Microplastice în alimente: le înghițim zilnic, dar încă nu știm care este doza periculoasă

Studiile au identificat microplastice în alimente de aproape toate tipurile, de la apa potabilă, sare și fructe de mare până la fructe, legume, băuturi, miere, zahăr și carne, astfel încât ingestia de particule de plastic este astăzi o certitudine pentru aproape orice om. Cantitatea exactă de microplastice pe care o înghițim zilnic nu poate fi exprimată printr-o singură cifră credibilă, deoarece studiile folosesc metode care văd particule de dimensiuni foarte diferite, iar estimările publicate variază de la fracțiuni de particulă până la peste un milion de particule pe zi. Particulele mari trec în mare parte prin tubul digestiv și sunt eliminate, în timp ce fragmentele foarte mici și nanoplasticele pot traversa bariera intestinală și au fost raportate în sânge, placentă, ficat, plăci de aterom și alte țesuturi umane. Ceea ce știința nu poate stabili încă este doza alimentară la care expunerea cronică produce boală la om, motiv pentru care atitudinea rezonabilă este reducerea expunerilor inutile, nu panica și nici schimbarea unei alimentații sănătoase.

Subiectul a trecut în doar câțiva ani de la ecologia marină la medicina umană. Primele cercetări urmăreau particulele de plastic din stomacul peștilor și al păsărilor marine; astăzi, laboratoarele caută aceleași polimeri în probe de sânge, în țesut placentar recoltat după naștere, în plăci de aterom îndepărtate chirurgical din artera carotidă și în țesut cerebral prelevat la autopsie. Schimbarea de scară nu este doar una de interes public, ci și una de metodă: tehnicile capabile să identifice particule de ordinul micrometrilor și al nanometrilor au devenit disponibile abia recent, iar fiecare nouă generație de instrumente găsește particule mai mici și, inevitabil, mult mai numeroase.

Tocmai această evoluție rapidă explică de ce discuția despre microplastice este atât de confuză. Aceeași știre poate spune că mâncăm „un card bancar de plastic pe săptămână”, iar un alt studiu poate estima că, până la 70 de ani, un adult acumulează în țesuturi o cantitate de ordinul zecilor de nanograme. Ambele afirmații circulă cu autoritatea unor publicații științifice, dar ele descriu lucruri diferite, măsurate cu metode diferite și calculate pe ipoteze diferite. Pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat prezența microplasticelor în farfurie, trebuie separate patru întrebări: ce particule sunt, câte ajung în alimente, câte trec de intestin și ce fac, la concentrațiile reale, în organism.

Articolul de față urmează această ordine. Pornește de la definiții și surse, trece prin problema măsurării, explică ce se întâmplă cu particulele după ingestie, analizează ce s-a găsit în corpul uman și cât de solide sunt aceste descoperiri, apoi discută mecanismele de toxicitate investigate și primele date clinice. Partea practică arată ce situații de zi cu zi cresc expunerea și ce schimbări au sens biologic, fără a transforma alimentația într-o sursă de anxietate.

Microplasticele din alimente în șapte idei

1. Microplasticele sunt bucăți mici de plastic, sub 5 milimetri, iar nanoplasticele sunt de mii de ori mai mici, invizibile chiar și la microscopul obișnuit.
2. Ajung în mâncare din apă, sol și aer, dar și din ambalaje, recipiente, echipamente de procesare și ustensile de bucătărie.
3. Numărul de particule „mâncate zilnic” diferă enorm între studii, mai ales pentru că aparatele de laborator văd particule de mărimi diferite.
4. Cea mai mare parte din plasticul înghițit iese din corp prin scaun; doar particulele foarte mici pot trece prin peretele intestinului.
5. Particule de plastic au fost găsite în sânge, placentă, ficat și artere, dar asta arată că suntem expuși, nu că ne-au îmbolnăvit.
6. Căldura și plasticul uzat eliberează mai multe particule, așa că recipientele din sticlă, ceramică sau inox sunt utile mai ales pentru alimentele fierbinți.
7. Nu există o doză stabilită ca sigură sau ca toxică, iar orice test sau „detox” pentru microplastice vândut ca soluție nu are bază clinică.

Ce sunt microplasticele din alimente: o familie de particule, nu o singură substanță

În sens larg, microplasticele sunt particule de material plastic cu dimensiuni sub 5 milimetri. Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) a propus, în evaluarea sa din 2016, un interval de lucru de la 0,1 micrometri până la 5.000 de micrometri pentru microplastice și de la aproximativ 1 până la 100 de nanometri pentru nanoplastice. Alte grupuri de cercetare plasează granița dintre micro și nano la 1 micrometru, astfel încât particulele dintre 100 de nanometri și 1 micrometru apar uneori într-o categorie, alteori în cealaltă. Diferența pare tehnică, dar are consecințe directe: două studii care numesc „nanoplastic” lucruri diferite nu pot fi comparate fără ajustări.

Pentru a avea o imagine a scării, un fir de păr uman are un diametru de aproximativ 70–100 de micrometri. O fibră de microplastic de 500 de micrometri se vede cu ochiul liber, o particulă de 10 micrometri are dimensiunea unei celule sanguine mari, iar o nanoparticulă de 100 de nanometri este de o sută de ori mai mică decât aceasta și are dimensiunea unui virus. Toate aceste obiecte pot fi încadrate în discuția despre „microplastice”, deși comportamentul lor biologic este radical diferit.

Pe măsură ce particulele devin mai mici, raportul dintre suprafață și volum crește spectaculos. O cantitate fixă de plastic fragmentată în nanoparticule are o suprafață totală de mii de ori mai mare decât aceeași masă sub forma unui singur fragment. Suprafața este locul în care particula interacționează cu proteinele, lipidele, microbii și celulele, astfel încât aceeași masă de plastic poate avea un comportament biologic foarte diferit în funcție de cât de fin este divizată.

Microplastice primare și secundare

Microplasticele primare sunt fabricate deliberat la dimensiuni mici: microsferele din unele produse cosmetice vechi, granulele industriale de materie primă sau particulele folosite în detergenți și abrazivi. Uniunea Europeană a adoptat în 2023 o restricție asupra microplasticelor adăugate intenționat în produse, cu aplicare etapizată pe categorii. Microplasticele secundare rezultă din fragmentarea obiectelor mai mari: ambalaje, pungi, sticle, folii agricole, anvelope, textile sintetice. Radiația ultravioletă, căldura, abraziunea mecanică și oxidarea rup lanțurile polimerice și desprind progresiv fragmente tot mai mici.

Pentru alimente, microplasticele secundare sunt, cu mare probabilitate, contribuția dominantă. Ele se formează continuu din stocul uriaș de plastic deja existent în mediu, ceea ce înseamnă că expunerea nu va scădea rapid nici dacă producția de plastic s-ar opri mâine. Fibrele textile merită o mențiune separată: spălarea hainelor din poliester, acril sau poliamidă eliberează fibre care ajung în apele uzate, iar o parte dintre acestea se regăsește ulterior în nămolul de epurare, în soluri și în aerul din interior.

Polimerii care apar cel mai des în probele alimentare

Denumirea generică „plastic” acoperă zeci de polimeri cu structuri chimice diferite. În studiile pe alimente și apă apar în mod repetat câțiva polimeri de volum mare, iar tipul lor oferă uneori indicii despre sursă, deși nu dovedește singur de unde a venit contaminarea.

De unde ajung microplasticele în alimente: mediu, procesare, ambalare și bucătărie

O parte dintre microplastice există deja în mediul din care provine alimentul, iar altă parte este introdusă pe drumul de la fermă până în farfurie. Distincția contează pentru că sursele diferite cer măsuri diferite: contaminarea din mediu se reduce doar prin politici pe termen lung, în timp ce contaminarea din bucătărie poate fi redusă prin gesturi simple.

Solul, apa și aerul: contaminarea care precede alimentul

Oceanele și apele dulci primesc plastic din râuri, din apele uzate, din deșeurile abandonate și din depunerile atmosferice. Peștii, crustaceele și moluștele ingeră particule direct sau prin intermediul planctonului, iar sarea marină concentrează ce se află în apa din care este extrasă. Pe uscat, solurile agricole primesc microplastice prin foliile de mulcire, prin irigarea cu ape contaminate și prin nămolul de epurare folosit ca fertilizant, care concentrează fibrele și fragmentele reținute în stațiile de tratare.

Studiile de laborator au arătat că particulele submicronice și nanoplasticele pot fi preluate de rădăcinile unor plante și transportate spre tulpină, mai ales prin zonele în care rădăcinile laterale își croiesc drum prin țesut. Cât de mult se întâmplă acest lucru în condiții reale de cultură, cu soluri complexe și concentrații realiste, rămâne mai puțin clar. Aerul este o sursă adesea subestimată: particulele din praful de interior se depun pe alimente în timpul preparării și chiar în timpul mesei, iar unele analize au sugerat că această cale poate concura cu cea asociată fructelor de mare.

Procesarea industrială și ambalarea

Alte particule sunt introduse în timpul procesării, ambalării și depozitării. Conductele, benzile transportoare, filtrele, garniturile, recipientele de stocare și ambalajele sunt surse potențiale, mai ales atunci când intervin frecarea, presiunea, temperatura ridicată sau contactul prelungit. Capacele sticlelor de apă sunt un exemplu frecvent citat: deschiderea și închiderea repetate produc abraziune la nivelul filetului și poate elibera particule în lichid.

Prezența unui anumit polimer într-un aliment nu demonstrează automat locul contaminării. Polietilena găsită într-o probă de pește poate proveni din mediul marin, din lădițele de transport, din folia de ambalare sau din echipamentul laboratorului. Pentru a stabili sursa, cercetătorii compară polimerii, formele și dimensiunile particulelor cu materialele cu care alimentul a intrat în contact, iar această reconstrucție este rareori completă.

Bucătăria de acasă: ultimul punct de contact

Bucătăria este locul în care alimentul intră în contact cu cele mai multe obiecte din plastic într-un interval scurt: tocătoare, recipiente de păstrare, capace, spatule, pungi, folii, fierbătoare electrice, filtre de cafea, pliculețe de ceai și biberoane. Studiile experimentale arată că eliberarea de particule din aceste obiecte crește semnificativ cu temperatura, cu uzura și cu stresul mecanic, iar unele scenarii domestice produc cifre mult mai mari decât cele măsurate în alimentele de pe raft. Aceste date sunt analizate detaliat în partea practică a articolului.

Contaminarea din laborator: sursa pe care o caută și cercetătorii

Există și o problemă metodologică: plasticul este atât de răspândit în laboratoare încât prevenirea contaminării probelor reprezintă ea însăși o provocare. Mănușile, halatele din fibre sintetice, vârfurile de pipetă, recipientele de colectare și chiar aerul din încăpere pot adăuga particule care nu existau în proba inițială. Studiile de bună calitate folosesc probe „albe” procedurale, adică probe fără aliment trecute prin exact aceleași etape, pentru a măsura contaminarea de fond și a o scădea din rezultat. Revizuirile sistematice au arătat că o parte importantă din literatura existentă nu raportează complet aceste controale, ceea ce scade încrederea în cifrele individuale.

În ce alimente au fost găsite microplastice și de ce comparațiile sunt dificile

Literatura a raportat particule de plastic în apa de la robinet și în cea îmbuteliată, în sarea de masă, în pește, moluște și crustacee, în fructe și legume, în zahăr, miere și bere, în băuturi răcoritoare, condimente, lapte, carne și alte produse alimentare. Revizuirea sistematică publicată de Heo și colaboratorii săi, care a inclus 76 de studii, a grupat datele în șapte categorii: fructe de mare, apă potabilă, sare, fructe și legume, băuturi, condimente și carne.

Acest inventar nu înseamnă că fiecare produs din fiecare categorie conține aceeași cantitate și nici că rezultatele obținute într-o țară pot fi extrapolate automat la produsele similare din altă țară. Contaminarea variază în funcție de origine, procesare, ambalare și, foarte important, de metoda de laborator. Tabelul de mai jos rezumă factorii care influențează cel mai mult rezultatele pe categorii.

Primele cercetări s-au concentrat puternic pe fructele de mare, ceea ce a creat impresia că expunerea alimentară înseamnă în principal „plasticul din pește”. Analizele comparative mai recente sugerează că fructele, legumele, cerealele și apa pot contribui cel puțin la fel de mult la totalul zilnic, pur și simplu pentru că sunt consumate în cantități mult mai mari. Întrebarea „care aliment conține cel mai mult plastic” are un răspuns diferit de întrebarea „care aliment contribuie cel mai mult la expunerea mea”, iar pentru aceasta din urmă contează la fel de mult cât mâncăm dintr-un aliment.

Cât microplastic ingerăm zilnic: de ce estimările variază de la zero la peste un milion

Răspunsul științific corect la întrebarea „câte microplastice mâncăm pe zi” este, în prezent, că nu știm cu suficientă precizie pentru a da o singură cifră. Revizuirea sistematică a lui Heo și a colaboratorilor săi, publicată în Reviews on Environmental Health, a analizat 76 de studii care au estimat ingestia prin alimente și apă și a găsit valori cuprinse între aproximativ 0,0002 și 1.531.524 de particule pe zi, cea mai mare valoare fiind asociată apei îmbuteliate.

Diferența dintre capetele intervalului acoperă aproape zece ordine de mărime, astfel încât o medie simplă ar fi lipsită de sens. Nu înseamnă că unii oameni mănâncă literalmente de miliarde de ori mai mult plastic decât alții. O parte importantă a variației provine din ceea ce reușește fiecare metodă să vadă, din alimentele incluse în calcul, din ipotezele de consum și din calitatea controlului contaminării. Aceiași autori au evaluat calitatea studiilor cu un instrument standardizat: studiile pe alimente au obținut în medie 11,5 puncte din 20, iar cele pe apă potabilă 11,16 din 19, adică scoruri de nivel mediu, cu lacune frecvente în raportarea metodelor.

Cu cât cauți particule mai mici, cu atât găsești mai multe

Imaginează-ți că două laboratoare analizează aceeași probă. Primul poate identifica numai particule mai mari de 100 de micrometri, al doilea poate coborî până la 1 micrometru. Al doilea laborator va găsi aproape sigur mult mai multe particule, deoarece fragmentarea plasticului generează un număr foarte mare de fragmente mici: atunci când un obiect se rupe, fiecare fragment mare dă naștere la zeci sau sute de fragmente mai mici. Dacă un al treilea laborator poate coborî în domeniul nanoplasticelor, numărul poate crește din nou spectaculos, uneori cu două sau trei ordine de mărime.

Tehnicile folosite diferă și ele. Spectroscopia în infraroșu cu transformată Fourier (FTIR) și spectroscopia Raman identifică polimerul particulă cu particulă, dar au limite inferioare de detecție cuprinse, pentru majoritatea aparatelor de rutină, între un micrometru și câteva zeci de micrometri. Colorarea cu roșu Nil marchează particulele hidrofobe, dar poate colora și materiale naturale. Piroliza cuplată cu gaz-cromatografie și spectrometrie de masă (Py-GC/MS) măsoară masa de polimer dintr-o probă, dar distruge particulele și nu mai spune câte erau sau ce formă aveau.

Numărul particulelor nu spune cât plastic reprezintă

Să presupunem că un aliment conține 1.000 de particule mari, iar altul 100.000 de particule extrem de mici. Care conține „mai mult plastic”? Nu putem răspunde numai din numărul particulelor. Masa unei sfere crește cu cubul diametrului, așa că o singură particulă de 100 de micrometri cântărește cât un milion de particule de 1 micrometru. O sută de mii de nanoparticule pot avea împreună o masă neglijabilă, în timp ce câteva fragmente mari pot reprezenta o masă totală mult mai mare.

Expunerea poate fi exprimată în număr de particule, masă de plastic, număr de particule per gram sau per litru ori masă per kilogram de aliment, iar pentru copii se raportează adesea per kilogram de greutate corporală. Aceste unități nu sunt echivalente toxicologic și nu pot fi convertite una în alta fără a cunoaște distribuția mărimilor, forma și densitatea particulelor. Din acest motiv, un studiu care spune „milioane de particule” și unul care spune „câteva micrograme” pot descrie, de fapt, aceeași realitate.

Cifra „un card bancar pe săptămână”: de unde vine și de ce nu rezistă

Afirmația că oamenii ar consuma aproximativ cinci grame de plastic pe săptămână, adică masa unui card bancar, provine dintr-un raport comandat de organizația WWF în 2019, bazat pe o analiză publicată ulterior în Journal of Hazardous Materials. Comparația a fost preluată de agenții de presă, infografice și campanii publice și a devenit una dintre cele mai cunoscute „statistici” despre microplastice. Este memorabilă, dar nu trebuie tratată drept o doză umană măsurată.

Un model probabilistic publicat în 2021 în Environmental Science & Technology de Mohamed Nor, Koelmans și colaboratorii lor a pornit de la 134 de studii privind concentrațiile de microplastice în pește, moluște, crustacee, apă de la robinet și îmbuteliată, bere, lapte, sare și aer. Modelul a combinat aceste date cu consumul alimentar pe grupe de vârstă și cu estimări ale absorbției și eliminării. Rezultatul a fost cu multe ordine de mărime sub cifra cardului bancar: până la 18 ani, un copil ar acumula în țesuturi în medie aproximativ 8.300 de particule, cu o masă de circa 6,4 nanograme, iar până la 70 de ani un adult ar acumula aproximativ 50.100 de particule, cu o masă de circa 40,7 nanograme. Cercetătorii de la Wageningen au rezumat rezultatul spunând că ingestia săptămânală este mai mică decât masa unui bob de sare.

Apa îmbuteliată și nanoplasticele: de ce cifrele au crescut brusc de o sută de ori

Apa este cea mai studiată sursă de microplastice din alimentație, parțial pentru că este mai ușor de analizat decât un aliment solid. O revizuire publicată în 2024 în Critical Reviews in Environmental Science and Technology, care a inclus 66 de studii din perioada 2018–2023, a constatat că PET-ul, polietilena și polipropilena sunt polimerii dominanți și a observat că fracțiunile mici, sub 300 de micrometri, reprezentau majoritatea particulelor. Concentrația medie a fost de aproximativ 62 de particule pe litru în apa de la robinet și de 38 de particule pe litru în apa îmbuteliată, cu variații globale de la sub o miime de particulă până la peste 6.000 de particule pe litru. Pe baza acestor date, autorii au estimat o ingestie medie de aproximativ 175 de particule pe zi doar prin apa de băut.

Același an a adus însă un rezultat care a schimbat dramatic ordinul de mărime al discuției. Un studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences de Qian și colaboratorii săi a folosit microscopia Raman stimulată, o tehnică optică suficient de sensibilă pentru a identifica particule individuale de câteva zeci de nanometri. Analizând trei mărci de apă îmbuteliată, cercetătorii au estimat în medie aproximativ 240.000 de particule de plastic pe litru, dintre care aproximativ 90% erau nanoplastice. Numărul era de 10 până la 100 de ori mai mare decât estimările anterioare bazate în principal pe particule mai mari.

Rezultatul nu înseamnă neapărat că apa îmbuteliată a devenit brusc mai contaminată. Înseamnă că am început să vedem ceea ce metodele anterioare nu puteau vedea. „175 de particule pe zi” și „240.000 de particule pe litru” nu se contrazic: prima cifră descrie în principal microplastice de ordinul micrometrilor, a doua include, în mare măsură, particule nanometrice pe care primele studii nu le puteau număra.

Pentru cititor, cea mai utilă lecție este că nu există o comparație simplă și universală „apă de la robinet versus apă îmbuteliată”. În revizuirea din 2024, media pentru apa de la robinet a fost chiar mai mare decât pentru cea îmbuteliată, în timp ce alte studii au găsit opusul. Rezultatele depind de sursa locală de apă, de calitatea tratării, de starea rețelei, de tipul de sticlă și capac și, din nou, de metoda de laborator. Acolo unde apa de la rețea este sigură pentru consum, renunțarea la apa îmbuteliată elimină cel puțin o sursă de contact direct cu plasticul și scade simultan cantitatea de deșeuri.

Fierberea și filtrarea apei de la robinet

Un studiu publicat în 2024 în Environmental Science & Technology Letters a testat un gest foarte simplu: fierberea apei de la robinet. Cercetătorii au adăugat cantități cunoscute de micro- și nanoplastice în probe de apă, le-au fiert timp de cinci minute și apoi au filtrat depunerile. În apa dură, bogată în calciu, carbonatul de calciu care precipită la fierbere, adică piatra care se depune în fierbător, a înglobat particulele de plastic. La o duritate de aproximativ 300 de miligrame de carbonat de calciu pe litru, până la 90% dintre particule au fost îndepărtate după fierbere și filtrare, iar în apa moale eficiența a scăzut la aproximativ 25%.

Rezultatul este interesant, dar are limite clare: experimentul a folosit particule adăugate artificial, nu contaminarea naturală a apei, efectul depinde puternic de duritate, iar particulele trebuie efectiv reținute, de exemplu cu un filtru de cafea din hârtie sau prin decantare, altfel rămân în lichid. Fierberea într-un fierbător din plastic poate, la rândul ei, adăuga particule, așa că un vas din inox sau sticlă este preferabil. Filtrele casnice pot reduce particulele din apă, dar eficiența depinde de tehnologie, de mărimea porilor, de întreținere și de testarea specifică a produsului. Nu orice filtru elimină toate microplasticele, cu atât mai puțin toate nanoplasticele, iar unele componente ale sistemelor de filtrare sunt ele însele polimerice.

Ce se întâmplă cu microplasticele din alimente după ce le înghițim

Distincția dintre ingestie și absorbție este fundamentală pentru orice discuție despre risc. Ingestia înseamnă că particula intră în tractul gastrointestinal. Absorbția sau translocarea înseamnă că particula depășește bariera intestinală și ajunge în limfă, în sânge sau în țesuturi. Între cele două se află unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecție ale organismului: mucusul, stratul de celule epiteliale legate prin joncțiuni strânse și sistemul imun al mucoasei intestinale.

În evaluarea din 2016, EFSA a concluzionat că doar microplasticele mai mici de 150 de micrometri ar putea traversa epiteliul intestinal și produce o expunere sistemică, iar absorbția acestora este de așteptat să fie limitată, sub aproximativ 0,3%. Pentru particulele sub aproximativ 1,5 micrometri, datele experimentale sugerau posibilitatea de a pătrunde mai profund în organe. Aceste estimări provin în mare parte din studii pe animale și din particule model, de obicei sfere de polistiren, iar datele umane directe privind absorbția lipseau atunci și rămân foarte limitate.

Căile prin care o particulă poate traversa intestinul

Studiile experimentale au descris mai multe mecanisme. Celulele M, celule epiteliale specializate care acoperă plăcile Peyer din intestinul subțire, preiau în mod normal antigene și microorganisme din lumen pentru a le prezenta sistemului imun; particulele de plastic suficient de mici pot fi preluate pe aceeași cale. Celulele epiteliale obișnuite pot internaliza nanoparticule prin endocitoză, un proces prin care membrana celulară învelește particula și o aduce în interior. Un al treilea mecanism, numit persorbție, descrie trecerea particulelor prin spațiile care apar temporar la vârful vilozităților intestinale, acolo unde celulele îmbătrânite se desprind.

Starea barierei intestinale contează. Inflamația mucoasei, alterarea stratului de mucus sau creșterea permeabilității intestinale ar putea teoretic să faciliteze trecerea particulelor, deși această ipoteză nu a fost cuantificată la oameni. Cât din doza alimentară reală traversează efectiv intestinul la o persoană sănătoasă rămâne una dintre cele mai importante necunoscute ale întregului domeniu.

Particula ingerată nu mai este aceeași particulă

După ce ajunge în stomac și intestin, o particulă de plastic nu rămâne „curată”. Suprafața ei adsoarbe rapid proteine, lipide, acizi biliari și alte molecule din conținutul digestiv, formând ceea ce cercetătorii numesc biocoroană sau coroană proteică. Acest înveliș schimbă felul în care particula este recunoscută de celule, cât de ușor este internalizată și ce reacții imune declanșează. În mediu, particulele pot purta și biofilme bacteriene. Din acest motiv, experimentele care folosesc sfere de polistiren noi, perfect curate, reproduc imperfect particulele fragmentate, îmbătrânite și acoperite de biomolecule pe care le întâlnim în realitate.

Eliminarea: ce știm din analizele scaunului

Un studiu-pilot publicat în 2019 a găsit microplastice în probele de scaun ale tuturor celor opt participanți, din mai multe țări europene și asiatice, iar studii ulterioare au confirmat prezența lor la populații diferite. Aceste date susțin două lucruri în același timp: ingestia este universală, iar o proporție importantă din particulele ingerate este eliminată pe cale naturală. Pentru particulele care au ajuns în țesuturi, cinetica eliminării este mult mai puțin cunoscută. Nu știm cât timp rămân în ficat, în ganglionii limfatici sau în peretele vascular și dacă se acumulează progresiv sau ating un echilibru între intrare și eliminare.

Microplastice în corpul uman: ce s-a găsit și cât de sigure sunt măsurătorile

Micro- și nanoplastice au fost raportate în cercetări care au analizat sânge, țesut pulmonar, placentă, lapte matern, ficat, rinichi, urină, materii fecale, țesut vascular, plăci de aterom și țesut cerebral. Aceste descoperiri sunt importante deoarece susțin faptul că expunerea umană nu se limitează la exteriorul organismului sau la lumenul intestinal.

Unul dintre primele studii care au cuantificat masa de plastic din sângele uman a fost publicat în 2022 în Environment International de Leslie și colaboratorii săi, de la Vrije Universiteit Amsterdam. Cercetătorii au analizat sângele integral a 22 de donatori sănătoși, căutând particule mai mari de 700 de nanometri, și au găsit o cantitate cuantificabilă de plastic la 17 dintre aceștia, adică la 77% dintre participanți. Concentrația medie a fost de aproximativ 1,6 micrograme de plastic pe mililitru de sânge, iar polimerii cel mai frecvent întâlniți au fost PET, polietilena și polimerii stirenului, urmați de polimetil metacrilat. Studiul a fost mic și a folosit o metodă nouă, dar a arătat pentru prima dată că particulele de plastic sunt biodisponibile și ajung în circulație.

Alte studii au găsit particule în placenta unor femei cu sarcini normale, atât pe fața maternă, cât și pe cea fetală, și în probe de lapte matern, ceea ce a ridicat întrebări despre expunerea în perioada prenatală și în primele luni de viață. În 2025, un studiu publicat în Nature Medicine de Nihart și colaboratorii săi a folosit Py-GC/MS pentru a compara ficatul, rinichii și creierul unor persoane decedate. Concentrațiile raportate în creier au fost mai mari decât în ficat și rinichi, polietilena a fost polimerul predominant, probele din 2024 au avut valori mai mari decât cele din 2016, iar un grup de persoane cu diagnostic de demență a prezentat valori și mai ridicate.

Studiul despre creier a generat reacții puternice în presă, dar și critici științifice serioase. Creierul este al doilea țesut ca bogăție în lipide după țesutul adipos, iar lipidele pot genera, la piroliză, fragmente chimice asemănătoare celor produse de polietilenă, ceea ce poate supraestima plasticul măsurat. Institutul Federal German pentru Evaluarea Riscurilor (BfR) și un comentariu publicat în aceeași revistă au subliniat aceste limitări. În plus, asocierea cu demența nu poate spune ce a fost înainte: afectarea barierei hematoencefalice în boala neurodegenerativă ar putea permite intrarea mai multor particule, fără ca particulele să fi provocat boala.

Același principiu este valabil pentru aproape orice contaminant. Toxicologia depinde de doză, dimensiune, formă, compoziția polimerului, suprafața particulei, durata expunerii, locul în care ajunge particula, capacitatea organismului de a o elimina și substanțele chimice asociate. Detectarea spune că ceva a ajuns acolo; nu spune cât de mult contează.

Cum ar putea microplasticele din alimente să afecteze celulele: mecanismele investigate

O mare parte din dovezile mecanistice provin încă din studii pe culturi celulare și pe animale de laborator. Printre mecanismele investigate se află stresul oxidativ, inflamația, alterarea membranei celulare, disfuncția mitocondrială, modificarea microbiotei intestinale, perturbarea barierei intestinale, efectele asupra sistemului imun, efectele endocrine, genotoxicitatea, apoptoza și alte forme de alterare celulară. Aceste mecanisme sunt biologic plauzibile și apar în mod repetat în literatură. Dar „plauzibil” nu înseamnă „demonstrat clinic la doza pe care o primește populația prin alimentație”.

Diferența dintre plauzibil și demonstrat ține, în mare parte, de condițiile experimentale. Multe studii au expus celule sau animale la concentrații de ordinul miligramelor pe litru sau pe kilogram de hrană, adesea mult peste nivelurile estimate pentru dieta umană. Particulele folosite sunt frecvent sfere de polistiren fabricate industrial, de mărime uniformă, în timp ce particulele reale sunt fragmente și fibre neregulate din polimeri diferiți, îmbătrânite de mediu și acoperite de biomolecule. Durata expunerii este de obicei de ore, zile sau câteva săptămâni, nu de decenii. Toate aceste diferențe fac extrapolarea directă riscantă.

Stresul oxidativ: mecanismul cel mai frecvent observat experimental

În modelele celulare și animale, anumite micro- și nanoplastice pot crește producția speciilor reactive de oxigen, molecule instabile care reacționează cu structurile din jur. Atunci când sistemele antioxidante ale celulei, precum glutationul, superoxid dismutaza și catalaza, nu compensează suficient, apare stresul oxidativ. Acesta poate afecta lipidele membranelor, proteinele, mitocondriile, ADN-ul și căile de semnalizare celulară.

Particulele pot genera stres oxidativ pe mai multe căi: prin contact direct cu membrana, prin internalizare și acumulare în lizozomi, prin activarea celulelor imune care produc radicali liberi ca mecanism de apărare sau prin substanțele chimice pe care le eliberează. Stresul oxidativ este însă un răspuns celular foarte general, declanșat de aproape orice particulă străină la concentrații suficient de mari, inclusiv de particule minerale sau naturale. Faptul că apare nu spune nimic specific despre plastic, iar studiile experimentale utilizează adesea tipuri și concentrații de particule care nu reproduc expunerea alimentară umană.

Inflamația: a doua mare ipoteză

Particulele străine pot interacționa cu celulele imune. Macrofagele și alte componente ale sistemului imun înnăscut recunosc particulele, încearcă să le înglobeze și să le degradeze, iar această interacțiune poate activa căi inflamatorii, inclusiv inflamazomul NLRP3, un complex proteic care declanșează eliberarea unor citokine proinflamatorii. Plasticul nu poate fi digerat enzimatic de celulă, astfel încât o particulă înglobată poate rămâne în lizozom, iar macrofagul poate rămâne într-o stare de activare prelungită.

În experimente au fost observate modificări ale unor citokine, precum interleukina 1β, interleukina 6 sau factorul de necroză tumorală alfa, și ale altor markeri ai inflamației. Întrebarea esențială nu este însă dacă o particulă poate produce inflamație într-un experiment. Întrebarea este dacă expunerea alimentară reală produce suficientă inflamație încât să modifice riscul de boală la om. Aici răspunsul rămâne incomplet.

Intestinul și microbiomul: primul organ expus

Intestinul este primul organ expus direct după ingestie. Modelele experimentale au sugerat că microplasticele pot influența integritatea barierei intestinale, stratul de mucus, compoziția microbiotei, inflamația locală și metabolismul microbian. La rozătoare, expunerea la polistiren a fost asociată cu scăderea secreției de mucus și cu dezechilibre ale unor grupuri bacteriene, iar aceste observații au generat ipoteza că o parte dintre efectele sistemice ar putea fi mediate indirect prin intestin, fără ca particula să ajungă neapărat în circulație.

Microbiomul uman este însă influențat de dietă, medicamente, vârstă, infecții, geografie, somn, stres și sute de alți factori. Separarea contribuției microplasticelor de toate aceste influențe este extrem de dificilă în studiile pe oameni. Nu există în prezent un profil al microbiomului care să permită diagnosticul unei „toxicități cu microplastice”, iar testele comerciale ale microbiomului care pretind asemenea interpretări depășesc ceea ce poate susține știința.

Plasticul nu înseamnă doar polimer: aditivi, monomeri și contaminanți transportați

O particulă de plastic poate reprezenta mai mult decât structura polimerică de bază. Materialele plastice conțin sau intră în contact cu plastifianți, stabilizatori, pigmenți, retardanți de flacără, antioxidanți, monomeri reziduali și alte substanțe utilizate în producție. Unele dintre acestea nu sunt legate chimic de polimer și pot migra în timp. Suprafața particulelor din mediu poate adsorbi și alți contaminanți, precum hidrocarburi aromatice policiclice, bifenili policlorurați sau metale, iar particulele pot dezvolta biofilme microbiene.

Prin urmare, toxicologia microplasticelor trebuie să distingă cel puțin trei componente: efectul fizic al particulei, efectul substanțelor chimice proprii plasticului și efectele eventualilor contaminanți transportați pe suprafața acesteia. Modelele disponibile sugerează că, pentru majoritatea contaminanților de mediu, contribuția adusă prin intermediul microplasticelor este mică în comparație cu expunerea directă prin alimente, apă și aer, dar pentru aditivii proprii plasticului situația este mai puțin clară.

Plastisfera: particulele de plastic ca suport pentru bacterii

Odată ajunsă în apă sau în sol, o particulă de plastic nu rămâne o suprafață inertă. În câteva zile este colonizată de bacterii, alge microscopice și fungi care formează un biofilm, o peliculă vie lipită de suprafața polimerului. Cercetătorii au numit această comunitate „plastisferă”, iar analizele genetice au arătat că ea diferă de comunitățile microbiene din apa sau sedimentul din jur: anumite grupuri bacteriene se atașează preferențial de plastic, iar biofilmul le oferă protecție față de radiația ultravioletă, de variațiile de temperatură și de alte agresiuni din mediu.

Două observații au atras atenția sănătății publice. Prima este că în plastisferă au fost identificate și bacterii potențial patogene, inclusiv specii de Vibrio, ceea ce a ridicat întrebarea dacă particulele pot transporta microorganisme pe distanțe mari. A doua este că biofilmele concentrează bacteriile foarte aproape unele de altele, condiție care favorizează transferul de gene între ele, inclusiv al genelor de rezistență la antibiotice. Mai multe studii de mediu au găsit asemenea gene la concentrații mai mari pe particulele de plastic decât în apa din jur, mai ales în apropierea stațiilor de epurare.

Relevanța pentru alimentație este însă neclară. Majoritatea datelor provin din ape uzate, râuri și mediul marin, nu din alimente gata de consum, iar procesarea, spălarea și gătirea modifică profund încărcătura microbiană a produselor. Nu există studii care să arate că particulele de plastic din alimente transmit infecții sau rezistență la antibiotice la om într-o măsură care să se distingă de celelalte căi bine cunoscute, precum carnea insuficient preparată, apa contaminată sau utilizarea excesivă a antibioticelor. Plastisfera rămâne o ipoteză de mediu serioasă, care explică de ce poluarea cu plastic interesează și specialiștii în boli infecțioase, nu un risc alimentar demonstrat.

Sunt microplasticele perturbatori endocrini?

Formularea necesită precizie. Nu putem spune că fiecare particulă de microplastic este în sine un perturbator endocrin. Unele substanțe utilizate în materialele plastice sau asociate acestora, precum anumiți ftalați și bisfenoli, au activitate endocrină documentată și sunt reglementate în Uniunea Europeană pentru materialele care vin în contact cu alimentele. Microplasticele pot constitui o sursă sau un vector pentru asemenea compuși, dar contribuția lor reală la expunerea endocrină totală trebuie separată de expunerea provenită direct din ambalaje, praf, produse cosmetice și alte surse, unde aceleași substanțe migrează fără a fi nevoie de o particulă.

Microplasticele și bolile cardiovasculare: ce arată studiul din plăcile de aterom

Un studiu publicat în 2024 în New England Journal of Medicine de Marfella și colaboratorii săi a adus una dintre cele mai discutate observații clinice de până acum. Cercetătorii au inclus 304 pacienți cu boală carotidiană asimptomatică la care s-a efectuat endarterectomie carotidiană, o intervenție chirurgicală prin care placa de aterom este îndepărtată din artera carotidă, iar 257 dintre aceștia au fost urmăriți în medie aproximativ 34 de luni. Plăcile au fost analizate prin piroliză cu spectrometrie de masă, analiză izotopică și microscopie electronică.

Polietilena a fost detectată în plăcile a 150 dintre pacienți, adică 58,4%, cu o valoare medie de aproximativ 21,7 micrograme pe miligram de placă, iar 31 dintre aceștia, adică 12,1% din lot, aveau și policlorură de vinil în cantități măsurabile. La microscopie electronică au fost observate particule neregulate în interiorul macrofagelor și în țesutul plăcii, iar plăcile care conțineau plastic aveau niveluri mai ridicate ale unor markeri inflamatori. În perioada de urmărire, pacienții cu micro- și nanoplastice detectate în placă au prezentat mai frecvent un rezultat compozit format din infarct miocardic nefatal, accident vascular cerebral nefatal sau deces din orice cauză, cu un raport de risc (hazard ratio) de 4,53 (interval de încredere 95%: 2,00–10,27).

Rezultatul este important din trei motive: arată plastic în interiorul unei leziuni vasculare, nu doar în sânge; asociază prezența lui cu un proces inflamator local; și urmărește prospectiv pacienții, astfel încât măsurarea plasticului a precedat evenimentele clinice. Este totuși un singur studiu, efectuat într-o populație deja bolnavă, și are limite care trebuie înțelese înainte de a transforma cifra într-un titlu.

De ce studiul nu demonstrează că microplasticele au provocat infarctele

Studiul a fost observațional. Pacienții nu au fost randomizați la „expunere la plastic” versus „fără expunere”, iar persoanele cu mai multe particule detectabile ar putea diferi de celelalte prin factori care nu au fost măsurați complet, precum locul de muncă, poluarea aerului din zona de locuit, statutul socioeconomic, dieta sau fumatul. Autorii au ajustat analiza pentru factorii de risc cardiovascular cunoscuți, dar nicio ajustare statistică nu poate elimina complet diferențele care nu au fost măsurate.

Metodologia de detectare a plasticului în țesuturi este extrem de dificilă. Plăcile de aterom sunt bogate în lipide, iar lipidele pot produce, la piroliză, semnale care se suprapun cu cele ale polietilenei. Probele au fost recoltate în sala de operație, un mediu plin de obiecte din plastic. După publicare au existat discuții științifice privind riscul contaminării probelor și al interferențelor analitice, iar rezultatul nu a fost încă reprodus independent într-o cohortă diferită.

Microplasticele, cancerul, fertilitatea și sarcina: ce se poate și ce nu se poate afirma

Microplasticele provoacă cancer?

În prezent nu există suficiente dovezi umane pentru afirmația simplă „microplasticele din alimente provoacă cancer”. Există mecanisme experimentale care justifică cercetarea: stresul oxidativ, inflamația cronică, alterările celulare, leziunile ADN observate în unele modele și expunerea la anumite substanțe chimice asociate plasticului, dintre care unele sunt clasificate drept carcinogene sau posibil carcinogene. Studiile care au identificat particule de plastic în țesut tumoral nu pot spune dacă particulele au contribuit la apariția tumorii sau doar s-au acumulat într-un țesut cu vascularizație și inflamație crescute.

Demonstrarea carcinogenității unei expuneri alimentare umane necesită mult mai mult: cunoașterea dozei, a duratei, a tipului de particule, a localizării, a relației temporale dintre expunere și boală, controlul factorilor de confuzie și o relație doză–răspuns. Pentru cancerele cu perioade de latență de zeci de ani, asemenea date sunt extrem de dificil de obținut, iar pentru microplasticele alimentare ele lipsesc în prezent.

Fertilitatea masculină și feminină

Particule de plastic au fost raportate în țesut testicular, în lichidul seminal și în lichidul folicular ovarian, iar în modelele animale expunerea la doze mari de polistiren a fost asociată cu scăderea calității spermei, cu alterări hormonale și cu modificări ale țesutului ovarian. O revizuire sistematică rapidă publicată la sfârșitul lui 2024 în Environmental Science & Technology, care a folosit metoda Navigation Guide pentru a evalua dovezile, a concluzionat că microplasticele sunt „suspectate” că afectează calitatea spermei și sănătatea digestivă, pe baza dovezilor experimentale, și a subliniat lipsa aproape completă a studiilor umane de calitate.

Placenta, sarcina și primii ani de viață

Detectarea particulelor în placentă și în alte țesuturi reproductive a generat un interes justificat. Modelele animale și celulare au sugerat posibile efecte asupra stresului oxidativ, inflamației și funcției reproductive, iar la rozătoare nanoparticulele de polistiren au putut traversa placenta și au fost detectate în țesuturile fetale. Simpla identificare a particulelor în placentă nu demonstrează însă că acestea provoacă infertilitate, avort spontan, restricție de creștere intrauterină sau alte complicații obstetricale. Pentru asemenea concluzii sunt necesare studii umane prospective robuste, cu măsurarea expunerii înaintea apariției rezultatului clinic.

Sugarii merită o discuție separată, deoarece raportat la greutatea corporală pot avea o expunere mai mare decât adulții. Un studiu publicat în 2020 în Nature Food de Li și colaboratorii săi, de la Trinity College Dublin, a măsurat eliberarea de particule din biberoanele din polipropilenă folosite conform ghidurilor internaționale de sterilizare și de preparare a formulei. Biberoanele au eliberat până la aproximativ 16 milioane de particule microplastice pe litru, iar eliberarea a crescut puternic cu temperatura: de la aproximativ 0,6 milioane de particule pe litru la 25 °C până la aproximativ 55 de milioane la 95 °C. Autorii au propus două gesturi simple: clătirea biberonului după sterilizare cu apă fiartă și răcită într-un vas din alt material decât plasticul și prepararea formulei într-un recipient din sticlă sau inox, urmată de transferul în biberon după răcire.

Ce arată scaunul sugarilor despre expunerea din primul an

Analizele de scaun oferă una dintre puținele măsurători directe ale expunerii la copiii foarte mici. Un studiu-pilot publicat în 2021 în Environmental Science & Technology Letters de Zhang și colaboratorii săi, coordonat de Kurunthachalam Kannan de la New York University, a măsurat doi polimeri, polietilen tereftalatul (PET) și policarbonatul, în probe de scaun de la șase sugari și zece adulți, precum și în trei probe de meconiu, primul scaun al nou-născutului. Toate probele au conținut cel puțin un tip de microplastic, iar concentrația medie de PET în scaunul sugarilor a fost de peste zece ori mai mare decât la adulți. Pentru policarbonat, nivelurile au fost asemănătoare între cele două grupe de vârstă.

Prezența particulelor în meconiu este relevantă deoarece acesta se formează în intestinul fătului înainte de naștere, ceea ce sugerează că o parte din expunere începe încă din viața intrauterină, în acord cu datele despre placentă. Diferența mare pentru PET după naștere a fost pusă de autori pe seama surselor specifice copilăriei mici: biberoane, tetine, jucării mestecate, textile sintetice și praful de pe podea, unde sugarii petrec mult timp și își duc frecvent mâinile la gură.

Raportarea la greutatea corporală schimbă și ea imaginea. Un sugar bea și mănâncă, raportat la kilogramul de corp, de câteva ori mai mult decât un adult, astfel încât aceeași concentrație de particule într-un lichid înseamnă o doză relativă mult mai mare. În același timp, bariera intestinală, sistemul imun al mucoasei și microbiomul se află încă în formare în primii ani de viață. Studiul a fost însă foarte mic, a analizat doar doi polimeri și nu a măsurat niciun efect asupra sănătății copiilor. Valoarea lui este de semnal: arată că primii ani de viață merită măsurători mai ample și că gesturile simple de preparare a hranei au cel mai mare sens tocmai la această vârstă.

Ce spun organizațiile internaționale despre microplasticele din alimente

Evaluările Organizației Mondiale a Sănătății au subliniat în mod repetat amploarea incertitudinilor. Raportul OMS din 2022 privind expunerea alimentară și prin inhalare la nano- și microplastice a analizat datele despre alimente, apă și aer și a concluzionat că informațiile disponibile nu permit o evaluare completă a riscului, mai ales pentru particulele mici și pentru expunerea cronică. Concluzia generală nu este nici că microplasticele sunt complet inofensive, nici că expunerea actuală produce în mod demonstrat o epidemie de boală. Problema este lipsa unor date suficient de robuste, iar OMS a cerut metode analitice standardizate și date mai bune privind absorbția, distribuția, metabolismul, eliminarea și relațiile doză–răspuns.

Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) consideră alimentele o cale importantă de expunere umană și a evaluat micro- și nanoplasticele ca problemă emergentă de siguranță alimentară într-un raport publicat în 2022. Poziția este prudentă: nivelurile raportate de microplastice și expunerea estimată par în general scăzute, iar riscul acut pare redus pe baza informațiilor disponibile, însă efectele expunerii cronice, mai ales la particulele foarte mici, la nanoplastice și la substanțele chimice asociate, rămân insuficient cunoscute.

EFSA a ajuns la concluzii similare încă din 2016, subliniind că nu există legislație pentru micro- și nanoplastice drept contaminanți în alimente, că datele de toxicitate și toxicocinetică lipsesc pentru o evaluare a riscului uman și că, pentru nanoplastice, nu existau atunci nici metode, nici date de prezență în alimente. Colocviul științific organizat de EFSA în 2021 a reafirmat că lacunele majore persistă și că este nevoie de metode armonizate și de cercetare coordonată la nivel internațional.

Ce reglementează efectiv Uniunea Europeană și ce rămâne nereglementat

Uniunea Europeană a adoptat în ultimii ani mai multe măsuri legate de microplastice, dar ele acoperă zone diferite și sunt adesea confundate. Regulamentul (UE) 2023/2055 restricționează microplasticele adăugate intenționat în produse: microsferele din cosmetice, sclipiciul liber, granulele folosite pe terenurile sintetice de sport și alte particule incluse deliberat în formule, cu termene de aplicare eșalonate pe categorii de produse până spre sfârșitul deceniului. Restricția reduce emisiile noi în mediu, dar nu vizează direct particulele care se desprind din obiectele de plastic în timpul utilizării, adică sursa principală pentru alimente.

Pentru apa potabilă, Directiva (UE) 2020/2184 a cerut o metodologie de măsurare a microplasticelor, în vederea includerii lor pe lista de supraveghere, iar Decizia delegată (UE) 2024/1441 a stabilit o metodologie comună de măsurare, bazată pe identificarea spectroscopică a particulelor. Este un pas important pentru comparabilitatea datelor între statele membre, dar este o metodă de monitorizare, nu o valoare-limită: în prezent nu există o concentrație maximă admisă de microplastice în apa de la robinet. Directiva privind plasticul de unică folosință a impus, din iulie 2024, capacele atașate de sticlele de băuturi de până la trei litri, o măsură gândită pentru reducerea deșeurilor, nu pentru siguranța alimentară.

Materialele plastice care intră în contact cu alimentele sunt reglementate de Regulamentul (UE) nr. 10/2011, care stabilește lista substanțelor permise, limita globală de migrare și limite specifice de migrare pentru anumite substanțe chimice. Aceste reguli privesc moleculele care trec din material în aliment, nu particulele solide care se desprind prin abraziune sau încălzire. Un recipient conform cu legislația și marcat ca potrivit pentru alimente sau pentru microunde respectă deci limitele chimice testate, dar nimic din eticheta lui nu garantează că nu eliberează micro- sau nanoplastice. Lacuna nu ține de neglijența autorităților, ci de lipsa unor metode standardizate și a unor date toxicologice pe baza cărora să poată fi stabilită o limită.

Care alimente conțin cele mai multe microplastice și de ce nu există un clasament credibil

În prezent nu putem construi un clasament universal credibil al alimentelor după conținutul de microplastice. În unele studii apar concentrații mari în anumite ape îmbuteliate, produse marine, sare sau alte alimente; în alte cercetări rezultatele sunt diferite. Comparația este afectată de dimensiunea minimă analizată, de metoda de extracție, de metoda spectroscopică, de unitatea de raportare, de tipul polimerilor căutați, de controlul contaminării, de țara de origine, de ambalaj și de procesare. O listă de tip „cele zece alimente cu cel mai mult plastic” ar transmite o precizie pe care știința nu o are încă.

Gradul de procesare contează mai mult decât categoria alimentului

Unul dintre puținele studii care au comparat direct produse similare aflate în stadii diferite de procesare a fost publicat în 2024 în Environmental Pollution de Milne și colaboratorii săi, în colaborare cu organizația Ocean Conservancy. Cercetătorii au cumpărat 16 tipuri de proteine consumate frecvent în Statele Unite, de la piept de pui, carne de vită și porc până la pește, fructe de mare, tofu și alternative vegetale la carne, în variante minim procesate și intens procesate, și le-au analizat pentru particule mai mari de 45 de micrometri.

Microplastice au fost găsite în 88% dintre cele 111 probe, inclusiv în proteinele vegetale. Produsele intens procesate au conținut semnificativ mai multe particule pe gram decât cele minim procesate, iar comparația directă a fost grăitoare: nuggets-urile de pui au avut semnificativ mai multe particule decât pieptul de pui. Cea mai mare valoare a fost găsită la creveții pane, cu aproximativ 1,3 particule pe gram și în medie câteva sute de particule pe porție. Pe baza consumului american, autorii au estimat o expunere medie de aproximativ 11.000 de particule pe an doar din aceste proteine, cu un maxim de până la 3,8 milioane de particule pe an pentru consumatorii cu cel mai mare aport.

Explicația probabilă este simplă: fiecare etapă de procesare adaugă contact cu echipamente, benzi, tăvi, ambalaje intermediare și materiale de acoperire, iar fiecare contact poate adăuga particule. Studiul are limite clare: a fost făcut pe produse din SUA, nu a putut detecta particule sub 45 de micrometri și nici nanoplastice, iar variația dintre probe a fost foarte mare. Mesajul lui nu este că un anumit tip de carne trebuie evitat, ci că sursa principală de microplastice dintr-un aliment poate fi drumul lui industrial, nu animalul sau planta din care provine. Aceasta este o observație care se suprapune cu alte motive, mai bine documentate, de a limita alimentele ultraprocesate.

Fructele și legumele nu sunt „fără plastic” doar pentru că nu sunt ambalate

Microplasticele pot exista în sol, apă și aer. Cercetările explorează dacă particulele suficient de mici pot fi preluate de plante și transportate în anumite țesuturi, iar suprafața produselor poate fi contaminată prin praf, apă, transport, procesare și ambalare. Spălarea produselor este rezonabilă pentru igiena alimentară și poate îndepărta contaminanții de suprafață, dar nu există dovezi că transformă alimentul într-un produs „fără microplastice”. Nici decojirea nu garantează acest lucru, iar prin ea se pierd fibre și compuși bioactivi concentrați adesea chiar în coajă.

Peștele nu este singura problemă

Primele cercetări asupra microplasticelor alimentare s-au concentrat puternic pe ecosistemele marine, ceea ce a creat impresia că expunerea alimentară înseamnă în principal fructe de mare. Astăzi știm că problema este mult mai largă: apa, aerul, agricultura, procesarea și ambalarea fac ca microplasticele să nu poată fi reduse la „plasticul din pește”. Renunțarea la pește pentru evitarea microplasticelor nu are o justificare simplă și poate elimina din alimentație un produs cu beneficii nutriționale bine stabilite, în special aportul de acizi grași omega-3 cu lanț lung, proteine de calitate, iod, seleniu și vitamina D.

Moluștele sunt diferite de fileul de pește

Există totuși o diferență biologică relevantă. La multe specii de pește, tractul gastrointestinal, locul în care se concentrează particulele ingerate, este îndepărtat înainte de consum, iar fileul conține mult mai puține particule. În cazul moluștelor bivalve, precum midiile, stridiile sau scoicile, animalul este consumat în mare parte integral, inclusiv tubul digestiv. Bivalvele sunt, în plus, organisme filtratoare, care trec prin corp cantități mari de apă. De aceea, particulele aflate în tractul digestiv al animalului pot contribui direct la expunerea consumatorului, deși contribuția exactă la expunerea totală zilnică rămâne dificil de cuantificat, iar consumul lor ocazional nu schimbă semnificativ totalul pentru majoritatea oamenilor.

Căldura, uzura și ambalajele: situațiile de zi cu zi care cresc expunerea

Recipientele și ambalajele din plastic pot elibera particule prin uzură, abraziune și degradare. Eliberarea depinde de tipul materialului, de temperatură, de durata contactului, de uzură, de spălările repetate, de expunerea la lumină și de stresul mecanic. Simpla afirmație „orice aliment în plastic este periculos” nu este susținută de date: materialele, condițiile de utilizare și nivelurile de eliberare diferă considerabil. Totuși, câteva studii experimentale au identificat situații în care eliberarea crește cu ordine de mărime.

Încălzirea în recipiente din plastic

Un studiu publicat în 2023 în Environmental Science & Technology de Hussain și colaboratorii săi, de la Universitatea Nebraska–Lincoln, a testat recipiente din polipropilenă pentru hrana bebelușilor și o pungă reutilizabilă din polietilenă în scenarii obișnuite: păstrare la frigider, la temperatura camerei, într-o cameră caldă și încălzire la cuptorul cu microunde. Trei minute de încălzire la microunde au eliberat, în unele cazuri, aproximativ 4,2 milioane de particule microplastice și 2,1 miliarde de particule nanoplastice pentru fiecare centimetru pătrat de suprafață a recipientului. Nanoplasticele au depășit numeric microplasticele de aproximativ o mie de ori, iar încălzirea a eliberat mult mai multe particule decât păstrarea la rece.

Și acest studiu a fost urmat de o dispută științifică publicată în aceeași revistă, în care alți cercetători au contestat modul de numărare a particulelor și extrapolarea cifrelor, iar autorii și-au apărat metoda. Ordinul de mărime exact rămâne deci discutabil, dar direcția rezultatului, adică faptul că încălzirea crește eliberarea de particule comparativ cu păstrarea la rece, nu este contestată și se aliniază cu alte date privind degradarea termică a polimerilor.

Pliculețele de ceai din plastic

În 2019, un studiu publicat în Environmental Science & Technology de Hernandez și colaboratorii săi, de la Universitatea McGill, a raportat că un singur pliculeț de ceai din nailon sau PET, infuzat la 95 °C, ar elibera aproximativ 11,6 miliarde de particule microplastice și 3,1 miliarde de nanoplastice într-o ceașcă. Cifra a fost preluată pe scară largă, dar a fost contestată: BfR a analizat ulterior datele și a apreciat că valorile pentru particulele mai mari de 1 micrometru sunt probabil cu două până la trei ordine de mărime prea mari și că o parte dintre particule ar putea să nu provină din pliculeț. Concluzia robustă este mai modestă: pliculețele din plastic pot elibera particule la temperatura de infuzare, iar ceaiul vrac preparat într-o sită din inox sau ceramică evită această sursă.

De ce căldura contează biologic și chimic

Temperatura ridicată crește mobilitatea lanțurilor polimerice, accelerează oxidarea și poate slăbi suprafața materialului, iar lichidele fierbinți și grăsimile extrag mai ușor atât particule, cât și aditivi. Mențiunea „potrivit pentru microunde” descrie de obicei faptul că recipientul nu se deformează și respectă limitele legale de migrare chimică, nu faptul că nu eliberează particule, pentru care nu există încă limite reglementate. Pentru reducerea prudentă a expunerii inutile, este rezonabil să nu încălzim alimente în recipiente din plastic care nu sunt destinate explicit acestui scop și să evităm reutilizarea recipientelor deteriorate, deformate sau puternic zgâriate. Aceasta este o strategie de reducere a expunerii, nu o metodă demonstrată de prevenire a unei boli specifice.

Detoxul pentru microplastice și alte promisiuni fără bază științifică

Nu există în prezent un protocol clinic validat de „detoxifiere de microplastice”. Nu avem dovezi că postul, sucurile detox, ceaiurile, sauna, suplimentele antioxidante, chelarea, cărbunele activ, fibrele concentrate sau colonhidroterapia elimină microplasticele din țesuturi sau îmbunătățesc rezultatele de sănătate. Unele dintre aceste intervenții au propriile riscuri: chelarea poate produce dezechilibre de minerale și reacții grave, colonhidroterapia poate provoca leziuni și dezechilibre electrolitice, iar postul prelungit nu este potrivit pentru multe persoane.

Există o singură procedură medicală discutată în legătură cu îndepărtarea particulelor din sânge, plasmafereza (afereza terapeutică), promovată de unele clinici private în scop „anti-îmbătrânire”. Nu există dovezi clinice că aceasta reduce încărcarea tisulară cu microplastice sau aduce beneficii de sănătate în acest scop, iar procedura are riscuri și costuri reale. Organismul dispune de mecanisme naturale de eliminare, în special prin tractul gastrointestinal pentru particulele care nu sunt absorbite, dar cinetica particulelor ajunse în țesuturi este încă insuficient cunoscută și nicio intervenție nu a demonstrat că o poate accelera.

Cum reduci expunerea la microplastice fără să transformi alimentația într-o sursă de anxietate

Principiul util este reducerea surselor evitabile, nu încercarea imposibilă de a obține expunere zero. Plasticul este prezent în mediul modern la scară globală, iar o dietă fără nicio particulă detectabilă de plastic nu este un obiectiv realist în prezent. În schimb, putem evita situațiile în care contactul cu plasticul este inutil sau intens, mai ales cele care combină plasticul cu căldura, grăsimea, aciditatea sau uzura.

Pentru alimente și băuturi consumate acasă, recipientele din sticlă, ceramică sau inox pot fi preferate atunci când sunt practice, în special pentru alimentele fierbinți. Nu este necesar să arunci imediat toate obiectele din plastic din bucătărie, ceea ce ar produce la rândul său deșeuri. Mai util este să înlocuiești progresiv obiectele foarte zgâriate, degradate, deformate, folosite frecvent la temperaturi ridicate sau utilizate într-un mod pentru care nu au fost concepute. Apa îmbuteliată poate fi redusă acolo unde apa de la rețea este sigură pentru consum, dar decizia trebuie luată în funcție de calitatea locală a apei, nu exclusiv de problema microplasticelor.

Aerul din interior merită și el atenție, deoarece praful casnic conține fibre sintetice din textile, covoare și mobilier. Aspirarea cu filtru HEPA, aerisirea regulată și ștergerea umedă a suprafețelor reduc praful în general și, odată cu el, particulele care se pot depune pe alimente sau pot fi inhalate. Sunt măsuri cu beneficii care depășesc subiectul microplasticelor, de exemplu pentru persoanele cu alergii respiratorii.

Nu sacrifica o dietă sănătoasă pentru o reducere ipotetică a microplasticelor

Dovezile privind beneficiile consumului de legume, fructe, leguminoase, cereale integrale, nuci, semințe și pește în cantități adecvate sunt incomparabil mai solide decât dovezile că evitarea unei anumite categorii alimentare pentru microplastice reduce riscul de boală. Aceste alimente au fost asociate, în zeci de cohorte mari și în studii de intervenție, cu un risc cardiovascular mai scăzut, un control metabolic mai bun și o mortalitate generală redusă. Dacă un aliment nutritiv conține urme detectabile de microplastic, concluzia nu este automat că trebuie eliminat; riscul trebuie evaluat comparativ cu beneficiul.

Ce trebuie să aflăm înainte de a spune cât de periculoase sunt microplasticele

Pentru o evaluare solidă a riscului este nevoie de câteva informații esențiale, obținute într-o ordine logică. Mai întâi trebuie standardizată măsurarea, astfel încât laboratoarele diferite să caute aceleași particule și să le raporteze în aceleași unități. Apoi trebuie cunoscută doza reală ingerată și inhalată, pe grupe de vârstă și pe tipuri de alimentație. Trebuie determinată proporția absorbită, locul în care se distribuie particulele și cât timp persistă în organism. Este nevoie, de asemenea, de relații doză–răspuns, adică de dovezi că mai multă expunere produce mai mult efect. În final, trebuie demonstrat dacă reducerea expunerii reduce incidența unor rezultate clinice relevante. Abia atunci prezența unui contaminant poate fi transformată într-o evaluare cantitativă a riscului.

De ce este atât de greu de studiat expunerea

Microplasticele nu sunt o singură substanță. „Microplastic” poate însemna polietilenă, polipropilenă, PET, polistiren, PVC, poliamidă și multe alte materiale. Particulele pot fi sfere, fragmente, fibre sau filme, pot avea dimensiuni de la milimetri la domeniul nanometric și pot purta aditivi sau contaminanți diferiți. Din punct de vedere toxicologic, expresia „microplastice” descrie mai degrabă o familie enormă de expuneri decât o singură moleculă, iar fiecare combinație de polimer, formă și mărime poate avea un profil diferit.

Epidemiologia se confruntă, în plus, cu lipsa unui grup de comparație: practic toți oamenii sunt expuși, astfel încât nu există o populație „neexpusă” cu care să fie comparați cei expuși. Diferențele de expunere dintre indivizi sunt greu de măsurat fără biomarkeri validați, iar bolile investigate, de la ateroscleroză la cancer și boli neurodegenerative, au cauze multiple și se dezvoltă pe parcursul deceniilor.

Numărul particulelor poate fi mai puțin important decât dimensiunea lor

Să presupunem că două persoane ingeră aceeași masă de plastic. Una o primește sub forma câtorva particule relativ mari, cealaltă sub forma a milioane de nanoparticule. Masa poate fi identică, dar expunerea biologică nu este neapărat identică. Particulele foarte mici au o suprafață totală mult mai mare, pot interacționa diferit cu barierele biologice și pot ajunge în locuri inaccesibile fragmentelor mari. De aceea, viitoarele evaluări ale riscului vor trebui probabil să integreze simultan numărul, masa, dimensiunea, forma, polimerul și substanțele chimice asociate. O singură cifră nu este suficientă.

Aici apare și un paradox metodologic important: particulele potențial cele mai relevante biologic, cele foarte mici, sunt tocmai cele mai dificil de cuantificat corect în alimente și țesuturi. Fiecare progres tehnic din ultimii ani a mutat atenția spre fracțiuni tot mai mici, iar evaluările de risc bazate pe microplasticele mari, singurele bine măsurate până recent, pot subestima sau supraestima riscul real în moduri pe care încă nu le putem anticipa.

De ce expunerea la microplastice va continua să crească

Chiar și fără dovada unui efect asupra sănătății la nivelurile actuale, există un argument solid pentru care reducerea expunerii are sens: tendința. Raportul Global Plastics Outlook publicat de OECD în 2022 estimează că, în lipsa unor politici noi, utilizarea de plastic la nivel mondial va crește de aproape trei ori între 2019 și 2060, iar cantitatea de deșeuri din plastic va crește în aceeași proporție. O parte importantă a acestor deșeuri ajunge necontrolat în mediu, unde se va fragmenta timp de decenii.

Fragmentarea înseamnă că plasticul care se află deja în soluri, râuri și oceane continuă să producă micro- și nanoparticule independent de producția viitoare. Fiecare fragment mare se rupe în multe fragmente mai mici, astfel încât numărul de particule poate crește chiar dacă masa totală de plastic din mediu ar rămâne constantă. Expunerea umană de peste câteva decenii este, într-o măsură importantă, deja programată de plasticul eliberat până acum.

Primele date din țesuturi umane sunt compatibile cu această tendință. În studiul pe țesuturi recoltate la autopsie, probele din 2024 au avut concentrații mai mari de polimeri decât cele din 2016, atât în ficat, cât și în creier. Rezultatul trebuie citit cu limitele metodei discutate mai sus și nu a fost încă reprodus independent, dar direcția lui coincide cu evoluția producției și a poluării. Logica preventivă este aceeași ca la alți contaminanți de mediu: când o expunere este universală, în creștere și cu efecte încă necunoscute, reducerea surselor evitabile este o decizie rezonabilă, chiar înainte ca toxicologia să ofere răspunsul complet. Asta nu justifică alarma individuală, ci explică de ce gesturile simple din bucătărie și politicile publice merg în aceeași direcție.

Sfaturi Healthwise

Nu încerca să calculezi câte „carduri bancare” mănânci într-un an. Știința actuală nu permite o asemenea conversie individuală cu precizie utilă, iar cifrele care circulă diferă între ele cu multe ordine de mărime.

Folosește recipiente din sticlă, ceramică sau inox pentru alimentele foarte fierbinți atunci când este practic și evită încălzirea în recipiente din plastic care nu sunt destinate acestui scop. Dacă folosești microundele, transferă mâncarea într-un vas din sticlă sau ceramică înainte de încălzire.

Nu turna lichide fierbinți, supe sau ceai în recipiente din plastic și nu lăsa sticlele de apă din plastic la soare sau în mașină pe căldură. Căldura este factorul care crește cel mai consecvent eliberarea de particule.

Înlocuiește progresiv recipientele din plastic puternic zgâriate, deteriorate, opacizate sau deformate, în loc să le folosești indefinit. Nu este nevoie să arunci totul deodată.

Dacă pregătești lapte praf pentru un sugar în biberoane din polipropilenă, continuă sterilizarea recomandată, dar clătește biberonul după sterilizare cu apă fiartă și răcită și prepară formula într-un recipient din sticlă sau inox înainte de a o turna în biberon. Discută orice altă schimbare cu medicul pediatru.

Alege ceaiul vrac sau pliculețele din hârtie fără plastic atunci când îți este ușor, mai ales dacă bei mai multe căni pe zi.

Dacă apa de la rețea este sigură pentru consum în zona ta, reducerea utilizării apei îmbuteliate poate diminua una dintre sursele potențiale de contact cu plasticul și reduce simultan deșeurile. Dacă apa ta este dură, fierberea într-un vas din inox sau sticlă și filtrarea depunerilor printr-un filtru de cafea pot reține o parte din particule.

Nu renunța la fructe, legume sau pește doar pentru că microplasticele au fost detectate în aceste categorii alimentare. Beneficiile nutriționale ale unei alimentații echilibrate sunt mult mai bine demonstrate decât riscurile microplasticelor la nivelurile actuale.

Spală fructele și legumele conform regulilor obișnuite de igienă alimentară, dar nu presupune că spălarea elimină toate micro- și nanoplasticele.

Redu praful din casă prin aerisire, ștergere umedă și aspirare cu filtru eficient. Particulele din aer se depun pe alimente și sunt inhalate, iar reducerea prafului are beneficii mai largi pentru respirație.

Nu cumpăra suplimente, teste sau cure „detox pentru microplastice”. Nu există în prezent o metodă clinică validată care să măsoare sau să elimine selectiv microplasticele acumulate în organism.

Privește cu prudență cifrele spectaculoase. Întreabă întotdeauna ce dimensiune minimă a particulelor a putut detecta studiul, dacă rezultatul este exprimat în număr sau în masă, dacă a fost măsurată prezența sau un efect și dacă rezultatul a fost confirmat de alte laboratoare.

Concluzie Healthwise

Există două extreme în discuția despre microplastice: prima spune că plasticul este peste tot, deci sigur ne îmbolnăvește, iar a doua spune că, fără dovada definitivă a bolii, nu există nicio problemă. Niciuna nu descrie corect stadiul actual al științei. Știm deja ceva important: expunerea există. Microplasticele au fost identificate în apă și în numeroase alimente, micro- și nanoplastice au fost raportate în sânge și în țesuturi umane, iar experimental anumite particule pot produce stres oxidativ, inflamație și alterarea barierei intestinale. Încep să apară și observații umane importante, precum asocierea dintre plasticul din plăcile carotidiene și evenimentele cardiovasculare. Dar între aceste observații și afirmația „X particule pe zi provoacă boala Y” există încă o distanță științifică enormă: nu știm cât microplastic ingeră zilnic o persoană obișnuită, ce proporție este absorbită, cât timp rămâne în țesuturi și ce face celulelor la concentrațiile reale din organism. Una dintre cele mai importante lecții ale cercetării actuale este că, pe măsură ce metodele devin mai bune, găsim particule mai mici și, inevitabil, mult mai multe, astfel încât întrebarea „câte particule înghit?” este interesantă, dar incompletă. Până când vom avea răspunsuri mai precise, abordarea rezonabilă nu este nici panica, nici indiferența, ci reducerea expunerilor inutile, mai ales a celor care combină plasticul cu căldura, păstrarea unei alimentații sănătoase și separarea clară între ceea ce putem detecta și ceea ce putem demonstra că produce boală.

Referințe științifice

Heo SJ, Moon N, Kim JH. A systematic review and quality assessment of estimated daily intake of microplastics through food. Reviews on Environmental Health. 2025;40(2):371–392. doi:10.1515/reveh-2024-0111.
Susține intervalul estimărilor de ingestie zilnică (0,0002 – 1.531.524 de particule pe zi) din 76 de studii și scorurile medii de calitate metodologică.

Garrido Gamarro E, Costanzo V. Microplastics in food commodities – A food safety review on human exposure through dietary sources. Food Safety and Quality Series No. 18. Rome: FAO; 2022. doi:10.4060/cc2392en.
Susține poziția FAO privind alimentele ca rută de expunere, riscul acut aparent redus și incertitudinile privind expunerea cronică.

World Health Organization. Dietary and inhalation exposure to nano- and microplastic particles and potential implications for human health. Geneva: WHO; 2022. ISBN 9789240054608.
Susține concluzia OMS că datele actuale nu permit o evaluare completă a riscului și nevoia de metode standardizate.

EFSA Panel on Contaminants in the Food Chain (CONTAM). Presence of microplastics and nanoplastics in food, with particular focus on seafood. EFSA Journal. 2016;14(6):4501. doi:10.2903/j.efsa.2016.4501.
Susține definițiile de lucru pentru micro- și nanoplastice, pragul de 150 µm pentru translocarea intestinală și absorbția estimată sub 0,3%.

Mohamed Nor NH, Kooi M, Diepens NJ, Koelmans AA. Lifetime accumulation of microplastic in children and adults. Environmental Science & Technology. 2021;55(8):5084–5096. doi:10.1021/acs.est.0c07384.
Susține estimările de acumulare pe durata vieții (aproximativ 8.300 de particule la 18 ani și 50.100 la 70 de ani) și critica cifrei „un card bancar pe săptămână”.

Zhu L, Pan W, Zhao X, et al. Insights into human exposure to microplastics through drinking water: Current state of the science. Critical Reviews in Environmental Science and Technology. 2024;54(24). doi:10.1080/10643389.2024.2371622.
Susține concentrațiile medii în apa de la robinet și îmbuteliată din 66 de studii și ingestia estimată de aproximativ 175 de particule pe zi prin apă.

Qian N, Gao X, Lang X, et al. Rapid single-particle chemical imaging of nanoplastics by SRS microscopy. Proceedings of the National Academy of Sciences. 2024;121(3):e2300582121. doi:10.1073/pnas.2300582121.
Susține estimarea de aproximativ 240.000 de particule pe litru de apă îmbuteliată, dintre care circa 90% nanoplastice.

Yu Z, Wang JJ, Liu LY, Li Z, Zeng EY. Drinking boiled tap water reduces human intake of nanoplastics and microplastics. Environmental Science & Technology Letters. 2024;11(3):273–279. doi:10.1021/acs.estlett.4c00081.
Susține reducerea de până la 90% a particulelor adăugate în apa dură prin fierbere și filtrare și de aproximativ 25% în apa moale.

Leslie HA, van Velzen MJM, Brandsma SH, Vethaak AD, Garcia-Vallejo JJ, Lamoree MH. Discovery and quantification of plastic particle pollution in human blood. Environment International. 2022;163:107199. doi:10.1016/j.envint.2022.107199.
Susține detectarea plasticului cuantificabil în sângele a 17 din 22 de donatori, cu o concentrație medie de 1,6 µg/ml.

Nihart AJ, Garcia MA, El Hayek E, et al. Bioaccumulation of microplastics in decedent human brains. Nature Medicine. 2025;31(4):1114–1119. doi:10.1038/s41591-024-03453-1.
Susține raportarea concentrațiilor de micro- și nanoplastice în creier, ficat și rinichi și creșterea între probele din 2016 și 2024, discutate împreună cu limitele metodei.

Marfella R, Prattichizzo F, Sardu C, et al. Microplastics and nanoplastics in atheromas and cardiovascular events. New England Journal of Medicine. 2024;390(10):900–910. doi:10.1056/NEJMoa2309822.
Susține detectarea polietilenei și a PVC în plăcile carotidiene și asocierea prospectivă cu evenimente cardiovasculare (HR 4,53), fără demonstrarea cauzalității.

Chartres N, Cooper CB, Bland G, et al. Effects of microplastic exposure on human digestive, reproductive, and respiratory health: A rapid systematic review. Environmental Science & Technology. 2024. doi:10.1021/acs.est.3c09524.
Susține evaluarea dovezilor privind calitatea spermei și sănătatea digestivă și lipsa studiilor umane de calitate.

Li D, Shi Y, Yang L, et al. Microplastic release from the degradation of polypropylene feeding bottles during infant formula preparation. Nature Food. 2020;1:746–754. doi:10.1038/s43016-020-00171-y.
Susține eliberarea de până la aproximativ 16 milioane de particule pe litru din biberoanele din polipropilenă și creșterea puternică a eliberării cu temperatura.

Hussain KA, Romanova S, Okur I, et al. Assessing the release of microplastics and nanoplastics from plastic containers and reusable food pouches: Implications for human health. Environmental Science & Technology. 2023;57(26):9782–9792. doi:10.1021/acs.est.3c01942.
Susține creșterea eliberării de micro- și nanoplastice la încălzirea la microunde comparativ cu păstrarea la rece.

Hernandez LM, Xu EG, Larsson HCE, Tahara R, Maisuria VB, Tufenkji N. Plastic teabags release billions of microparticles and nanoparticles into tea. Environmental Science & Technology. 2019;53(21):12300–12310. doi:10.1021/acs.est.9b02540.
Susține observația că pliculețele de ceai din plastic eliberează particule la infuzare, discutată împreună cu reevaluarea critică a cifrelor.

Udovicki B, Andjelkovic M, Cirkovic-Velickovic T, Rajkovic A. Microplastics in food: scoping review on health effects, occurrence, and human exposure. International Journal of Food Contamination. 2022;9:7. doi:10.1186/s40550-022-00093-6.
Susține inventarul categoriilor alimentare contaminate, polimerii frecvenți și mecanismele potențiale de toxicitate investigate experimental.

Milne MH, De Frond H, Rochman CM, Mallos NJ, Leonard GH, Baechler BR. Exposure of U.S. adults to microplastics from commonly-consumed proteins. Environmental Pollution. 2024;343:123233. doi:10.1016/j.envpol.2023.123233.
Susține prezența microplasticelor în 88% dintre probele de proteine și diferența semnificativă dintre produsele intens și minim procesate.

Zhang J, Wang L, Trasande L, Kannan K. Occurrence of polyethylene terephthalate and polycarbonate microplastics in infant and adult feces. Environmental Science & Technology Letters. 2021;8(11):989–994. doi:10.1021/acs.estlett.1c00559.
Susține concentrațiile de PET de peste zece ori mai mari în scaunul sugarilor decât la adulți și detectarea microplasticelor în meconiu.