Laurus nobilis, dafinul: arborele gloriei antice, frunza din ciorbă și rudele toxice cu care e confundat

Laurus nobilis, dafinul, este un arbore veșnic verde din bazinul mediteranean, cu una dintre cele mai bogate istorii simbolice din lumea plantelor: în mitologia greacă este arborele lui Apollo, cununa lui încorona învingătorii Jocurilor Pitice de la Delfi, generalii romani triumfători și, în 1341, poetul Petrarca — iar cuvântul „laureat”, folosit astăzi pentru câștigătorii Premiului Nobel, vine direct din numele lui. În bucătărie, frunzele lui aromatizează ciorbe, sosuri și murături. Pentru sănătate, datele sunt mai modeste decât sugerează tradiția: uleiul esențial are activitate antimicrobiană în laborator, iar un singur studiu mic a sugerat un efect asupra glicemiei. Două precauții practice contează cel mai mult: frunza întreagă nu se înghite, iar „laurul” din multe grădini românești este laurocireșul, o plantă toxică.

Dafinul, în șase idei

1. Dafinul este arborele lui Apollo, iar din numele lui vin cuvintele „laureat” și „poet laureat”.
2. Cununa de laur era premiul Jocurilor Pitice de la Delfi; la Jocurile Olimpice se oferea măslin.
3. Cuvântul „bacalaureat” nu vine din „bacca laurea”; aceasta este o etimologie populară.
4. Uleiul esențial are activitate antimicrobiană în laborator; studiile clinice sunt foarte puține.
5. Frunza întreagă de dafin nu se înghite și se scoate din mâncare înainte de servire.
6. „Laurul” din multe grădini românești este laurocireșul, o plantă toxică, diferită de dafin.

Descriere botanică

Dafinul este un arbore sau arbust veșnic verde, care poate atinge 10–18 metri în climatele calde, cu frunze lucioase, pieloase, lanceolate, aromate când sunt zdrobite, flori mici, galben-verzui, primăvara, și fructe mici, ovale, negru-violet la maturitate. Florile masculine și feminine se află pe plante diferite, astfel încât doar exemplarele feminine produc fructe.

Familia din care face parte, Lauraceae, cuprinde câteva plante surprinzător de cunoscute: arborele de scorțișoară, arborele de camfor și avocado sunt rude ale dafinului. În România, dafinul nu rezistă, de regulă, iernilor în grădină, cu excepția unor zone adăpostite din Dobrogea; se cultivă frecvent în ghiveci, iar frunzele din comerț sunt importate, mai ales din Turcia și din Grecia.

Apollo și Daphne

Legenda are o sursă clasică celebră: Metamorfozele poetului roman Ovidiu, scrise la începutul erei noastre. Apollo, lovit de săgeata lui Cupidon, se îndrăgostește de nimfa Daphne, care fuge de el; rugându-se tatălui ei, zeul fluviului Peneus, ea este transformată într-un dafin chiar în clipa în care zeul o ajunge. Apollo își împodobește atunci lira și capul cu frunze din arborele ei și promite că laurul va fi mereu verde și va încununa învingătorii.

Scena a inspirat secole de artă. Cea mai celebră reprezentare este sculptura în marmură a lui Gian Lorenzo Bernini, realizată în anii 1622–1625 și expusă la Galeria Borghese din Roma, în care degetele nimfei se transformă în frunze și picioarele ei, în rădăcini, sub ochii zeului.

Delfi și cununile jocurilor grecești

Se spune adesea că poeții, muzicienii și eroii antici erau încununați cu frunze de dafin. Precizarea contează: în lumea greacă, fiecare mare competiție avea propria cunună. Învingătorii Jocurilor Olimpice primeau o cunună de măslin sălbatic, cei de la Jocurile Istmice, de pin, iar cei de la Jocurile Nemeene, de țelină sălbatică. Cununa de laur era premiul Jocurilor Pitice, organizate la Delfi în onoarea lui Apollo, care includeau, pe lângă probele sportive, concursuri de muzică și de poezie — de aici legătura laurului cu artele.

La Delfi, sanctuarul lui Apollo, preoteasa care rostea oracolele, Pythia, era asociată, în mai multe surse antice, cu frunzele de laur, pe care le-ar fi mestecat sau ars înainte de profeție. Detaliile acestor practici sunt discutate de istorici, dar legătura dintre laur și profeție face parte din imaginea antică a oracolului.

Transa Pythiei a primit, în 2001, o explicație științifică neașteptată. O echipă formată dintr-un geolog și un arheolog a arătat că templul lui Apollo de la Delfi se află deasupra intersecției a două falii, prin care ar fi putut ieși gaze din adâncime, și a propus că preoteasa ar fi inhalat etilenă, un gaz cu miros dulceag și efect ușor narcotic. Ipoteza se sprijinea și pe Plutarh, care fusese preot la Delfi și descria un „suflu” cu miros plăcut care umplea încăperea oracolului. Măsurătorile ulterioare au găsit însă concentrații foarte mici de etilenă în izvoarele din zonă, iar alți cercetători au propus alte gaze sau au contestat cu totul explicația. Dezbaterea continuă — iar laurul rămâne, în toate reconstituirile, parte a ritualului.

Roma — triumful, fulgerul și chelia lui Cezar

La Roma, generalul care celebra un triumf purta o cunună de laur, iar ramurile de laur împodobeau casele și mesajele care anunțau victoriile. Istoricii antici adaugă câteva detalii remarcabile.

Pliniu cel Bătrân nota, în Istoria naturală, credința că laurul nu este niciodată lovit de fulger. Suetonius, biograful împăraților romani, relata că împăratul Tiberiu, care se temea de fulgere, purta o cunună de laur ori de câte ori cerul se întuneca, convins că îl protejează. Același Suetonius scria că Iulius Cezar, jenat de chelia lui, din care își ridica pe frunte părul rar, s-a bucurat mai mult decât de orice alt privilegiu de dreptul, acordat de Senat, de a purta permanent cununa de lauri.

laurul nu protejează de fulger — iar credința aceasta este consemnată de două mii de ani

Una dintre cele mai cunoscute superstiții legate de dafin este credința că fulgerul nu lovește acest arbore. Credința este foarte veche — Pliniu o nota deja în secolul I —, iar Culpeper o relua, în secolul al XVII-lea, printr-un citat. Nu are însă niciun temei: fulgerul lovește, de regulă, obiectele cele mai înalte și mai bune conducătoare de electricitate dintr-o zonă, indiferent de specie, iar arborii de toate felurile, inclusiv laurii, pot fi loviți. Credința rămâne un document frumos despre felul în care anticii legau puterea simbolică a unei plante de protecția fizică. În practică, la furtună, adăpostul sigur este o clădire sau o mașină închisă, nu un copac — de orice specie.

Petrarca, poeții laureați și „laureații” de azi

Tradiția încununării poeților a fost reînviată în Renaștere. În 1341, pe Capitoliu, la Roma, Francesco Petrarca a fost încununat cu lauri ca poet, într-o ceremonie inspirată deliberat din Antichitate. Titlul de „poet laureat” a devenit, ulterior, o funcție oficială: în Anglia, poetul laureat al curții regale este numit din secolul al XVII-lea, iar funcția există și astăzi.

Din aceeași tradiție vine cuvântul „laureat”, folosit astăzi pentru câștigătorii Premiului Nobel și ai altor distincții — o urmă lingvistică directă a cununilor de la Delfi.

Legătura simbolică de la Delfi la Stockholm este și una vizuală. Medalia Premiului Nobel pentru literatură, realizată de sculptorul suedez Erik Lindberg, înfățișează un tânăr care stă sub un laur și ascultă și notează cântecul unei muze. Imaginea reunește, în câteva centimetri de aur, toate înțelesurile pe care Antichitatea le-a dat arborelui lui Apollo: poezia, inspirația și recunoașterea.

„bacalaureat” nu vine din „bacca laurea” — este o etimologie populară

Se spune adesea că studenții excelenți din Evul Mediu erau încununați cu frunze de dafin și că de aici vine expresia „bacca laurea”, din care ar proveni cuvântul „bacalaureat”. Explicația este foarte răspândită, dar lingviștii o consideră o etimologie populară. Cuvântul provine din latina medievală baccalarius, care desemna un tânăr aflat pe o treaptă inferioară — un aspirant la rangul de cavaler, un tânăr agricultor sau un student care nu ajunsese încă magistru. Forma baccalaureus a apărut ulterior, prin apropierea, făcută de învățații medievali, de cuvintele latinești bacca, boabă, și laurus, laur, care sugerau imaginea frumoasă a „boabei de laur”. Asocierea cu laurul a fost, deci, adăugată cuvântului, nu stă la originea lui — deși ea a contribuit, fără îndoială, la prestigiul simbolic al diplomei.

Ce scria Culpeper

Fraza „Nici vrăjitoare, nici diavol, nici tunet, nici fulger nu vor vătăma omul unde este un dafin” este atribuită frecvent lui Culpeper. Textul original, din 1653, o conține, dar cu o nuanță care o face și mai interesantă.

Culpeper scria că dafinul este „un arbore al Soarelui”, aflat „sub semnul ceresc al Leului”, care „se împotrivește vrăjitoriei cu mare putere, ca și tuturor relelor pe care bătrânul Saturn le poate face corpului omului”. Fraza despre vrăjitoare și fulger nu o prezenta ca pe o observație proprie, ci ca pe spusele altcuiva: „este vorba cuiva — și mă înșel dacă nu a fost Mizaldus”. Antoine Mizauld, pe numele latinizat Mizaldus, era un medic și astrolog francez din secolul al XVI-lea, autor al unor culegeri de secrete și remedii. Culpeper, la rândul lui, preciza că adaugă doar „un cuvânt sau două” la ce scrisese deja un predecesor — iar ierbarele epocii se copiau, adesea, unele pe altele.

Pe lângă protecția magică, ierbarele vremii recomandau frunzele, fructele și uleiul de dafin pentru digestie, pentru durerile articulare și musculare, pentru afecțiunile pielii și ca antidot la otrăvuri — o listă din care provin, în mare parte, utilizările tradiționale ale plantei.

Săpunul de Alep

Una dintre cele mai vechi utilizări neculinare ale dafinului nu privește frunzele, ci fructele. Uleiul extras din fructele de laur este unul dintre cele două ingrediente ale săpunului de Alep, produs de secole în orașul sirian, alături de uleiul de măsline. Blocurile de săpun sunt lăsate la uscat luni sau ani de zile, timp în care exteriorul lor devine auriu, iar interiorul rămâne verde. Tradiția a fost grav afectată de războiul din Siria, iar o parte dintre meșteri și-au mutat producția în alte țări.

Dafinul în bucătărie

Frunzele de dafin sunt un ingredient de bază în bucătăria mediteraneană și în cea românească — în ciorbe, sarmale, tocănițe, marinate și murături. Împreună cu cimbrul și pătrunjelul, intră în „bouquet garni”, mănunchiul de ierburi aromatice legat cu ață și scos din mâncare la final. Aroma se eliberează lent, la fierbere îndelungată, iar frunzele uscate sunt mai aromate decât cele proaspete, care pot fi ușor amărui.

Sub numele de „frunze de dafin” se vând, uneori, frunzele altor plante, cu arome diferite. Dafinul indian, frunza unei rude a scorțișoarei folosită în bucătăria din India, are o aromă caldă, care amintește de scorțișoară și cuișoare. Dafinul californian, de la un arbore din vestul Statelor Unite, este mult mai puternic, iar compușii lui volatili pot produce dureri de cap, motiv pentru care arborele a fost numit popular „arborele durerii de cap”. În bucătăria indoneziană, „frunza de dafin” este o a treia plantă, din familia mirtului. Frunzele nu sunt interschimbabile, iar pentru rețetele europene frunza potrivită este cea de Laurus nobilis.

Pentru cine are un dafin în ghiveci, frunzele se culeg de pe ramurile mature, se usucă la umbră, într-un loc aerisit, timp de una-două săptămâni, apoi se păstrează în borcane bine închise, ferite de lumină și de umezeală. Frunzele uscate își pierd treptat aroma: după aproximativ un an sunt sensibil mai slabe, iar un test simplu — o frunză ruptă care nu mai miroase puternic — arată că este timpul să fie înlocuite. Frunzele proaspete sunt mai intense, dar pot fi ușor amărui.

Obiceiul de a pune frunze de dafin în borcanele cu făină, orez sau leguminoase pentru a alunga gărgărițele are o bază parțială: compușii volatili ai frunzelor au un efect repelent asupra unor insecte în studii de laborator, dar el nu înlocuiește păstrarea în recipiente bine închise și verificarea periodică a alimentelor.

frunza întreagă de dafin nu se mănâncă — se scoate din mâncare înainte de servire

Frunzele de dafin rămân tari și cu margini ascuțite chiar și după ore de fierbere, iar nervura lor centrală este rigidă. Înghițite întregi sau în bucăți mari, pot rămâne blocate în gât sau în esofag și pot, rar, răni mucoasa digestivă; în literatura medicală au fost descrise cazuri de frunze de dafin care au necesitat extragerea prin endoscopie. Riscul este mai mare la copii, la vârstnicii cu dificultăți de înghițire și la persoanele cu proteză dentară. De aceea, frunzele de dafin se scot din ciorbe, sosuri și tocănițe înainte de servire, iar la sarmale se evită porționarea lor împreună cu frunzele. Frunzele măcinate foarte fin, ca pudră, nu au această problemă.

Ce arată cercetarea modernă

Se afirmă adesea că știința modernă confirmă proprietățile tradiționale ale dafinului: efecte antioxidante, antiinflamatoare utile în artrite, antimicrobiene împotriva Candida albicans și a bacteriilor digestive, hipoglicemiante și hipolipemiante.

Compoziția descrisă este corectă: frunzele conțin un ulei esențial dominat de 1,8-cineol — același compus din uleiul de eucalipt —, alături de eugenol, linalool și pinen, precum și flavonoide. Uleiul esențial și extractele au arătat, în studii de laborator, activitate antibacteriană, antifungică și antioxidantă. Studiile pe oameni sunt însă aproape absente.

Pentru glicemie, un singur studiu mic, publicat în 2009 pe 40 de persoane cu diabet de tip 2, a găsit scăderi ale glicemiei și ale colesterolului LDL după o lună de consum de frunze de dafin măcinate, de unu până la trei grame pe zi. Rezultatul este interesant, dar nu a fost confirmat în studii mai mari și nu justifică folosirea dafinului ca tratament. Pentru artrite și dureri cronice, pentru infecțiile cu Candida și pentru afecțiunile digestive nu există studii clinice. Ceaiul de frunze de dafin, promovat pe internet pentru slăbit, pentru somn sau pentru „detoxifiere”, nu are, nici el, studii care să-l susțină.

Uleiul esențial de dafin

Uleiul de dafin este folosit în masaje pentru dureri musculare și reumatism, iar uleiul esențial, în aromaterapie. Precizarea de siguranță importantă: uleiul esențial și uleiul din fructe de laur sunt printre cauzele cunoscute de dermatită alergică de contact, prin unii dintre compușii lor, iar reacțiile pot apărea după utilizări repetate, chiar dacă produsul a fost tolerat inițial.

Uleiul esențial se folosește doar diluat, pe o suprafață mică de piele, după un test, nu se înghite și se păstrează departe de copii, pentru că, în concentrație mare, cineolul poate produce intoxicații. Pentru durerile articulare și musculare, efectul unui masaj cu ulei de dafin ține, în mare parte, de masajul însuși.

arderea frunzelor de dafin „pentru anxietate” nu are dovezi — iar fumul are riscurile lui

Pe rețelele sociale circulă obiceiul de a arde frunze de dafin în casă pentru a reduce anxietatea, pentru a „curăța energia” locuinței sau pentru a îndeplini dorințe scrise pe frunze. Nu există studii care să arate un efect asupra anxietății; aroma plăcută poate crea o senzație de liniște, la fel ca orice ritual, dar nu are o acțiune demonstrată. Fumul produs prin ardere conține însă particule fine care irită căile respiratorii și pot agrava astmul și alte boli pulmonare, mai ales la copii, la vârstnici și în încăperile mici, neaerisite. Se adaugă riscul de incendiu, pentru că frunzele uscate se aprind ușor. Pentru cine vrea aroma dafinului în casă, câteva frunze fierte la foc mic într-o oală cu apă o eliberează fără fum. Pentru anxietatea persistentă, există tratamente cu eficacitate demonstrată, care se discută cu un medic sau cu un psiholog.

Laurocireșul și celelalte „lauri” toxici

Informația aceasta are, probabil, cea mai mare importanță practică pentru cititorii din România.

„laurul” din multe grădini românești nu este dafin, ci laurocireș — o plantă toxică

Arbustul veșnic verde cu frunze lucioase, folosit foarte des pentru garduri vii în România și numit popular „laur”, este, în cele mai multe cazuri, laurocireșul, Prunus laurocerasus — o rudă a cireșului, nu a dafinului. Frunzele și semințele lui conțin compuși care eliberează acid cianhidric când sunt zdrobite sau digerate, iar folosirea frunzelor lui în bucătărie, în locul frunzelor de dafin, poate produce intoxicații. Fructele lui, negre și lucioase, sunt atractive pentru copii; pulpa este mai puțin toxică, dar semințele nu se mestecă și nu se înghit. O confuzie asemănătoare poate apărea cu leandrul, sau oleandrul, uneori numit și el popular „laur”, care conține glicozide cu efect asupra inimii și este foarte toxic. Regula practică este simplă: în bucătărie se folosesc doar frunze de dafin cumpărate ca atare sau recoltate de pe o plantă identificată sigur ca Laurus nobilis. Frunzele de dafin adevărat, rupte, au mirosul caracteristic, aromat; cele de laurocireș au, la zdrobire, un miros de migdale amare.

Dacă un copil a mestecat frunze de laurocireș sau a spart și a mâncat semințele fructelor, este nevoie de o evaluare medicală, chiar dacă simptomele nu au apărut. Semnele unei intoxicații pot apărea în câteva minute sau ore: dureri de cap, amețeală, greață, vărsături, respirație accelerată, agitație sau somnolență, confuzie. În prezența lor, se sună imediat la 112. Vărsăturile nu se provoacă fără recomandarea medicului. Este util ca o ramură din planta respectivă să fie luată la spital, pentru identificare. Un fruct înghițit întreg, cu sâmburele nespart, este, de regulă, mai puțin periculos, dar întrebarea rămâne una pentru medic, nu pentru internet.

Frunzele de dafin sunt considerate iritante pentru câini și pisici: consumate în cantitate, pot produce vărsături și diaree, iar frunzele întregi, tari, pot rămâne blocate în tubul digestiv. Laurocireșul și leandrul sunt, pentru animale, la fel de periculoase ca pentru oameni. Plantele se țin, de aceea, departe de animalele care au obiceiul să mestece frunze, iar ingerarea lor este un motiv de telefon la medicul veterinar.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Scoate frunzele de dafin din ciorbe și sosuri înainte de servire.
• Ai grijă mai ales la copii și la vârstnicii cu dificultăți de înghițire.
• Nu folosi în bucătărie frunzele arbustului „laur” din grădină fără o identificare sigură.
• Reține că laurocireșul miroase a migdale amare la zdrobire; dafinul are o aromă caldă, condimentată.
• Ține copiii departe de semințele laurocireșului și de leandru.
• Folosește uleiul esențial de dafin doar diluat și testează-l mai întâi pe o zonă mică de piele.
• Nu înghiți uleiuri esențiale.
• Nu folosi dafinul ca tratament pentru diabet; discută cu medicul orice schimbare.
• Păstrează făina și orezul în recipiente închise; frunzele de dafin ajută doar puțin.
• Bucură-te de istoria laurului când pui o frunză în ciorbă — este una dintre cele mai frumoase din lumea plantelor.

Concluzie Healthwise

Puține plante au o istorie atât de bogată: arborele în care s-a transformat Daphne, cununa Jocurilor Pitice de la Delfi, triumful generalilor romani, cununa care îi ascundea lui Cezar chelia și pe care Tiberiu o purta la furtună, încoronarea lui Petrarca pe Capitoliu, „laureații” de astăzi.

Pentru sănătate, contribuția reală a dafinului este mai modestă decât sugerează tradiția: o aromă de neînlocuit în bucătărie și câțiva compuși cu activitate de laborator, fără studii clinice care să confirme utilizările medicinale. Cele mai importante informații practice sunt, de fapt, de siguranță: frunza întreagă se scoate din mâncare, uleiul esențial poate provoca alergii, iar „laurul” din grădină este adesea un arbust toxic.

Când pui o frunză de dafin într-o ciorbă, adaugi, într-adevăr, o parte din memoria omenirii. Trebuie doar să te asiguri că este dafin — și să o scoți înainte de servire.

Referințe științifice

Ovidius Naso P. Metamorphoses. Cartea I. Circa 8 d.Hr.

Sursa clasică a legendei lui Apollo și Daphne și a promisiunii ca laurul să încununeze învingătorii.

Plinius Secundus C. Naturalis Historia. Secolul I d.Hr.

Sursa credinței antice că laurul nu este lovit de fulger și a utilizărilor laurului la Roma.

Suetonius Tranquillus C. De vita Caesarum. Circa 121 d.Hr.

Sursa relatărilor despre Iulius Cezar, care purta cununa de lauri pentru a-și ascunde chelia, și despre Tiberiu, care o purta la furtună.

Culpeper N. The English Physitian: or an Astrologo-Physical Discourse of the Vulgar Herbs of This Nation (The Complete Herbal). London: Peter Cole; 1652–1653.

Sursa citatului privind dafinul ca „arbore al Soarelui”, sub semnul Leului, și a frazei despre vrăjitoare și fulger, atribuită lui Mizaldus.

Khan A, Zaman G, Anderson RA. Bay leaves improve glucose and lipid profile of people with type 2 diabetes. J Clin Biochem Nutr. 2009;44(1):52-56.

Susține datele privind studiul pe 40 de persoane cu diabet de tip 2 și efectele asupra glicemiei și a colesterolului.