Institutul Cantacuzino: cum a construit Ioan Cantacuzino producția de vaccinuri și seruri a României

Institutul Cantacuzino a fost înființat în 1921 ca Institut de Seruri și Vaccinuri, dar capacitatea României de a produce preparate biologice se construise cu două decenii înainte, în laboratorul de medicină experimentală condus de Ioan Cantacuzino la București din 1901. Această capacitate lega cercetarea imunității, învățată la Institutul Pasteur în laboratorul lui Élie Metchnikoff, de fabricarea unor vaccinuri și seruri cerute de epidemii reale, precum holera din 1913. Timp de mai multe decenii, institutul a furnizat vaccinuri, seruri și materiale de diagnostic pentru programele naționale de sănătate. Restrângerea fabricației după anii 2000 arată că o asemenea competență depinde de echipe formate, control al calității și continuitate, nu doar de clădiri și aparatură.

În vara lui 1913, armata română intrată în Bulgaria se confrunta cu un adversar pe care superioritatea militară nu îl putea opri: holera. Boala se răspândea odată cu deplasarea trupelor, cu aprovizionarea dificilă cu apă și cu o organizare sanitară pusă sub presiune. Pentru medicii care urmăreau îmbolnăvirile, întrebarea era urgentă: cum putea fi protejată o populație numeroasă, deja expusă?

Ioan Cantacuzino a susținut vaccinarea în timpul epidemiei, folosind preparate realizate de laboratorul său. Experiența a intrat în istoria medicinei românești sub numele de „marea experiență românească”.

Opt ani mai târziu, în 1921, România înființa Institutul de Seruri și Vaccinuri care îi purta numele. Instituția nu pornea de la zero. În spatele ei se aflau două decenii de muncă într-un laborator universitar, cercetări asupra imunității, producție de preparate biologice și experiența sanitară a două războaie.

Această continuitate este esențială. România nu a început să producă vaccinuri pentru că a ridicat o clădire și i-a dat numele unui savant. A putut construi institutul deoarece existau deja oameni care știau să cerceteze, să prepare, să verifice și să folosească produse biologice.

Formarea lui Cantacuzino la Institutul Pasteur, în laboratorul lui Élie Metchnikoff, a avut un rol central. De acolo veneau întrebările despre apărarea organismului și un model de organizare care lega cercetarea de nevoile sănătății publice.

Istoria Institutului Cantacuzino este, astfel, povestea unei capacități construite în timp. Pentru a înțelege ce s-a pierdut ulterior și ce poate fi reconstruit, trebuie să vedem mai întâi din ce era alcătuită.

Institutul Cantacuzino în șapte idei

1. Institutul Cantacuzino a fost înființat în 1921, dar pornea de la laboratorul condus de Ioan Cantacuzino la București din 1901.
2. Cantacuzino s-a format la Paris, în laboratorul lui Metchnikoff, unde a studiat cum distruge organismul microbul holerei.
3. În 1913, soldații români loviți de holeră în Bulgaria au fost vaccinați în plină epidemie, cu un vaccin preparat la București.
4. Scăderea îmbolnăvirilor din 1913 a avut mai multe cauze: vaccinarea a contat, alături de izolarea bolnavilor, de igienă și de mutarea taberelor.
5. Institutul a produs vaccinuri, seruri cu anticorpi gata formați și materiale de laborator, iar din 1926 și vaccinul BCG împotriva tuberculozei.
6. Timp de aproape 35 de ani, România și-a fabricat singură vaccinul gripal, până când producția s-a oprit la începutul anilor 2010.
7. Astăzi institutul face cercetare și diagnostic, iar o nouă producție de vaccinuri depinde de oameni pregătiți, control al calității și autorizare.

Ioan Cantacuzino la Paris: filosofie, științe naturale și medicină înaintea imunologiei

Ioan Cantacuzino s-a născut pe 25 noiembrie 1863, la București, într-o familie cu tradiție în viața publică: tatăl său, jurist, fusese ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Formarea sa s-a desfășurat aproape în întregime la Paris, unde a urmat un traseu intelectual mai larg decât pregătirea medicală propriu-zisă.

A studiat la Liceul Louis-le-Grand între 1879 și 1882, apoi a obținut licența în filosofie la Facultatea de Litere, în 1885. Au urmat științele naturale, în 1886, și, din 1887, medicina. Această succesiune nu este un detaliu biografic decorativ. Ea explică felul în care Cantacuzino privea medicina: ca pe o aplicație a unor întrebări despre viață, despre adaptare și despre felul în care organismele răspund la agresiuni.

Filosofia îi oferea exercițiul argumentării și al distincțiilor conceptuale. Științele naturale îi dădeau obișnuința observației comparative, inclusiv la nevertebrate, un teren pe care avea să lucreze și în laboratorul lui Metchnikoff. Medicina oferea aplicația clinică a acestor întrebări, iar biologia experimentală permitea verificarea lor.

Teza sa de doctorat, susținută la Paris în 1894, privea modul în care vibrionul holeric este distrus în organism. Holera, care avea să îi marcheze activitatea sanitară, era deja prezentă în cercetările sale cu aproape două decenii înaintea campaniei din Bulgaria. Titlul de doctor în medicină i-a fost acordat în 1895.

În literatura franceză, numele său apare frecvent ca Jean Cantacuzène. Această variantă contează pentru identificarea publicațiilor originale: o căutare exclusiv după forma românească poate omite o parte importantă a operei.

După susținerea tezei, Cantacuzino a predat pentru scurt timp ca profesor suplinitor la Universitatea din Iași. S-a întors apoi la Paris și a intrat în echipa Institutului Pasteur, sub conducerea lui Metchnikoff. A cercetat imunitatea împotriva vibrionului holeric și mecanismele apărării celulare, inclusiv la organisme simple, la care fagocitoza putea fi observată direct.

Parisul nu trebuie privit aici doar ca un loc care conferea prestigiu. Un laborator de cercetare oferea acces la metode, culturi microbiene, instrumente și oameni capabili să discute critic rezultatele. Primele sale publicații din anii 1890 arată această diversitate: o lucrare de neurologie clinică, una despre proprietățile de colorare ale unui compus al ruteniului, scrisă împreună cu Maurice Nicolle, apoi cercetările despre holeră.

Transferul acestor cunoștințe către România presupunea mai mult decât întoarcerea unui absolvent. Trebuiau organizate spații de lucru și formate echipe care să poată continua cercetarea. Cantacuzino avea să își dedice o parte importantă din carieră acestei construcții.

În laboratorul lui Metchnikoff: fagocitoza și disputa despre natura imunității

Metchnikoff este asociat cu descoperirea fagocitozei și cu dezvoltarea înțelegerii apărării celulare. Observația de pornire, făcută la începutul anilor 1880 pe larve transparente de stea de mare, era aparent simplă: celule mobile se adunau în jurul unui corp străin introdus în organism și încercau să îl înglobeze. De aici s-a născut ideea că anumite celule pot recunoaște, îngloba și distruge particule sau microorganisme.

Cum funcționează fagocitoza, pe scurt

Fagocitoza se desfășoară în câteva etape care pot fi descrise simplu. Celula de apărare, de exemplu un neutrofil sau un macrofag, este atrasă de semnale chimice eliberate la locul infecției. Ajunsă lângă microb, îl recunoaște după structuri de suprafață care nu există pe celulele proprii ale organismului. Membrana celulei îl înconjoară, iar microbul ajunge închis într-o veziculă internă. Această veziculă se unește cu altele, care conțin enzime și substanțe oxidante, iar microbul este distrus.

Pentru epoca lui Metchnikoff, ideea avea o consecință importantă. Inflamația nu mai era privită doar ca un semn de boală, ci și ca o reacție activă de apărare. Roșeața, umflarea și căldura locală însoțeau, în această interpretare, mobilizarea celulelor care luptau cu agentul agresor.

Celule sau ser: o dezbatere care a format imunologia

La sfârșitul secolului al XIX-lea, explicațiile despre imunitate erau intens disputate. Unii cercetători puneau accentul pe celule, alții pe proprietățile protectoare ale componentelor din sânge și ser. Școala germană, reprezentată, printre alții, de Paul Ehrlich, dezvolta explicația „umorală”, centrată pe substanțele din ser care neutralizează toxinele și microbii. Astăzi știm că aceste mecanisme sunt interdependente: anticorpii marchează microbii, iar fagocitele îi înglobează mai eficient pe cei marcați. Relația dintre ele trebuia însă atunci demonstrată experimental.

Institutul Pasteur descrie aceste dezbateri ca pe o parte esențială a formării imunologiei. Metchnikoff și Ehrlich au primit împreună Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1908, pentru contribuțiile lor la înțelegerea imunității. Premiul comun spune ceva despre rezultatul disputei: niciuna dintre cele două explicații nu era completă fără cealaltă.

Pentru Cantacuzino, mediul acesta însemna contact cu întrebări concrete: ce se întâmplă cu microbul după intrarea în organism, ce modifică o imunizare anterioară și cum poate fi observată protecția? Aceste întrebări nu aveau răspunsuri exclusiv teoretice. Necesitau experimente, comparații și metode de laborator. Cercetătorul trebuia să distingă între ceea ce presupunea mecanismul și ceea ce arătau observațiile.

De aici se poate înțelege legătura dintre cercetarea fundamentală și producția de vaccinuri. Pentru a realiza un preparat protector, trebuie cunoscute suficient de bine materialul biologic, reacția organismului și condițiile în care produsul își păstrează proprietățile.

Metchnikoff și iaurtul bulgăresc: o teorie a longevității dinaintea probioticelor

În ultimii ani ai vieții, Metchnikoff și-a îndreptat atenția spre îmbătrânire. A formulat teoria „autointoxicației”: bacteriile de putrefacție din colon ar produce substanțe toxice care, absorbite în timp, ar accelera degenerarea țesuturilor, de la albirea părului la pierderea masei musculare. În această interpretare, fagocitele, apărătorii organismului, deveneau ele însele distructive sub influența acestor toxine.

Observația care i-a sugerat soluția venea din Balcani și din Rusia, unde a remarcat numeroși centenari, oameni modești care consumau regulat lapte fermentat. Metchnikoff a recomandat iaurtul sau culturile pure de Lactobacillus bulgaricus, convins că bacteriile acidului lactic pot înlocui flora de putrefacție. Ideile sale au ajuns la publicul larg prin cartea „The Prolongation of Life”, a cărei ediție engleză a apărut în 1910.

Cercetările ulterioare au corectat o parte esențială a teoriei. În 1924, Kulp și Rettger au arătat că L. bulgaricus nu supraviețuiește în intestinul uman. Mecanismul autointoxicației nu a fost confirmat, iar beneficiile asupra îmbătrânirii nu au fost demonstrate. Metchnikoff însuși a murit la 71 de ani, de insuficiență cardiacă.

Ce a rămas este intuiția că microbii intestinali influențează sănătatea. Definiția actuală a probioticelor, formulată de FAO și OMS, vorbește despre microorganisme vii care aduc un beneficiu atunci când sunt administrate în cantități adecvate. Dovezile solide privesc însă indicații precise, de exemplu prevenirea diareei asociate antibioticelor la copii sau a enterocolitei ulceronecrotice la prematuri, nu prelungirea vieții.

Laboratorul de medicină experimentală din 1901: nucleul Institutului Cantacuzino

În 1901, Cantacuzino a fost numit profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București, la recomandarea lui Metchnikoff, și a organizat laboratorul aferent. Acesta a devenit nucleul viitorului institut.

Muzeul Universității din București documentează activitatea laboratorului și colaborarea unor medici precum Alexandru Slătineanu și Ștefan Irimescu. Istoria producției biologice românești îl include și pe Victor Babeș, cu institutul său, alături de alte echipe medicale.

Această precizare este importantă: Cantacuzino nu a introdus singur, într-un spațiu gol, microbiologia și preparatele biologice. A construit o direcție proprie într-un mediu științific care se dezvolta deja.

Laboratorul său avea mai multe funcții. Pregătea studenți și specialiști, desfășura cercetări și răspundea unor nevoi practice. Înainte de 1921, acolo se realizau deja seruri și vaccinuri.

Istoricul oficial al institutului menționează, printre sarcinile timpurii, prepararea serurilor antistreptococic și antidizenteric. Producția nu a fost, așadar, o activitate adăugată mult mai târziu cercetării. Cele două au crescut împreună.

Pentru un laborator universitar, această combinație aducea și o presiune considerabilă. O cercetare poate avansa într-un ritm incert. Un produs necesar într-o epidemie trebuie furnizat la timp și în cantitate suficientă.

Trecerea către o instituție dedicată avea să răspundă tocmai acestei diferențe de scară. Laboratorul demonstrase că poate contribui la sănătatea publică; pentru a susține cererea, avea nevoie de o organizare mai amplă și stabilă.

Victor Babeș și institutul de bacteriologie din 1887

Laboratorul lui Cantacuzino nu a fost prima instituție românească de acest tip. În 1887, Victor Babeș fondase la București Institutul de Patologie și Bacteriologie, considerat primul institut de cercetare științifică din țară. Babeș aducea în România atât morfopatologia, cât și bacteriologia, două discipline care abia își conturau granițele în medicina europeană.

Pe 6 mai 1888, la trei ani după ce Louis Pasteur îl tratase pe primul om cu vaccinul antirabic, în iulie 1885, Babeș a făcut primele vaccinări antirabice din România. Turbarea era mortală odată declanșată, iar tratamentul trebuia început după mușcătură, în perioada de incubație. Acest tip de imunizare după expunere cerea un laborator capabil să pregătească preparatul rapid și constant.

Institutul lui Babeș a produs, de-a lungul timpului, ser antidifteric, seruri antitifoidic și antimeningococic, vaccinuri împotriva holerei și a febrei tifoide și tuberculină. Din 1925 poartă numele fondatorului. Cele două școli aveau profiluri diferite: la Babeș, accentul cădea pe morfopatologie și bacteriologie; la Cantacuzino, pe medicina experimentală și imunologie. Împreună, ele explică de ce România avea, la începutul secolului XX, o bază științifică pentru producția de preparate biologice.

Revistele și „școala Cantacuzino”: cum se formează o comunitate științifică

Un laborator produce rezultate, dar o comunitate științifică are nevoie și de locuri în care rezultatele să fie publicate, discutate și contestate. Cantacuzino a înțeles acest lucru devreme. În 1905 a fondat Revista Științelor Medicale, în 1911 Annales de Biologie, iar în 1928 Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie, o publicație în limba franceză, gândită pentru circulația internațională a cercetării românești.

Alegerea limbii nu era întâmplătoare. O publicație în franceză putea fi citită la Paris, Bruxelles sau Geneva, iar rezultatele obținute la București intrau astfel în aceeași conversație cu cele ale marilor laboratoare europene. Pentru un cercetător tânăr, a publica într-o asemenea revistă însemna și a-și expune metodele criticii unor specialiști din afara țării.

În jurul laboratorului s-a format ceea ce istoricii numesc „școala Cantacuzino”: o generație de cercetători care au continuat direcțiile deschise de profesorul lor. Printre numele menționate frecvent se află Mihai Ciucă, cunoscut pentru cercetările despre malarie, Ion Mesrobeanu, Alexandru Slătineanu, Marius Nasta, specializat în tuberculoză, și Nicolae Magheru. Fiecare a dus mai departe o parte a moștenirii, în domenii diferite.

Această dimensiune contează pentru înțelegerea institutului de mai târziu. Capacitatea de producție nu se baza pe un singur om, ci pe o rețea de specialiști formați în același spirit de lucru. Când, decenii mai târziu, echipele s-au dispersat, s-a pierdut tocmai această continuitate a formării.

Scarlatina: o ipoteză a epocii, revizuită ulterior

În 1911, Cantacuzino a publicat lucrări despre scarlatină, o boală care afecta grav copiii la începutul secolului XX. Asocierea bolii cu streptococul hemolitic era deja discutată, dar mecanismul rămânea neclar. Cantacuzino a susținut o ipoteză în care un agent viral acționa alături de streptococ.

Cercetările din anii 1920, în special cele ale soților George și Gladys Dick, au stabilit că scarlatina este produsă de anumite tulpini de streptococ de grup A, care eliberează toxine responsabile de erupția caracteristică. Ipoteza virală nu s-a confirmat.

Privit în acest context, anul 1921 marchează o consacrare instituțională. Originea capacității se află în anii anteriori, în munca repetată și în experiența acumulată de echipă.

Holera: ce face vibrionul în intestin și de ce poate ucide în câteva ore

Pentru a înțelege miza campaniei din 1913, este util să vedem ce face boala în organism. Holera este produsă de bacteria Vibrio cholerae, care ajunge în corp prin apă sau alimente contaminate. O parte a bacteriilor este distrusă de aciditatea gastrică, dar cele care trec de stomac se pot fixa pe peretele intestinului subțire.

Odată fixate, bacteriile eliberează toxina holerică. Aceasta pătrunde în celulele care căptușesc intestinul și blochează în poziția „pornit” un mecanism de semnalizare intern, cel al AMP-ului ciclic. Rezultatul este o secreție masivă de clor și, după el, de sodiu și apă în lumenul intestinal. Celulele intestinului nu sunt distruse; ele sunt forțate să piardă lichide într-un ritm pe care organismul nu îl mai poate compensa.

De aici vine tabloul clinic caracteristic: diaree apoasă abundentă, descrisă clasic ca „apă de orez”, vărsături, crampe musculare și deshidratare rapidă. În formele severe, pierderea de lichide poate duce la șoc și deces în câteva ore. Aceeași boală poate fi însă ușoară sau chiar fără simptome la multe persoane infectate, care pot elimina totuși bacteria și pot contribui la transmitere.

În 1913 nu exista rehidratarea orală standardizată, care avea să apară abia în a doua jumătate a secolului XX. Tratamentul depindea de lichidele administrate în spital, iar capacitatea spitalelor de campanie era limitată. Prevenția avea, prin urmare, o greutate deosebită: fiecare caz evitat însemna un pacient mai puțin într-un sistem deja suprasolicitat.

Astăzi, cu rehidratare promptă și corectă, letalitatea holerei scade sub 1%. Diferența dintre această cifră și mortalitatea epidemiilor istorice nu ține de o schimbare a bacteriei, ci de accesul la apă curată, la tratament și la organizare sanitară.

Rehidratarea orală: tratamentul care a schimbat letalitatea holerei

Explicația scăderii letalității stă într-un detaliu de fiziologie. Toxina holerică forțează celulele intestinale să secrete clor și apă, dar nu blochează mecanismul prin care intestinul subțire absoarbe sodiul împreună cu glucoza. Acest transport cuplat rămâne funcțional chiar în timpul bolii. O soluție care conține sare și glucoză în proporții corecte este, prin urmare, absorbită, iar apa urmează sodiul înapoi în organism.

Principiul a fost transformat în tratament în anii 1960, prin cercetările clinice desfășurate la Dhaka și Calcutta. Testul la scară mare a venit în 1971, în taberele de refugiați din timpul războiului de independență al Bangladeshului, unde rehidratarea intravenoasă nu putea fi asigurată pentru toți bolnavii. Soluția de rehidratare orală, standardizată ulterior de OMS, putea fi administrată de personal cu pregătire minimă și chiar de familie.

Importanța ei depășește holera. Același mecanism funcționează în majoritatea diareilor acute, de la gastroenteritele copiilor la diareea călătorului. Pentru o boală care ucidea prin pierderea de lichide, un tratament ieftin, care nu cere spital, a schimbat mortalitatea la scară globală.

Marea experiență românească din 1913: vaccinarea antiholerică în plină epidemie

În vara lui 1913, România a participat la al Doilea Război Balcanic. Deplasarea unei armate numeroase într-o regiune afectată de holeră a creat condiții pentru o criză sanitară.

Apa și alimentele contaminate, mobilitatea trupelor și dificultățile de igienă favorizau transmiterea. O parte a bolnavilor putea ajunge rapid la deshidratare severă, iar presiunea asupra serviciilor sanitare creștea odată cu numărul cazurilor.

Reconstituirile istorice plasează primul caz la un soldat român pe 13 iulie 1913. În numai o săptămână, numărul îmbolnăvirilor ajunsese, după estimările publicate, la aproximativ 2.000. Infrastructura precară, căldura verii, aprovizionarea dificilă și avertismentele medicilor ignorate de o parte a comandanților au accelerat răspândirea.

Cantacuzino conducea serviciul sanitar al armatei în campanie și a susținut administrarea vaccinului în timp ce epidemia era în desfășurare. Vaccinarea a început pe 22 iulie și s-a făcut în mai multe serii succesive. Reconstituirile notează o scădere abruptă a cazurilor după a treia serie, administrată la începutul lui august. Ultimele cazuri au fost înregistrate în noiembrie.

Pentru această campanie există o sursă primară esențială: articolul său „La pathogénie du choléra et la vaccination anticholérique”, publicat în 1920 în Annales de l’Institut Pasteur. Autorul reconstituie acolo observații din campaniile anilor 1913 și 1916.

Textul trebuie citit ca relatarea unui participant direct, publicată retrospectiv. Oferă informații despre ceea ce a observat și despre interpretarea pe care a dat-o rezultatelor. Nu este identic cu un studiu clinic realizat după regulile contemporane.

Vaccinarea într-o populație deja expusă

Într-una dintre observațiile din 1913, Cantacuzino descrie un corp de armată de aproximativ 50.000 de oameni, cu numeroase cazuri de holeră. Relatarea menționează organizarea unui spital la Orhania, oprirea trupelor și distanțarea taberelor.

Vaccinarea a fost repetată, iar autorul a urmărit evoluția îmbolnăvirilor între administrări. El descrie continuarea apariției cazurilor după primele inoculări și o scădere abruptă ulterior, până la absența cazurilor noi în unitatea observată.

Prezintă, de asemenea, regimente cu istorii diferite ale vaccinării și evoluții pe care le considera concordante cu un efect protector.

Acest material are valoare deoarece documentează încercarea de a lega intervenția de evoluția bolii, folosind observații din unități militare distincte. Campania nu a însemnat doar distribuirea unui preparat; a inclus și urmărirea rezultatelor.

Totuși, cei aproximativ 50.000 de militari din această observație nu reprezintă automat totalul persoanelor vaccinate în 1913. Este o unitate de analiză dintr-un raport mai larg.

La fel, cifra de peste 1,5 milioane de persoane, întâlnită în articolul din 1920, apare în prezentarea experienței extinse asupra militarilor și civililor, cu referire la ambele campanii. Ea nu trebuie atribuită exclusiv episodului din 1913.

Câți soldați s-au îmbolnăvit: cifre care diferă între surse

Dimensiunea epidemiei este descrisă diferit în literatură. Din aproximativ 400.000 de militari români intrați în Bulgaria, estimările numărului de îmbolnăviri variază între circa 11.500 și 15.000, iar decesele sunt estimate la aproximativ 1.600. Istoriografia militară notează că pierderile românești din această campanie s-au datorat holerei, nu luptelor.

Diferențele dintre cifre nu sunt neobișnuite pentru o epidemie din timp de război. Diagnosticul se punea adesea clinic, fără confirmare de laborator pentru fiecare caz. Unitățile se deplasau, registrele erau ținute în condiții dificile, iar o parte a bolnavilor ușori nu ajungea în evidență. Când un text de popularizare oferă o cifră unică și exactă, merită verificat de unde provine.

Ce preparat descria Cantacuzino

În prezentarea sa, Cantacuzino menționa un vaccin polivalent, în care intrau 25 de tulpini de vibrioni, inclusiv tulpini izolate din epidemia investigată, în Bulgaria. Preparatul se baza pe suspensii bacteriene tratate termic, adică bacterii omorâte prin căldură, incapabile să producă boala.

Cuvântul „polivalent” nu înseamnă că proteja împotriva a 25 de boli. În acest context, descria folosirea mai multor tulpini ale aceluiași agent. Logica era biologică: tulpinile unei bacterii pot diferi prin structurile de suprafață pe care sistemul imunitar le recunoaște, iar un vaccin care le include pe cele aflate efectiv în circulație are mai multe șanse să producă un răspuns potrivit.

Aceste detalii ilustrează legătura dintre teren și laborator: microbii izolați în cursul epidemiei puteau deveni material pentru cercetare și pentru prepararea vaccinului. Rapiditatea cu care laboratorul bucureștean a trecut de la izolare la producție era posibilă tocmai pentru că exista deja o echipă obișnuită să lucreze cu vibrionul holeric.

Ele nu constituie însă o rețetă care poate fi desprinsă din context. Compoziția, controlul și evaluarea vaccinurilor au evoluat considerabil de atunci.

Carantina și îngrijirea bolnavilor: măsurile care au însoțit vaccinarea

Vaccinarea nu a acționat singură. Spitalele de campanie, izolarea bolnavilor, mutarea taberelor și controlul surselor de apă au făcut parte din același răspuns. La întoarcerea trupelor, principesa moștenitoare Maria, viitoarea regină, s-a implicat în organizarea îngrijirii și a carantinei pentru soldații repatriați, măsuri cărora li se atribuie limitarea răspândirii bolii în populația civilă.

Această dimensiune este adesea omisă în relatările care păstrează doar imaginea vaccinului. Pentru sănătatea publică, lecția este alta: o epidemie de holeră se oprește prin combinația dintre întreruperea transmiterii, tratamentul bolnavilor și, acolo unde există, imunizare. Fiecare componentă acoperă o verigă diferită a lanțului de transmitere.

Același tip de organizare avea să fie folosit din nou în anii Primului Război Mondial, când holera a reapărut. Experiența din 1913 devenise, între timp, un model de lucru pentru serviciul sanitar.

Ce putem concluziona despre succesul campaniei antiholerice din 1913

Cantacuzino interpreta rezultatele ca pe o demonstrație puternică a eficienței vaccinării antiholerice. Istoriografia medicală românească a păstrat campania ca pe un reper major al sănătății publice.

O analiză academică publicată în 2015 reconstituie atât vaccinarea, cât și dificultățile sanitare ale armatei și celelalte măsuri luate împotriva epidemiei. Autorii consideră campania foarte eficientă și descriu „metoda românească” drept un mod de a răspunde unui focar aflat în desfășurare.

Pentru cititorul de astăzi, este important să distingem între succesul istoric al unei intervenții și precizia cu care îi putem calcula contribuția.

În 1913 se schimbau simultan mai multe lucruri: erau izolați bolnavi, organizate spații sanitare, modificate cantonamentele și aplicate măsuri de igienă. Se schimbau și deplasările trupelor, sursele de expunere și dinamica epidemiei.

Concluzia rezonabilă este următoarea: o experiență de teren importantă, cu rezultate considerate favorabile vaccinării, integrată într-un răspuns sanitar mai larg.

Este excesiv să o descriem drept un „experiment perfect de laborator”. Terenul militar nu oferea controlul unui laborator, iar distribuirea expunerii și a vaccinării nu urma un protocol randomizat. La fel de excesiv ar fi să o respingem pentru că nu respecta standarde dezvoltate ulterior. Putem recunoaște importanța observațiilor și, în același timp, să le explicăm limitele.

Cum s-ar evalua astăzi o vaccinare în plin focar: vaccinarea „în inel”

Limitele observațiilor din 1913 devin mai clare dacă le comparăm cu felul în care se evaluează astăzi un vaccin într-o epidemie activă. Cel mai cunoscut exemplu este studiul „Ebola ça Suffit!”, desfășurat în Guineea în 2015.

Cercetătorii au folosit vaccinarea „în inel”. Pentru fiecare bolnav confirmat se identifica un grup format din contacții săi și din contacții acestora. Grupurile au fost apoi repartizate prin tragere la sorți: unele erau vaccinate imediat, altele după 21 de zile. Astfel, cele două categorii aveau o expunere asemănătoare și se aflau în același moment al epidemiei.

Rezultatele au fost clare. În cele 51 de grupuri vaccinate imediat nu a apărut niciun caz de boală Ebola la 10 zile sau mai mult după randomizare, față de 16 cazuri în 7 dintre cele 47 de grupuri cu vaccinare întârziată. Eficacitatea estimată a fost de 100%, iar studiul a inclus 5.837 de persoane vaccinate.

Designul răspunde exact întrebărilor care rămân deschise pentru 1913. Tragerea la sorți echilibrează grupurile, iar compararea lor în aceeași perioadă elimină efectul dinamicii naturale a epidemiei. Comparația dintre regimente făcută de Cantacuzino arată că ideea unui grup de referință exista. Lipsea randomizarea: primul studiu clinic randomizat modern avea să fie publicat abia în 1948.

Cantacuzino nu a inventat primul vaccin împotriva holerei

Vaccinarea antiholerică avea o istorie anterioară anului 1913. Waldemar Haffkine, bacteriolog format și el la Institutul Pasteur, dezvoltase un vaccin împotriva holerei la începutul anilor 1890 și îl folosise pe scară largă în India. În decembrie 1895, el își prezenta rezultatele într-o prelegere publicată în British Medical Journal.

Contribuția lui Cantacuzino trebuie formulată mai precis: cercetări asupra imunității antiholerice, prepararea vaccinului în România, cu tulpini din focarul activ, și organizarea utilizării sale pe scară largă într-un context epidemic, la o armată aflată în campanie.

Nici afirmația că „metoda este folosită și astăzi” nu trebuie preluată fără explicații. Vaccinarea poate face parte din răspunsul actual la focarele de holeră, dar vaccinurile, administrarea și recomandările sunt diferite. Organizația Mondială a Sănătății recomandă astăzi vaccinuri orale antiholerice, folosite în zonele endemice, în focare și în crize umanitare, întotdeauna alături de apă sigură, salubritate și tratament.

Există o continuitate a ideii de protecție prin imunizare. Aceasta nu înseamnă identitatea tehnică dintre produsul din 1913, injectabil și preparat din bacterii omorâte prin căldură, și vaccinurile orale contemporane.

Haffkine în India: primele vaccinări antiholerice pe scară largă

Haffkine a dezvoltat vaccinul în 1892, la Institutul Pasteur din Paris, după experimente pe cobai, iepuri și porumbei. Primul om vaccinat a fost el însuși. Prima doză i-a produs febră ușoară și o umflătură locală, care au dispărut în câteva zile, iar a doua, administrată după șase zile, doar o creștere scurtă a temperaturii.

În martie 1893 a ajuns în India, unde holera era endemică. Până la sfârșitul acelui an fuseseră vaccinați aproximativ 10.000 de militari britanici și indieni, iar până în iulie 1895, peste 42.000 de persoane. Haffkine a încercat să compare persoane vaccinate și nevaccinate care trăiau în aceleași condiții. În cartierul Kattal Bagan din Calcutta, observațiile din 1894–1895 au inclus oameni din aceleași gospodării: dintre 181 de vaccinați s-au îmbolnăvit 4 și au murit 4, iar dintre 335 de nevaccinați s-au îmbolnăvit 45 și au murit 39.

Diferența pare impresionantă, dar biograful său notează că numerele erau prea mici pentru o concluzie fermă. Observația arată totuși că ideea unui grup de comparație exista deja cu aproape două decenii înaintea campaniei românești.

În 1897, Haffkine a dezvoltat și un vaccin împotriva ciumei, testat tot mai întâi pe sine. Cariera sa a fost marcată însă de episodul de la Mulkowal, în Punjab, din 1902: 19 persoane vaccinate dintr-un singur flacon au murit de tetanos. Comisia de anchetă a pus contaminarea pe seama laboratorului din Bombay, iar Haffkine a contestat concluzia. A fost reabilitat abia în 1907.

Vaccinurile antiholerice de astăzi și rezerva globală de doze

Vaccinurile antiholerice actuale se administrează pe cale orală. Pentru situațiile de urgență există o rezervă globală, gestionată de Grupul Internațional de Coordonare, din care fac parte OMS, UNICEF, Medici fără Frontiere și Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

În octombrie 2022, această rezervă a ajuns la un nivel critic. Numărul țărilor care raportau holeră urcase la 29 de la începutul anului, față de o medie sub 20 în cei cinci ani anteriori, iar producătorii lucrau deja la capacitate maximă. Grupul a suspendat temporar schema cu două doze și a trecut la o singură doză pentru intervențiile în focare, ca să poată ajunge la mai mulți oameni.

Diferența dintre scheme este importantă. Două doze oferă protecție pentru aproximativ trei ani. O singură doză oferă protecție pe termen scurt, de cel puțin șase luni, utilă pentru oprirea unui focar, dar mai puțin durabilă, mai ales la copii.

În februarie 2026, Gavi, UNICEF și OMS au anunțat reluarea campaniilor preventive, după ce oferta globală aproape se dublase, de la 35 de milioane de doze în 2022 la aproape 70 de milioane în 2025. Comunicatul menționa că un singur producător fabrica atunci vaccinul la scara necesară campaniilor de masă. Pentru focare, schema cu o doză rămânea standardul.

Primul Război Mondial la Iași: holera, tifosul exantematic și febra recurentă

Primul Război Mondial a amplificat nevoile sanitare și a pus la încercare laboratorul lui Cantacuzino. După ocuparea Bucureștiului, personalul și echipamentele au fost retrase la Iași, unde activitatea a continuat în condiții dificile.

Prin decretul din 31 ianuarie 1917 a fost creată o direcție a serviciului sanitar public și militar, condusă de Cantacuzino. Ea a organizat lupta împotriva holerei, a tifosului exantematic și a febrei recurente, într-o Moldovă suprapopulată de refugiați, militari și răniți. Structura a funcționat până la 1 februarie 1918.

Tifosul exantematic: o boală transmisă de păduchi

Tifosul exantematic este produs de bacteria Rickettsia prowazekii și se transmite prin păduchele de corp. Insecta se infectează sugând sângele unui bolnav și elimină bacteria prin dejecții. Omul se infectează atunci când aceste dejecții ajung în micile leziuni produse prin scărpinat. Rolul păduchelui fusese demonstrat în 1909 de Charles Nicolle, la Institutul Pasteur din Tunis, descoperire pentru care avea să primească Premiul Nobel în 1928.

Această cunoaștere schimba complet strategia. Împotriva tifosului, măsura decisivă nu era un vaccin, ci deparazitarea: băile, fierberea sau etuvarea hainelor, tunderea părului și controlul condițiilor de cazare. Febra recurentă, produsă de o altă bacterie transmisă tot de păduche, răspundea acelorași măsuri.

Diferența dintre holeră și tifos arată un lucru important despre medicina sanitară a epocii. Fiecare boală cerea un răspuns construit pe mecanismul ei de transmitere: apă și igienă alimentară pentru holeră, eliminarea vectorului pentru tifos. Rolul laboratorului era să identifice corect agentul, iar rolul organizării sanitare era să aplice măsura potrivită la scara întregii populații afectate.

De ce războiul a transformat preparatele biologice într-o resursă strategică

Experiența demonstra că preparatele biologice reprezentau o resursă strategică. Armata și populația civilă aveau nevoie de ele într-un moment în care transportul și aprovizionarea din străinătate puteau deveni nesigure. Un ser sau un vaccin care nu putea fi adus la timp nu avea nicio valoare pentru pacientul din spitalul de campanie.

După război, nevoile nu au dispărut. O țară cu un teritoriu și o populație mai mari avea de organizat servicii sanitare și campanii de prevenție pentru comunități numeroase.

Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” din 1921

În 1921 a fost creat Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”. Decretul regal care îl înființa datează din vara acelui an, iar Cantacuzino a fost numit director științific și administrativ începând cu 1 aprilie 1921. Datele din actele de înființare apar ușor diferit în surse, o discrepanță semnalată și de istoricii care au studiat documentele. Institutul i-a purtat numele încă din timpul vieții.

Această construcție lega trei activități: cercetarea, pregătirea specialiștilor și producerea preparatelor necesare țării.

Dacă ar fi existat numai producție, instituția ar fi depins mai mult de procedee care puteau deveni depășite. Dacă ar fi existat numai cercetare, transformarea rezultatelor în produse disponibile populației ar fi rămas o etapă externă.

Modelul urmărea să reducă această distanță. Nu o elimina automat, dar crea un cadru în care o nevoie de sănătate publică putea fi cercetată și putea primi un răspuns material.

Savantul în viața publică: Trianon, Academia și Ministerul Sănătății

Cantacuzino nu a rămas doar în laborator. În 1920 a fost ministru de stat în guvernul Vaida-Voevod și a condus delegația română care a semnat, pe 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon. În 1925 a devenit membru al Academiei Române, iar ulterior membru asociat al Academiei de Medicină din Paris. A primit titlul de doctor honoris causa al mai multor universități, printre care Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena și Bordeaux.

Între 1931 și 1932 a fost ministru al sănătății în guvernul condus de Nicolae Iorga, într-o perioadă de criză economică severă. A colaborat și la revista Viața Românească, semn al unei preocupări culturale care depășea medicina.

Cantacuzino a murit pe 14 ianuarie 1934, la București, după o bronhopneumonie. A primit funeralii naționale, iar ulterior a fost reînhumat în cripta institutului pe care îl fondase. Gestul simbolic spune mult despre felul în care contemporanii vedeau legătura dintre om și instituție.

Pentru istoria institutului, această implicare publică are două fețe. Pe de o parte, prestigiul fondatorului a protejat și a susținut instituția. Pe de altă parte, o instituție construită în jurul unei personalități puternice trebuie să își asigure continuitatea prin reguli, echipe și finanțare care nu depind de un singur nume.

Filiera Pasteur: cum circulă o capacitate științifică

Expresia „România producea singură” trebuie înțeleasă corect. Preparatele erau realizate în țară, de echipe proprii, dar cunoașterea se dezvoltase printr-o rețea internațională.

Cantacuzino învățase și lucrase la Paris. Alte produse aveau la bază descoperiri și tulpini dezvoltate în laboratoare străine. Publicațiile și colaborările permiteau adaptarea metodelor și discutarea rezultatelor. În 1918, Cantacuzino organiza chiar un laborator al Institutului Pasteur la Paris, semn că legătura funcționa în ambele sensuri.

BCG oferă cel mai clar exemplu: vaccinul a fost dezvoltat de Albert Calmette și Camille Guérin, apoi a fost adoptat și produs în alte țări.

Producția internă nu necesita inventarea națională a fiecărei componente. Necesita capacitatea locală de a înțelege tehnologia, de a o aplica și de a controla rezultatul.

Această distincție rămâne actuală. Transferul tehnologic presupune proceduri, instruire și cunoștințe practice care nu pot fi reduse la cumpărarea unor echipamente. Programele OMS dedicate dezvoltării producției de vaccinuri includ explicit transmiterea tehnologiei și formarea echipelor.

Privită astfel, filiera pasteuriană a contribuit la autonomia României prin cooperare. Accesul la cunoaștere internațională a făcut posibilă dezvoltarea unei competențe interne. A izola această istorie într-o poveste despre autosuficiență ar însemna să pierdem tocmai mecanismul prin care instituția s-a construit.

Ce producea Institutul Cantacuzino: vaccinuri, seruri și materiale de diagnostic

Portofoliul s-a schimbat de-a lungul deceniilor. Nu toate produsele asociate numelui Cantacuzino existau în 1921 și nu toate au fost realizate prin aceeași tehnologie.

Trebuie diferențiate vaccinurile, serurile terapeutice și produsele de laborator. Ele răspund unor nevoi diferite și presupun competențe parțial distincte.

Această diversitate arată de ce institutul nu poate fi evaluat exclusiv prin numărul vaccinurilor dintr-un anumit an. Furnizarea de materiale pentru diagnostic poate susține mii de investigații fără să fie vizibilă publicului.

Totodată, activitățile trebuie numite exact. Producerea unui mediu de cultură sau a unui supliment alimentar nu demonstrează capacitatea de a fabrica un vaccin injectabil.

În istoria ulterioară a institutului apar BCG, vaccinuri împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive, vaccinuri poliomielitice, gripale și alte preparate. Cronologia prezentată la centenarul instituției de Asociația Medicală Română urmărește extinderea treptată a acestei activități.

Diversificarea a însemnat acumularea unor procedee și echipe specializate. Nu exista o singură „mașină de făcut vaccinuri” care putea fi trecută, fără alte schimbări, de la un produs la altul. Un vaccin cu bacterii omorâte, o anatoxină, un vaccin viral crescut pe ouă embrionate sau pe culturi celulare cer tehnologii, spații și controale diferite.

Vaccinurile și serurile: imunizare activă și imunizare pasivă

Un vaccin urmărește să determine organismul să își construiască propriul răspuns protector. Vorbim despre imunizare activă. Sistemul imunitar întâlnește antigenul, adică o structură recunoscută ca străină, produce anticorpi și celule specializate și păstrează o „memorie” care permite un răspuns mai rapid la o întâlnire ulterioară cu microbul real.

Un preparat de anticorpi furnizează o protecție deja formată într-un alt organism sau printr-un procedeu de producție. Aceasta este imunizare pasivă. Efectul poate apărea rapid, dar anticorpii administrați se degradează în timp, iar organismul nu dobândește memorie imunologică.

Distincția explică denumirea istorică „Institut de Seruri și Vaccinuri”. Cele două categorii se completau, fără să fie interschimbabile.

Serul antidifteric și nașterea seroterapiei

Serurile pe care le producea institutul aveau o istorie scurtă, dar spectaculoasă. În 1890, Emil von Behring și Shibasaburo Kitasato au arătat că serul animalelor imunizate împotriva toxinei tetanice sau difterice conține substanțe capabile să neutralizeze toxina. Transferat unui animal neimunizat, serul îl proteja. Era prima demonstrație a imunizării pasive.

Aplicarea la difterie a avut un efect imediat. Boala ucidea mulți copii prin obstrucția căilor respiratorii și prin acțiunea toxinei asupra inimii și a nervilor. Serul antidifteric a devenit unul dintre primele tratamente eficiente împotriva unei boli infecțioase, iar Behring a primit în 1901 primul Premiu Nobel pentru Fiziologie sau Medicină.

Pentru producția la scară mare, serurile se obțineau de la cai. Animalele mari tolerau imunizări repetate și ofereau volume mari de sânge, din care se separa serul bogat în anticorpi. Modelul a fost preluat de institutele de seruri din întreaga Europă.

Metoda avea însă un cost biologic. Proteinele de cal sunt străine pentru organismul uman, iar la o parte dintre pacienți sistemul imunitar produce anticorpi împotriva lor. Complexele formate din aceste proteine și anticorpi se depun în vase și articulații și produc „boala serului”, de obicei la 7–14 zile după administrare, cu febră, erupție și dureri articulare. De aici a pornit căutarea unor alternative: seruri purificate, imunoglobuline umane și, mai recent, anticorpi monoclonali, una dintre direcțiile proiectului CANTAVAC 2.0.

Anatoxina: cum devine o toxină un antigen sigur

Unele boli nu sunt grave prin microbul însuși, ci prin toxina pe care acesta o eliberează. Difteria și tetanosul sunt exemplele clasice. Pentru ele, ținta imunizării este neutralizarea toxinei.

În 1923, Gaston Ramon, la Institutul Pasteur, a arătat că toxina difterică tratată cu formol și căldură își pierde toxicitatea, dar își păstrează capacitatea de a stimula producerea de anticorpi. A numit-o anatoxină. Principiul a fost aplicat și toxinei tetanice și a stat la baza vaccinurilor folosite ulterior pe scară largă, inclusiv în combinațiile pentru copii.

Un ser antitoxic nu este, așadar, același lucru cu un vaccin care conține o anatoxină. Anatoxina este o toxină modificată pentru a fi folosită ca antigen, în timp ce serul furnizează anticorpi. Vaccinul pregătește organismul pentru viitor; serul oferă protecție imediată, dar temporară, de exemplu după o rană cu risc de tetanos la o persoană nevaccinată.

Această diferență contează când citim liste istorice. Uneori, toate preparatele sunt numite popular „vaccinuri”, iar portofoliul pare astfel mai uniform decât era în realitate.

BCG în România: de la tulpina Calmette–Guérin la vaccinarea copiilor

Vaccinul BCG a rezultat din cercetările lui Albert Calmette și Camille Guérin asupra unui bacil tuberculos bovin, atenuat prin sute de treceri succesive pe medii de cultură, de-a lungul a aproximativ 13 ani. Prima administrare la om a avut loc în Franța, în 1921.

Istoricul Institutului Pasteur descrie munca îndelungată necesară obținerii tulpinii și trecerea de la cercetare la utilizarea vaccinului. Cantacuzino nu a inventat BCG, dar a contribuit la adoptarea sa în România.

Producția românească a început în 1926. Cronologia Asociației Medicale Române menționează campanii la copii din 1930 și extinderea ulterioară a vaccinării. Acesta este un exemplu de transfer științific reușit: un produs dezvoltat în altă parte a devenit obiectul unei capacități locale de preparare și utilizare.

Producția și campania nu încep obligatoriu în același moment

Anul în care un laborator începe să producă nu spune singur câți copii primesc vaccinul. Între disponibilitatea preparatului și acoperirea populațională se află organizarea serviciilor.

Sunt necesare identificarea beneficiarilor, distribuția, personalul instruit și înregistrarea administrărilor. Extinderea către noi grupe de vârstă sau regiuni poate dura.

De aceea, „introducerea vaccinului”, „începerea producției” și „vaccinarea de masă” trebuie urmărite separat în cronologie. Ele descriu etape care se pot suprapune numai parțial.

În interbelic, BCG se integra într-o luptă mai largă împotriva tuberculozei, care implica servicii medicale, educație sanitară și intervenții asupra condițiilor de viață. Marius Nasta, unul dintre elevii lui Cantacuzino, avea să devină o figură centrală a ftiziologiei românești.

Vaccinul oferea un instrument de prevenție. Nu putea înlocui toate celelalte componente ale răspunsului la o boală strâns legată de sărăcie și de accesul la îngrijire.

Ce poate și ce nu poate face BCG

BCG are o importanță deosebită pentru protecția copiilor mici împotriva unor forme severe de tuberculoză, precum meningita tuberculoasă și tuberculoza diseminată. Protecția față de tuberculoza pulmonară a adultului și față de infecție nu este uniformă în toate populațiile.

Recomandările OMS subliniază importanța administrării la naștere în țările și contextele în care vaccinarea neonatală este indicată. Vaccinul nu trebuie prezentat ca o garanție că o persoană nu va putea avea niciodată tuberculoză.

Această nuanță nu îi micșorează utilitatea. Un produs poate preveni în mod valoros anumite consecințe grave fără să elimine complet boala.

Pentru România, realizarea istorică relevantă a fost capacitatea de a adopta, produce și integra vaccinul într-o organizare sanitară. Ea nu are nevoie de superlative internaționale insuficient definite pentru a fi importantă. Producția internă de BCG a continuat până în 2009, potrivit unei investigații jurnalistice publicate în 2025.

BCG dincolo de tuberculoză: imunitatea antrenată și testul din pandemie

De-a lungul timpului s-a observat că BCG ar putea avea și efecte nespecifice, dincolo de tuberculoză. Explicația propusă se numește „imunitate antrenată”: celulele imunității înnăscute, aceleași fagocite descrise de Metchnikoff, ar putea rămâne, după vaccinare, într-o stare de reactivitate crescută față de alți microbi. Ipoteza are o bază de laborator, dar efectul clinic trebuia demonstrat.

Pandemia de COVID-19 a oferit un test riguros. Studiul randomizat BRACE a inclus 3.988 de lucrători sanitari din 36 de centre din Australia, Țările de Jos, Marea Britanie, Spania și Brazilia. O parte a primit BCG, cealaltă placebo. În primele șase luni, COVID-19 simptomatic a apărut la 14,7% dintre cei vaccinați cu BCG și la 12,3% dintre cei care primiseră placebo. Vaccinul nu a protejat. Studiul nu a putut stabili un efect asupra formelor severe, pentru că acestea au fost prea puține.

BCG are totuși o utilizare stabilită în afara vaccinării. Administrat direct în vezica urinară, este folosit de decenii în tratamentul unor forme de cancer de vezică neinvaziv, unde stimulează un răspuns imun local împotriva celulelor tumorale. Aceasta este o indicație distinctă, cu alt mod de administrare și altă logică decât vaccinul dat nou-născuților.

Vaccinul gripal produs de Institutul Cantacuzino: aproape 35 de ani de fabricație internă

Pentru mulți români, numele Cantacuzino este legat de vaccinul gripal. Un articol publicat în 2023 în Romanian Journal of Pharmaceutical Practice reconstituie această istorie. Cercetările începuseră mai devreme, dar producția a pornit în 1976, cu sprijin financiar american, iar specialiștii au fost instruiți în Statele Unite și în Marea Britanie. Primele doze au fost obținute la sfârșitul lui 1977.

Vaccinul era de tip fragmentat, intens purificat, cu reactivitate redusă. Autorii articolului notează că România a fost a treia țară care a produs acest tip de vaccin, după Statele Unite și Danemarca. Timp de aproximativ 35 de ani, institutul a asigurat vaccinul gripal sezonier pentru programul național.

Cum se fabrică un vaccin gripal și de ce trebuie refăcut în fiecare an

Virusurile gripale își modifică permanent proteinele de suprafață, mai ales hemaglutinina și neuraminidaza. De aceea, OMS stabilește în fiecare an tulpinile recomandate pentru sezonul următor, iar producătorii trebuie să refacă procesul de la capăt, într-un calendar strâns de câteva luni.

Pentru vaccinurile clasice, virusul este crescut în ouă de găină embrionate, apoi recoltat, purificat, inactivat și, în cazul vaccinurilor fragmentate, desfăcut în componente. Fiecare etapă trebuie controlată: puritatea, concentrația antigenului, sterilitatea și absența unor contaminanți. Un singur parametru neconform poate bloca un lot întreg.

Această cerință anuală explică o particularitate a producției gripale. Spre deosebire de un vaccin care se fabrică după aceeași rețetă ani la rând, vaccinul gripal obligă producătorul să își demonstreze capacitatea în fiecare sezon. Un an fără producție nu este doar un an pierdut; înseamnă și o echipă care nu mai exersează procesul.

Pandemia din 2009 și oprirea producției

În 2009, în timpul pandemiei de gripă A(H1N1), guvernul a comandat institutului 5 milioane de doze. Sursele diferă asupra cantității efectiv livrate. Articolul de specialitate din 2023 menționează aproximativ 1,9 milioane de doze produse și administrate până la sfârșitul lui ianuarie 2010, cu primele doze disponibile pe 25 noiembrie 2009. O investigație jurnalistică din 2025 vorbește despre 3 milioane de doze livrate și despre oprirea bruscă a producției după mai multe inspecții de stat.

Potrivit autorilor articolului din 2023, producția gripală a încetat în 2012, după un memorandum prin care institutul era împărțit în trei unități, iar unitatea de producție era transferată unei companii fără experiență în fabricarea vaccinurilor. Au urmat ani de schimbări repetate de conducere și dificultăți financiare.

Consecința asupra vaccinării a fost vizibilă. În sezoanele 2011–2017, numărul dozelor achiziționate și administrate a variat între aproximativ 490.000 și 890.000. Pentru o acoperire optimă a grupelor de risc, institutul estimase o nevoie de 3,8–4 milioane de doze, nivel atins în sezoanele 2007–2008, cât timp producea.

Rolul Institutului Cantacuzino în programele naționale: de la fiolă la protecția populației

În deceniile de după război, institutul a susținut programele de prevenție prin produse, diagnostic și expertiză.

Aceste funcții formează un circuit. Supravegherea arată ce agenți circulă și unde apar îmbolnăviri. Laboratoarele verifică și caracterizează probe. Producția poate furniza preparate, iar programele de vaccinare le distribuie și urmăresc utilizarea.

Nicio verigă nu garantează singură rezultatul final. Un vaccin produs, dar nedistribuit sau neadministrat, nu poate oferi protecția urmărită. O campanie bine organizată depinde, la rândul ei, de aprovizionare și de calitatea produselor.

Istoricul instituției documentează implicarea în supravegherea epidemiologică, în laboratoarele de referință și în formarea personalului. Aceste activități au continuat să definească rolul Cantacuzino dincolo de fabricație.

Este important și să nu atribuim unei singure instituții toate rezultatele vaccinării din România. Au contribuit medicii de familie, maternitățile, serviciile de sănătate publică, personalul sanitar și alte organizații. Institutul reprezenta o componentă majoră a sistemului. Puterea sa venea și din legătura cu celelalte componente.

O asemenea perspectivă explică de ce pierderea unei capacități de producție poate afecta un program, dar nu înseamnă automat dispariția vaccinării. Statul poate cumpăra produse din alte surse, în timp ce capacitatea internă se restrânge.

Pentru pacient contează continuitatea accesului. Pentru politica sanitară contează și cât de robustă este organizarea care asigură acel acces.

Ce s-a pierdut: restrângerea capacității de fabricație a Institutului Cantacuzino

Istoria recentă nu poate fi descrisă corect printr-o singură dată la care „s-a închis institutul”. Instituția a continuat să existe, în timp ce diferite activități de fabricație s-au restrâns sau au fost întrerupte.

Investigația jurnalistică din 2025 plasează între 2000 și 2010 pierderea autorizațiilor de fabricație și de punere pe piață pentru o mare parte a vaccinurilor produse până atunci, inclusiv pentru unele linii în care se investise recent. Calendarul exact diferă de la o sursă la alta, iar documentele oficiale rămân reperul cel mai sigur.

Un astfel de reper primar este raportul ANMDM pentru 2011. Acesta precizează că, în cazul Institutului Cantacuzino, autorizația de fabricație exista atunci numai pentru vaccinul gripal sezonier. Raportul consemnează și verificarea seriilor biologice. Documentul arată o reducere concretă a ariei de fabricație autorizate. Nu este necesar să o traducem într-o afirmație mai largă decât permite sursa.

Un alt episod important privește vaccinul gripal destinat sezonului 2013–2014. În comunicatul din 26 februarie 2014, ANMDM a raportat rezultate neconforme pentru conținutul de endotoxine bacteriene la cele opt serii testate. Neconformitatea a fost confirmată prin retestări și prin analiza efectuată de un laborator din Franța. Agenția a precizat că nu realizase eliberarea oficială a seriilor respective.

Producția devine utilă sănătății publice atunci când îndeplinește condițiile necesare pentru eliberare și distribuție. Între laboratorul care obține un lot și cabinetul în care se face vaccinarea se află o succesiune de verificări care nu pot fi ocolite.

Institutul Cantacuzino astăzi: subordonarea MApN, cercetare și proiectul CANTAVAC 2.0

Prin hotărârea de guvern din 6 decembrie 2017, institutul a trecut din subordinea Ministerului Sănătății în cea a Ministerului Apărării Naționale. Funcționează în prezent sub denumirea de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Motivele invocate atunci au inclus amenințările de tip hibrid și nevoia unei platforme naționale unitare pentru cercetarea și producția de vaccinuri și produse biologice. În toamna aceluiași an, reprezentanții ministerului vorbeau despre o posibilă reluare a producției în aproximativ 18 luni.

Activitatea actuală include cercetare, laboratoare de referință, diagnostic, colecții biologice și alte servicii. Existența acestora trebuie recunoscută separat de întrebarea privind vaccinurile furnizate pentru programele populaționale.

Raportul de activitate pentru 2025 documentează infrastructuri de cercetare, dezvoltare tehnologică și microproducție. El descrie și dificultăți privind vechea arie de producție a substanței active vaccinale, cu spații și echipamente păstrate în conservare. Același raport menționează produse de diagnostic, medii de cultură, seruri pentru utilizări de laborator și activități din proiecte de dezvoltare. Aceste informații arată o instituție activă, cu funcții diferite de producția de serie a unui vaccin autorizat.

Ce spune conducerea institutului despre producția de masă

Într-un interviu publicat în decembrie 2025 de Europa Liberă România, conducerea institutului a explicat că obiectivul nu mai este producția de vaccinuri în masă. În condiții normale, vaccinurile pot fi obținute de la partenerii europeni, iar un vaccin gripal fabricat local ar costa, potrivit estimării prezentate, de trei până la patru ori mai mult decât unul importat. Producția ar urma să fie rezervată situațiilor de urgență, în care importurile nu ar fi disponibile.

Aceeași sursă menționează că aproximativ 68% dintre posturile de cercetare erau vacante, din cauza salarizării, iar institutul avea în jur de 700 de angajați, la o schemă de peste 1.000 de posturi. Aceste cifre arată unde se află, de fapt, limita principală: nu în clădiri, ci în oameni.

Lot experimental nu înseamnă vaccin disponibil în cabinet

Un comunicat din 24 iulie 2019 anunța pregătirea operatorilor pentru producția de vaccin gripal. Textul preciza că era vorba despre instruire și despre perspectiva realizării unor loturi experimentale, necomerciale.

Această formulare contează. Loturile pentru dezvoltarea procesului pot fi necesare și valoroase, dar nu înseamnă că populația primește deja produsul.

În 2025, institutul a prezentat proiectul CANTAVAC 2.0, destinat dezvoltării cercetării translaționale pentru vaccinuri, seruri și alte medicamente biologice. Calendarul publicat indică perioada decembrie 2024–decembrie 2029. Bugetul anunțat este de aproximativ 446 de milioane de lei, iar rezultatele așteptate includ un virus gripal reasortant obținut pe culturi celulare la scară pilot, un anticorp monoclonal terapeutic, implementarea standardelor de bună practică de laborator și de fabricație, o biobancă și o unitate pilot pentru medicamente destinate studiilor clinice de fază 1.

Obiectivele includ dezvoltarea de produse și transferul către arii pilot. Proiectul documentează o direcție de cercetare și investiție; nu trebuie prezentat ca dovadă că produsele vizate sunt deja autorizate și livrate. Orice vaccin nou rezultat ar avea nevoie de autorizarea Agenției Naționale a Medicamentului.

Pentru evaluarea unei relansări sunt necesare rezultate identificabile: proces validat, statut de autorizare, loturi conforme și furnizare efectivă. Fiecare etapă răspunde unei întrebări diferite.

De ce controlul calității face parte din producția de vaccinuri

Un produs biologic este realizat prin procese care folosesc organisme, celule sau componente ale acestora. Variabilitatea biologică și riscul de contaminare impun mecanisme specifice de control.

OMS explică rolul producătorului și al autorităților în evaluarea și eliberarea loturilor. Controlul independent verifică respectarea specificațiilor aprobate și poate include testarea unor parametri critici.

Endotoxinele: de ce un parametru de laborator poate opri un lot

Endotoxinele sunt molecule din peretele bacteriilor de tip Gram-negativ, numite lipopolizaharide. Ele sunt eliberate atunci când bacteriile se divid sau sunt distruse și rezistă la multe procedee de sterilizare. Un produs steril, fără bacterii vii, poate conține totuși endotoxine.

Injectate, chiar în cantități mici, endotoxinele pot declanșa febră, frisoane și reacții inflamatorii, uneori severe. De aceea, farmacopeile stabilesc limite stricte pentru produsele injectabile, iar conținutul lor se măsoară prin teste standardizate, cel mai cunoscut fiind testul cu lizat de amebocite de Limulus, o substanță obținută din sângele crabului-potcoavă.

Mecanismul prin care cantități infime produc efecte atât de puternice a fost lămurit abia la sfârșitul secolului XX. În 1998, o echipă condusă de Bruce Beutler a arătat că anumite tulpini de șoareci, rezistente la endotoxine, aveau mutații în gena receptorului TLR4. Receptorul s-a dovedit a fi „senzorul” prin care organismul detectează endotoxina. Pentru această descoperire, Beutler a primit Premiul Nobel în 2011.

Lanțul de reacții este bine cunoscut astăzi. Endotoxina se leagă de complexul format din TLR4 și proteinele asociate de pe suprafața macrofagelor. Semnalul activează în celulă factorul NF-κB, care pornește producția de citokine inflamatorii, precum interleukina 1, interleukina 6 și factorul de necroză tumorală. Aceste citokine ajung la hipotalamus, unde stimulează producția de prostaglandină E2, iar centrul termoreglării își ridică temperatura de referință: apare febra.

Sensibilitatea acestui sistem este un avantaj în infecții, pentru că permite detectarea foarte timpurie a bacteriilor. În cazul unui produs injectabil devine însă un risc. De aceea, metodele de testare au evoluat de la testul pe iepuri, care măsura direct febra, la testul cu lizat de Limulus și, mai recent, la teste cu factor C recombinant, care nu mai necesită sânge de crab.

Din această perspectivă, rezultatul raportat de ANMDM în 2014 are un înțeles precis. Seriile testate depășeau o limită care protejează persoana vaccinată de reacții febrile și inflamatorii. Decizia de a nu le elibera reprezintă exact scopul pentru care există controlul.

Pentru public, aceste etape pot părea obstacole administrative. În realitate, ele fac parte din capacitatea medicală a unei țări. A produce în siguranță înseamnă și a putea identifica un lot care nu trebuie utilizat.

Autorizația unui produs, conformitatea fabricației și eliberarea loturilor sunt concepte legate, dar diferite. O clădire modernizată nu le înlocuiește, iar un rezultat bun din laborator nu le rezolvă automat.

Cerințele sunt relevante indiferent de originea vaccinului. Un produs național nu ar trebui să beneficieze de exigențe mai mici din motive simbolice. Protecția pacientului este criteriul care justifică întregul efort. Aceasta permite și o evaluare mai serioasă a investițiilor: infrastructura de control, personalul și validarea metodelor trebuie finanțate împreună cu echipamentele de fabricație.

Reconstruirea Institutului Cantacuzino: de ce competența nu se reface în câțiva ani

Formula „o instituție de cercetare nu se reconstruiește în câțiva ani” exprimă o realitate, dar nu trebuie transformată într-o scuză pentru termene nedefinite.

Anumite capacități pot fi dezvoltate mai repede dacă există echipe, tehnologie transferabilă și finanțare stabilă. Reconstrucția unei instituții cu multiple funcții este însă un proces mai amplu decât pornirea unei instalații.

Cunoașterea practică se află și în oameni: cum recunosc o abatere, cum gestionează un proces biologic și cum documentează o decizie. Când echipele se dispersează, procedurile scrise nu recuperează instantaneu întreaga experiență.

Mai există nevoia de continuitate. Un laborator care lucrează constant își menține competențele altfel decât o instalație utilizată sporadic. Echipamentele, furnizorii, materialele și metodele trebuie susținute și între crize. Programele OMS pentru dezvoltarea producției regionale de vaccinuri includ tocmai această idee de sustenabilitate între urgențele sanitare.

Istoria proprie a institutului ilustrează același principiu. În 1913, laboratorul a putut prepara rapid un vaccin pentru că lucra de ani de zile cu vibrionul holeric. În 1977, primele doze de vaccin gripal au fost precedate de ani de cercetare și de instruirea specialiștilor în străinătate. Capacitatea de reacție într-o criză a fost, de fiecare dată, rezultatul muncii din perioadele fără criză.

Prin urmare, întrebarea utilă nu este doar „când începe producția?”. Trebuie întrebat ce produs, la ce scară, prin ce tehnologie și cu ce rezultate verificabile. Un calendar credibil poate avea etape intermediare. Publicul are dreptul să le cunoască și să distingă progresul real de repetarea aceluiași anunț.

De ce contează producția internă de vaccinuri

Producția internă poate oferi un avantaj strategic: competențe locale, posibilitatea unor răspunsuri adaptate și participarea mai directă la dezvoltarea produselor.

Poate susține pregătirea specialiștilor și poate păstra o legătură între cercetarea unei boli și fabricarea unui instrument de prevenție.

Totuși, avantajul depinde de funcționarea întregului sistem. O capacitate subutilizată, fără personal sau cu procese nevalidate nu oferă automat siguranță în criză.

În cazul României, moștenirea Cantacuzino sugerează o direcție: producția capătă valoare când este legată de cercetare, diagnostic și nevoi sanitare bine definite.

Această concluzie nu obligă la fabricarea internă a fiecărui vaccin. O politică serioasă poate combina producția selectivă, parteneriatele și achiziția din surse multiple.

Criteriul final rămâne accesul populației la produse sigure, eficace și disponibile la timp. Prestigiul național poate motiva investiția, dar rezultatul medical trebuie demonstrat.

Acordul OMS privind pandemiile și producția locală de vaccinuri

Discuția despre producția internă nu mai este doar una națională. Pe 20 mai 2025, a 78-a Adunare Mondială a Sănătății a adoptat Acordul OMS privind pandemiile. Printre domeniile sale-cheie se află consolidarea capacității locale de producție, inclusiv prin transfer tehnologic, o lecție directă a pandemiei de COVID-19, când accesul la vaccinuri a depins puternic de locul în care se aflau fabricile.

Acordul nu este încă aplicabil. Una dintre componentele sale centrale, sistemul de acces la agenții patogeni și de împărțire a beneficiilor, numit PABS, urmează să fie adoptată ca anexă separată. La 1 mai 2026, statele membre au constatat că au nevoie de mai mult timp pentru finalizarea ei, iar Adunării Mondiale a Sănătății i s-a cerut prelungirea negocierilor. Acordul poate fi deschis spre semnare și ratificare abia după adoptarea anexei și intră în vigoare la 30 de zile după ce 60 de state îl ratifică.

Pentru România, contextul contează. Un institut capabil să producă loturi pilot și să participe la transferuri tehnologice poate deveni parte a unei rețele regionale, nu doar o alternativă izolată la importuri. Această direcție corespunde, de fapt, modelului pe care Cantacuzino îl construise în relația cu Institutul Pasteur: competență locală, dezvoltată prin cooperare.

Cronologia Institutului Cantacuzino, de la 1863 până astăzi

Sfaturi Healthwise

Verificați ce înseamnă concret o știre despre „reluarea producției”. Poate fi vorba despre cercetare, instruire, un lot experimental, autorizare sau livrare. Toate pot reprezenta progrese, dar au semnificații diferite.

Nu amânați vaccinarea recomandată în așteptarea unui viitor produs românesc. Discutați cu medicul despre vaccinurile autorizate și disponibile, potrivit situației dumneavoastră și recomandărilor în vigoare.

Pentru copii, urmăriți calendarul național de vaccinare actual. Institutul Național de Sănătate Publică publică schema și reperele de administrare. Dacă există doze întârziate sau neclarități, medicul poate stabili conduita potrivită.

Nu confundați un supliment, un autovaccin și un vaccin din programul de imunizare. Denumirea instituției producătoare nu face produsele echivalente. Contează indicația, dovezile și statutul fiecăruia.

Țara de fabricație nu spune nimic despre eficiența unui vaccin. Un vaccin autorizat în Uniunea Europeană trece prin aceleași exigențe, indiferent unde a fost produs. Întrebarea utilă pentru medic este dacă vaccinul este potrivit vârstei și stării dumneavoastră de sănătate.

Priviți critic atât nostalgia, cât și minimalizarea. Faptul că institutul a pierdut capacități importante nu șterge activitatea actuală. Existența cercetării actuale nu demonstrează automat refacerea producției istorice.

Când întâlniți o cifră istorică spectaculoasă, căutați sursa. Numărul vaccinaților, al bolnavilor sau al deceselor dintr-o epidemie veche diferă adesea între surse. O cifră fără proveniență merită tratată cu prudență.

Cereți rezultate măsurabile. Pentru o instituție strategică sunt relevante personalul, publicațiile, infrastructura funcțională, procesele validate și produsele furnizate. O evaluare serioasă le urmărește împreună.

Concluzie Healthwise

Institutul Cantacuzino a apărut din întâlnirea dintre cercetarea imunologică, formarea internațională și nevoile concrete ale României. Laboratorul lui Metchnikoff a oferit o parte a pregătirii, iar laboratorul bucureștean, campaniile antiepidemice și experiența războiului au transformat-o într-o capacitate locală. Anul 1921 a instituționalizat o muncă începută cu mult înainte, iar adoptarea BCG și cei aproape 35 de ani de vaccin gripal arată cum cooperarea științifică putea susține autonomia unei țări. Povestea din 1913 rămâne importantă, cu condiția să păstrăm proporțiile: vaccinarea a fost parte a unui răspuns mai larg, iar relatarea istorică nu trebuie transformată într-un experiment perfect sau într-o prioritate universală insuficient verificată. Pentru prezent, lecția este la fel de concretă: o instituție nu se reface numai prin schimbarea administrației sau cumpărarea unor aparate, ci prin continuitate profesională și rezultate care pot fi controlate independent. Moștenirea lui Ioan Cantacuzino oferă un standard exigent: cunoașterea trebuie organizată astfel încât să ajungă, în condiții de siguranță, la oamenii care au nevoie de ea.

Referințe științifice

Cavaillon JM. The historical milestones in the understanding of leukocyte biology initiated by Elie Metchnikoff. J Leukoc Biol. 2011;90(3):413-424. doi:10.1189/jlb.0211094
Susține descrierea fagocitozei și a contribuției lui Metchnikoff la înțelegerea imunității celulare, mediul în care s-a format Cantacuzino.

Mackowiak PA. Recycling Metchnikoff: Probiotics, the Intestinal Microbiome and the Quest for Long Life. Front Public Health. 2013;1:52. doi:10.3389/fpubh.2013.00052
Susține prezentarea teoriei autointoxicației, a recomandării iaurtului bulgăresc, a rezultatului Kulp și Rettger din 1924 și a dovezilor actuale limitate pentru probiotice.

Carată A, Soporean M. Profesor doctor Ioan Cantacuzino (1863–1934) – personalitate ilustră a științei și culturii românești în perioada interbelică. Studii și Comunicări/DIS. 2019;XII (fără DOI)
Susține datele biografice: studiile la Paris, teza din 1894, direcția sanitară de la Iași, revistele fondate, Academia Română și înființarea institutului din 1921.

Ruxin JN. Magic bullet: the history of oral rehydration therapy. Med Hist. 1994;38(4):363-397. doi:10.1017/S0025727300036905
Susține istoria rehidratării orale, de la cercetările din anii 1960 la utilizarea în taberele de refugiați din 1971.

Leașu F, Nemeț C, Borzan C, Rogozea L. A novel method to combat the cholera epidemic among the Romanian Army during the Balkan War – 1913. Acta Med Hist Adriat. 2015;13(1):159-170. PMID: 26203545 (articolul nu are DOI)
Susține reconstituirea campaniei din 1913, compoziția vaccinului cu 25 de tulpini și măsurile sanitare care au însoțit vaccinarea.

Henao-Restrepo AM, Camacho A, Longini IM, et al. Efficacy and effectiveness of an rVSV-vectored vaccine in preventing Ebola virus disease: final results from the Guinea ring vaccination, open-label, cluster-randomised trial (Ebola Ça Suffit!). Lancet. 2017;389(10068):505-518. doi:10.1016/S0140-6736(16)32621-6
Susține descrierea vaccinării în inel ca model actual de evaluare a unui vaccin în plin focar.

Haffkine WM. A Lecture on Vaccination Against Cholera. Br Med J. 1895;2(1825):1541-1544. doi:10.1136/bmj.2.1825.1541
Susține afirmația că vaccinarea antiholerică exista și fusese folosită pe scară largă înaintea campaniei românești din 1913.

Hawgood BJ. Waldemar Mordecai Haffkine, CIE (1860–1930): prophylactic vaccination against cholera and bubonic plague in British India. J Med Biogr. 2007;15:9-19 (DOI neindicat în sursă)
Susține datele despre autoinocularea din 1892, vaccinările din India, observațiile din Kattal Bagan și episodul de la Mulkowal.

World Health Organization. Cholera vaccines: WHO position paper – August 2017. Wkly Epidemiol Rec. 2017;92(34):477-500 (fără DOI)
Susține precizarea că vaccinurile antiholerice actuale sunt orale și se folosesc în cadrul unor strategii integrate de prevenție și control.

Kaufmann SHE. Remembering Emil von Behring: from Tetanus Treatment to Antibody Cooperation with Phagocytes. mBio. 2017;8(1):e00117-17. doi:10.1128/mBio.00117-17
Susține istoria seroterapiei: descoperirea antitoxinelor din 1890 și Premiul Nobel acordat lui Behring în 1901.

World Health Organization. BCG vaccines: WHO position paper – February 2018. Wkly Epidemiol Rec. 2018;93(8):73-96 (fără DOI)
Susține precizările despre protecția oferită de BCG împotriva formelor severe de tuberculoză la copii și despre importanța dozei administrate la naștere.

Pittet LF, Messina NL, Orsini F, et al. Randomized Trial of BCG Vaccine to Protect against Covid-19 in Health Care Workers. N Engl J Med. 2023. doi:10.1056/NEJMoa2212616
Susține rezultatul studiului BRACE: BCG nu a redus riscul de COVID-19 simptomatic la lucrătorii sanitari.

Alexandrescu V, Lazăr M, Racu I, Nistor M, Alexandrescu DR. Vaccinările antigripale în România & Vaccinuri gripale în uz curent & Vaccinuri gripale în dezvoltare. Ro J Pharm Pract. 2023;16(1-2):31-34. doi:10.37897/RJPhP.2023.1-2.3
Susține istoria producției vaccinului gripal la Institutul Cantacuzino (1976–2012), episodul pandemic din 2009 și scăderea numărului de doze după oprirea producției.

Poltorak A, He X, Smirnova I, et al. Defective LPS signaling in C3H/HeJ and C57BL/10ScCr mice: mutations in Tlr4 gene. Science. 1998;282(5396):2085-2088. doi:10.1126/science.282.5396.2085
Susține identificarea receptorului TLR4 ca senzor al endotoxinelor, punctul de pornire al reacției febrile.

Documente istorice și instituționale consultate

Cantacuzène J. La pathogénie du choléra et la vaccination anticholérique. Annales de l’Institut Pasteur. 1920;34.

Muzeul Universității din București. Ioan Cantacuzino, Institutul de Seruri și Vaccinuri și Universitatea din București. muzeu.unibuc.ro

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”. Istoric; Raport de activitate pentru anul 2025; comunicatul din 24 iulie 2019 privind loturile experimentale; comunicatul privind proiectul CANTAVAC 2.0. cantacuzino.mapn.ro

Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România. Raport de activitate pentru anul 2011; Comunicat din 26 februarie 2014 privind neconformitatea seriilor de vaccin gripal pentru sezonul 2013–2014. anm.ro

Europa Liberă România. De ce nu mai fabrică Institutul Cantacuzino vaccinuri în masă pentru români (serialul „Țară în service”), 14 decembrie 2025.

Asociația Medicală Română. Centenarul Institutului Național Cantacuzino, 2021. amr.org.ro

Institutul Pasteur. Materiale de istorie privind Élie Metchnikoff, Albert Calmette și dezvoltarea vaccinului BCG. pasteur.fr

Organizația Mondială a Sănătății. Regulation and quality control of vaccines; programul de transfer tehnologic pentru vaccinuri ARNm. who.int

Institutul Național de Sănătate Publică. Calendarul național de vaccinare. insp.gov.ro

Edupedu. Cine a fost Victor Babeș, fondatorul școlii române de microbiologie și morfopatologie; Newsweek România. Calendarul primelor vaccinări antirabice din România.

ONU News. Cholera vaccine shortage forces shift to one-dose regimen, 19 octombrie 2022; UNICEF, Gavi și OMS. Preventive cholera vaccination resumes as global supply reaches critical milestone, 4 februarie 2026.

Organizația Mondială a Sănătății. WHO Pandemic Agreement; comunicatul din 1 mai 2026 privind prelungirea negocierilor pentru anexa PABS. who.int

Material educațional de istorie a medicinei și sănătății publice. Mențiunile despre preparatele istorice nu reprezintă recomandări de utilizare actuală.