatura la care sunt incubate ouăle.

Exemplul șopârlelor fără masculi nu este posibil la mamifere, dintr-un motiv genetic precis, numit amprentare genomică. La mamifere, câteva zeci de gene funcționează doar dacă provin de la tată, iar altele, doar dacă provin de la mamă; genele active pe linie paternă sunt esențiale, de exemplu, pentru dezvoltarea placentei. Un embrion cu două seturi de cromozomi materni nu se poate dezvolta normal. În 2004, cercetători japonezi au obținut totuși un șoarece cu două mame, numit Kaguya, dar numai după ce au modificat genetic regiunile amprentate — o demonstrație de laborator, nu o formă naturală de reproducere.

Determinarea sexului prin temperatură are o consecință neașteptată în contextul încălzirii climatice. La țestoasele marine, ouăle incubate la temperaturi mai mari dau mai multe femele. Un studiu publicat în 2018 a arătat că, în populația de țestoase verzi din nordul Marii Bariere de Corali, peste 99% dintre țestoasele tinere erau femele, ceea ce ridică întrebări serioase despre viitorul acestor populații.

De la grija pentru pui la legătura dintre parteneri

Cea mai veche formă de atașament la mamifere este legătura dintre mamă și pui: nou-născuții mamiferelor depind complet de lapte și de îngrijire, iar mamele au nevoie de mecanisme care să le facă să recunoască, să protejeze și să hrănească puii. Aceste mecanisme implică oxitocina, eliberată la naștere și la alăptare, și circuitele de recompensă ale creierului, care fac contactul cu puiul plăcut.

O ipoteză larg acceptată în neurobiologie este că legătura dintre parteneri a apărut, la speciile monogame, prin refolosirea acestor circuite materne. Neurobiologul american Larry Young și colegii lui au arătat, la șoarecii de preerie, că formarea perechii implică aceleași regiuni ale creierului și aceiași receptori de oxitocină și vasopresină ca atașamentul matern, iar blocarea acestor receptori împiedică formarea legăturii. La rudele lor apropiate, șoarecii de munte, care nu formează perechi, receptorii sunt distribuiți diferit în creier.

Și tații trec prin schimbări hormonale. Un studiu publicat în 2011, care a urmărit peste 600 de bărbați din Filipine timp de mai mulți ani, a arătat că testosteronul scade după nașterea unui copil, iar scăderea este mai mare la tații care petrec mai mult timp îngrijindu-l. Interpretarea propusă este că scăderea testosteronului favorizează îngrijirea în locul competiției pentru parteneri — o adaptare întâlnită și la alte specii cu grijă paternă.

Hormonii atașamentului și vechimea lor evolutivă

Oxitocina și vasopresina sunt peptide mici, foarte asemănătoare, codificate de gene aflate una lângă alta pe același cromozom, provenite probabil din dublarea unei gene ancestrale. Hormoni înrudiți există la aproape toate animalele: vasotocina la păsări, la reptile și la pești, iar forme mai îndepărtate chiar la nevertebrate, precum viermii sau moluștele. Vechimea acestei familii de hormoni este estimată la peste 600 de milioane de ani.

La speciile îndepărtate, acești hormoni reglează, în principal, echilibrul apei și sării, reproducerea și comportamentele sociale de bază. La mamifere, oxitocina a căpătat roluri noi — contracțiile la naștere, ejecția laptelui, atașamentul matern —, iar la unele specii, legătura dintre parteneri. Istoria lor este un exemplu tipic pentru evoluție: molecule vechi, folosite pentru funcții noi.

Chimia îndrăgostirii

Studiile de imagistică cerebrală au arătat că privitul fotografiei persoanei iubite activează, la oamenii îndrăgostiți, regiuni ale sistemului de recompensă bogate în dopamină, aceleași implicate în alte recompense puternice. Îndrăgostirea timpurie seamănă, din acest punct de vedere, cu o stare de motivație intensă, concentrată pe o singură persoană.

Serotonina are, în această fază, un rol diferit de cel sugerat de obicei. Un studiu italian publicat în 1999 a găsit, la persoane aflate în primele luni ale unei relații, o scădere a unui marker al transportului de serotonină, comparabilă cu cea observată în tulburarea obsesiv-compulsivă, care revenea la normal după un an sau doi. Rezultatul, obținut pe un grup mic, a fost interpretat ca o posibilă explicație pentru gândurile intruzive despre persoana iubită din primele luni.

Monogamia la animale — mai rară decât pare

Monogamia socială — un mascul și o femelă care trăiesc împreună și cresc puii — este frecventă la păsări, unde aproximativ nouă din zece specii formează perechi, pentru că puii au nevoie, de obicei, de hrană adusă de ambii părinți. La mamifere, ea este rară: o analiză publicată în 2013, pe peste 2.500 de specii, a găsit-o la doar aproximativ 9% dintre ele, iar alte estimări, mai stricte, coboară sub 5%. Autorii au concluzionat că monogamia la mamifere a apărut, în principal, acolo unde femelele trăiau dispersat, iar un mascul nu putea controla accesul la mai multe femele.

Printre mamiferele monogame se numără șoarecii de preerie, unele maimuțe din America de Sud — maimuțele titi, cu legături de cuplu foarte strânse —, gibonii, cu o monogamie mai flexibilă decât se credea, lupii și castorii. Primatele cele mai apropiate de noi, cimpanzeii și bonobo, nu formează perechi stabile.

Relațiile dintre părinți, pui și parteneri la maimuțe și la marile primate sunt discutate pe larg într-un articol separat pe Healthwise, dedicat atașamentului la primate.

Stabilitatea perechilor depinde, la rândul ei, de condițiile de viață. Albatroșii, printre cele mai fidele păsări, formează de obicei perechi pe viață, dar se pot „despărți”. Un studiu pe o populație din Insulele Falkland, publicat în 2021, a arătat că despărțirile au fost mai frecvente în anii cu ape mai calde, când hrana era mai greu de găsit, iar reproducerea eșua mai des — un exemplu că legătura de cuplu, chiar și la speciile cele mai monogame, răspunde la presiunile mediului.

Iubirea romantică la oameni

Oamenii ocupă o poziție intermediară: formează, în majoritatea societăților, legături de cuplu durabile, cu grijă parentală din partea ambilor părinți, dar cu o mare diversitate a formelor de cuplu între culturi și de-a lungul istoriei. Ipotezele evolutive propuse pentru legătura de cuplu umană includ nevoia de îngrijire prelungită a copiilor, care se nasc foarte neajutorați și se dezvoltă lent, contribuția tatălui la hrană și protecție și avantajele cooperării într-un grup.

O particularitate a speciei umane a intrat și ea în discuțiile evolutive: spre deosebire de multe primate, la care femelele au semne vizibile ale perioadei fertile, la femei ovulația este ascunsă, fără semne evidente pentru partener sau chiar pentru ea însăși. Una dintre ipotezele propuse este că ovulația ascunsă a favorizat relațiile de cuplu durabile, pentru că un partener care nu știe când este perioada fertilă are motive să rămână aproape. Ipoteza este discutată și are alternative, iar ea nu poate fi testată direct.

Iubirea romantică pare să fie aproape universală. O analiză antropologică publicată în 1992, pe 166 de culturi, a găsit dovezi ale iubirii romantice — în povești, cântece, obiceiuri — în aproximativ nouă din zece, iar autorii au considerat că lipsa dovezilor în restul reflectă, mai degrabă, lipsa datelor. Faptul că ea există aproape peste tot nu înseamnă însă că este trăită la fel: rolul ei în alegerea partenerului, în căsătorie și în viața de familie diferă enorm între culturi.

Semnalele atracției — de la culori la mirosuri

În lumea animală, atracția este coordonată prin semnale diverse: culori și mișcări, cântece și chemări, mirosuri. Multe animale folosesc feromoni — substanțe chimice care transmit informații membrilor aceleiași specii și declanșează reacții precise, de exemplu la molii, unde masculii pot detecta feromonul femelei de la distanțe mari.

Biologie și alegere

Biologia explică de ce oamenii sunt capabili de atașament, de ce îndrăgostirea seamănă cu o obsesie și de ce despărțirea doare. Ea nu explică de ce o persoană se îndrăgostește de cineva anume, de ce o relație rezistă zeci de ani, iar alta nu, sau de ce oamenii aleg să rămână, să ierte ori să plece. Aceste aspecte depind de istoria personală, de cultură, de valori și de decizii — exact componentele pe care biologia comparată nu le poate studia la animale.

Legătura dintre relațiile apropiate și sănătate este reală — relațiile sociale puternice se asociază, în studii mari, cu o supraviețuire mai lungă —, dar ea privește relațiile bune, iar relațiile conflictuale au efecte opuse. Subiectul este discutat pe larg în articolul Healthwise despre dragoste și sistemul nervos.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Citește cu prudență etichetele de tipul „hormonul iubirii” sau „hormonul loialității”.
• Nu cumpăra parfumuri „cu feromoni” în speranța unui efect asupra atracției.
• Nu folosi exemplele din lumea animală pentru a judeca relațiile umane.
• Reține că îndrăgostirea intensă din primele luni este o fază, nu o stare permanentă.
• Tratează cu prudență produsele cu oxitocină vândute pentru „încredere” sau „apropiere”.
• Investește în relațiile apropiate: atașamentul are efecte reale asupra stării de bine.
• Nu rămâne într-o relație care îți face rău în numele „biologiei” atașamentului.
• Dacă despărțirea te afectează mult timp, caută sprijin.
• Discută deschis, în cuplu, despre așteptări: biologia nu le stabilește în locul vostru.
• Citește critic titlurile care anunță că știința „a explicat iubirea”.

Concluzie Healthwise

Iubirea are o istorie evolutivă lungă. Circuitele creierului și hormonii pe care se sprijină sunt vechi de sute de milioane de ani, iar la mamifere, legătura dintre parteneri pare să fi apărut, la speciile monogame, prin refolosirea mecanismelor care leagă mama de pui. Studiile pe animale arată o diversitate enormă — de la șopârlele fără masculi care își păstrează ritualurile de curtare la păsările monogame cu pui de la alți tați.

La oameni, iubirea romantică este aproape universală, dar trăită foarte diferit. Biologia explică o parte din mecanism: atracția, obsesia primelor luni, durerea despărțirii. Nu explică însă pe cine iubim și de ce rămânem — acolo intră experiența, cultura și alegerea, pe care niciun hormon nu le decide în locul nostru.

Referințe științifice

Crews D. The evolutionary antecedents to love. Psychoneuroendocrinology. 1998;23(8):751-764.

Susține argumentul privind importanța studiului comparativ al speciilor pentru înțelegerea relațiilor dintre hormoni și comportament.

Crews D, Fitzgerald KT. “Sexual” behavior in parthenogenetic lizards (Cnemidophorus). Proc Natl Acad Sci USA. 1980;77(1):499-502.

Susține descrierea comportamentului de curtare la șopârlele partenogenetice.

Young LJ, Wang Z. The neurobiology of pair bonding. Nat Neurosci. 2004;7(10):1048-1054.

Susține descrierea mecanismelor formării perechii la șoarecii de preerie și a legăturii cu circuitele atașamentului matern.

Lukas D, Clutton-Brock TH. The evolution of social monogamy in mammals. Science. 2013;341(6145):526-530.

Susține datele privind frecvența și originea monogamiei sociale la mamifere.

Griffith SC, Owens IPF, Thuman KA. Extra pair paternity in birds: a review of interspecific variation and adaptive function. Mol Ecol. 2002;11(11):2195-2212.

Susține afirmația privind puii cu alt tată la păsările monogame social.

Jankowiak WR, Fischer EF. A cross-cultural perspective on romantic love. Ethnology. 1992;31(2):149-155.

Susține datele privind prezența iubirii romantice în culturile studiate.

Marazziti D, Akiskal HS, Rossi A, Cassano GB. Alteration of the platelet serotonin transporter in romantic love. Psychol Med. 1999;29(3):741-745.

Susține descrierea modificării markerului serotoninei în îndrăgostirea timpurie.

Wyatt TD. The search for human pheromones: the lost decades and the necessity of returning to first principles. Proc Biol Sci. 2015;282(1804):20142994.

Susține afirmația privind lipsa unui feromon uman identificat.