Instrumente Healthwise gratuite: Creează cont →

Neuroestetica: ce se întâmplă în creier când privim artă și găsim ceva frumos

by Mihaela Marinescu
Neuroestetica: ce se întâmplă în creier când privim artă și găsim ceva frumos

Neuroestetica este domeniul care studiază procesele cerebrale prin care percepem, evaluăm și trăim frumusețea, în artă, în muzică, în natură sau într-un chip. Cercetările de imagistică arată că experiența frumuseții nu pornește dintr-un singur „centru” al creierului, ci din colaborarea dintre sistemele vizuale, rețelele de evaluare și recompensă, memoria, cunoașterea și reprezentările corporale. Cortexul orbitofrontal medial se activează constant când oamenii declară că ceva este frumos, dar aceeași regiune participă și la evaluarea hranei, a banilor sau a deciziilor, deci nu poate fi numită detector al frumuseții. Concluzia practică este că frumusețea percepută ia naștere la întâlnirea dintre proprietățile obiectului și istoria, cunoștințele și starea privitorului, iar scanările cerebrale descriu această întâlnire fără să o poată măsura ca pe o valoare fixă.

Domeniul este tânăr, iar formularea lui modernă datează de la sfârșitul anilor 1990. El reunește neuroștiința cognitivă, psihologia percepției, estetica filosofică, istoria artei și cercetarea emoțiilor. Întrebările sunt vechi, cele ale filosofilor și ale artiștilor: de ce unele imagini produc plăcere, altele neliniștesc, iar câteva par să atingă ceva profund personal, fără ca privitorul să poată spune imediat ce anume. Noutatea constă în metode: rezonanța magnetică funcțională, electroencefalografia, magnetoencefalografia, urmărirea mișcărilor oculare și, mai recent, stimularea cerebrală neinvazivă.

Confuzia din jurul neuroesteticii are două surse. Prima este fascinația imaginilor cerebrale colorate, care sugerează că frumusețea ar putea fi „fotografiată” în creier. A doua este tentația de a transforma o corelație de laborator într-o regulă universală: proporția perfectă, butonul neuronal al plăcerii, arta care vindecă prin simpla privire. Articolul de față urmărește ce au demonstrat efectiv studiile-reper, de la Semir Zeki la experimentele cu sculptură clasică și la cercetările despre rețeaua modului implicit, și unde începe interpretarea.

Neuroestetica în șapte idei esențiale

  1. Neuroestetica studiază ce face creierul când un om găsește ceva frumos, emoționant sau tulburător, în artă, muzică ori natură.
  2. Nu există un singur loc al frumuseții în creier; vederea, plăcerea, amintirile și cunoștințele lucrează împreună.
  3. O zonă din spatele frunții se activează mai puternic la ce ni se pare frumos, dar ea cântărește și mâncarea, banii sau alegerile.
  4. Operele care ne mișcă profund pornesc rețelele cu care ne gândim la propria viață, de aceea arta poate părea foarte personală.
  5. Un corp sculptat în mișcare poate fi „simțit” parțial în propriul corp, însă acest ecou nu explică singur emoția.
  6. Ce știm despre o operă, de la eticheta muzeului la numele artistului, schimbă felul în care creierul o evaluează.
  7. Scanările cerebrale arată asocieri, nu verdicte: nu pot spune ce artă e valoroasă și nu dovedesc că arta tratează boli.

Ce este neuroestetica și ce studiază, de fapt

Neuroestetica este studiul științific al proceselor cerebrale implicate în experiențele estetice. În sens larg, aceste experiențe includ evaluarea frumuseții, plăcerea estetică, interesul față de forme și compoziții, reacțiile emoționale la operele de artă și felul în care o lucrare dobândește semnificație pentru privitor. Domeniul nu se limitează la muzeu: frumusețea poate fi percepută într-un peisaj, într-o melodie, într-o demonstrație matematică, într-o clădire sau în mișcarea unui corp.

Diferitele forme de frumusețe nu trebuie însă presupuse identice din punct de vedere psihologic. Frumusețea vizuală, plăcerea muzicală, admirația morală și aprecierea intelectuală pot avea componente comune, dar și mecanisme distincte. O parte importantă a cercetării actuale încearcă tocmai să separe ce este comun tuturor acestor experiențe de ce aparține fiecărei modalități senzoriale.

Notă Healthwise
Conținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic.

Calculatoare medicale

Cunoaște-ți corpul.
Cu instrumente construite pe dovezi.

Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF.

218
calculatoare disponibile
Toate calculatoarele
Susține Healthwise Gratuit pentru toți. Nu gratuit de făcut. Informație medicală, instrumente și dosare de sănătate, gratuite și construite pe dovezi științifice. Vedeți ce costă și cum puteți ajuta. Susține Healthwise

Diferența dintre neuroestetică și psihologia artei

Psihologia artei investighează experiența artistică prin comportament, percepție, emoții, preferințe și procese cognitive. Neuroestetica adaugă investigarea mecanismelor cerebrale asociate acestor procese. Un psiholog poate analiza dacă oamenii preferă anumite proporții într-o sculptură; un cercetător în neuroestetică poate investiga, prin imagistică cerebrală, ce regiuni își modifică activitatea atunci când participanții privesc sculpturi cu proporții diferite. Cele două perspective sunt complementare, iar cele mai solide studii le folosesc împreună: fără date comportamentale, o hartă a activității cerebrale nu spune ce a simțit omul din scaner.

Neuroestetica nu decide ce artă este bună

Neuroestetica poate studia reacțiile umane la anumite opere, proprietăți vizuale sau contexte culturale. Definiția artei, valoarea artistică și interpretarea istorică nu pot fi însă deduse exclusiv din activitatea cerebrală. O lucrare poate fi importantă artistic fără să producă plăcere imediată, iar unele opere urmăresc deliberat să provoace disconfort, confuzie sau reflecție critică.

Psihologii Marcos Nadal și Martin Skov au mers mai departe și au propus, în 2020, ca știința să renunțe la ideea că arta ar fi o categorie biologică aparte. În lectura lor, creierul folosește pentru tablouri aceleași mecanisme generale de evaluare cu care apreciază orice obiect valoros, iar ce face arta specială ține de cultură, de instituții și de istorie. Propunerea este dezbătută, dar ilustrează un consens mai larg: neuroestetica explică procese, nu emite verdicte despre opere.

Semir Zeki și nașterea neuroesteticii moderne

Neurobiologul Semir Zeki, profesor la University College London, este una dintre figurile fondatoare ale neuroesteticii moderne. Cercetările sale anterioare au vizat organizarea funcțională a cortexului vizual, inclusiv existența unor zone specializate pentru procesarea culorii și a mișcării. Aceste lucrări au consolidat ideea că vederea nu este o reproducere pasivă a lumii exterioare: creierul descompune imaginea în caracteristici, le analizează în paralel și apoi le integrează.

De la culoare și mișcare la experiența artistică

Zeki a observat că artiștii explorează, prin mijloacele lor, proprietăți ale percepției pe care neuroștiința încearcă să le explice experimental. Un pictor poate folosi contraste cromatice pentru a modifica experiența spațiului. Un sculptor poate crea impresia mișcării într-un material static. Un artist abstract poate reduce reprezentarea la relații între forme, linii și culori. Din această observație s-a născut ideea unui dialog între istoria artei și neurobiologia percepției: artiștii ar fi, într-un sens, experimentatori intuitivi ai sistemului vizual.

În 1994, Zeki și Matthew Lamb au publicat în revista Brain un articol despre neurologia artei cinetice, în care au examinat legătura dintre reprezentarea artistică a mișcării și zonele vizuale specializate pentru mișcare. În 1999 a apărut volumul Inner Vision: An Exploration of Art and the Brain, în care Zeki a sistematizat relațiile dintre funcționarea sistemului vizual și creația artistică, iar în 2001, într-un text publicat în Science, a susținut că marii artiști au înțeles, înaintea neurologilor, câteva legi ale organizării vizuale.

Studiul științific al frumuseții are o istorie mai lungă

Zeki nu a inventat studiul științific al frumuseții. Întrebările despre percepția frumosului au o istorie mult mai lungă în filosofie, psihologie experimentală și estetică. Gustav Fechner a publicat în 1876 Vorschule der Aesthetik, lucrarea considerată actul de naștere al esteticii experimentale, în care propunea ca preferințele estetice să fie studiate prin măsurători pe un număr mare de persoane, nu doar prin reflecție filosofică. Importanța lui Zeki constă în contribuția la un program modern de cercetare care investighează experiența estetică prin metodele neuroștiinței.

Întrebarea care a pornit cercetarea

Una dintre întrebările centrale ale lui Zeki a fost dacă experiența frumuseții are corelate neuronale identificabile, indiferent de tipul stimulului care o provoacă. Altfel spus: dacă o persoană găsește frumoase și o pictură, și o melodie, există regiuni cerebrale implicate în ambele experiențe? Un prim răspuns a venit în 2004, când Hideaki Kawabata și Zeki au arătat că picturile evaluate drept frumoase erau asociate cu o activitate mai mare în cortexul orbitofrontal, iar cele evaluate drept urâte, cu activitate în cortexul motor. Această direcție a condus la studiul din 2011, devenit reper pentru domeniu.

Ce se întâmplă în creier când vedem ceva frumos

Când privim o imagine, informația vizuală parcurge mai multe niveluri ale sistemului nervos. Retina transformă lumina în semnale electrice, care ajung prin talamus în cortexul vizual primar, din lobul occipital. De acolo, informația este analizată în zone specializate pentru orientare, culoare, contrast, formă și mișcare, apoi pe două mari căi: una ventrală, implicată în recunoașterea obiectelor și a fețelor, și una dorsală, implicată în localizarea în spațiu și în pregătirea acțiunii.

Recunoașterea obiectelor presupune integrarea informației vizuale cu memoria și cu cunoașterea. Recunoașterea nu este însă același lucru cu aprecierea estetică. Putem identifica perfect o sculptură fără să o considerăm frumoasă, putem găsi frumoasă o imagine fără să știm ce reprezintă și putem admira o lucrare care ne întristează sau ne neliniștește. Experiența estetică implică, prin urmare, mai mult decât percepția.

De la „ce văd?” la „ce valoare are pentru mine?”

Creierul nu procesează doar caracteristicile fizice ale unui stimul, ci îi evaluează și relevanța. O imagine poate fi familiară sau necunoscută, plăcută sau neplăcută, interesantă sau indiferentă. Ea poate evoca amintiri și poate declanșa interpretări. Aceste evaluări implică interacțiuni între sistemele senzoriale, rețelele de evaluare și recompensă, sistemele de memorie și regiunile prefrontale care integrează cunoașterea și contextul.

Studiile de magnetoencefalografie, o metodă care urmărește activitatea cerebrală la nivel de milisecunde, au adăugat dimensiunea timpului. În 2004, echipa lui Camilo Cela-Conde a observat că imaginile considerate frumoase erau asociate cu o activitate mai mare în cortexul prefrontal dorsolateral stâng, într-o fereastră situată la câteva sute de milisecunde după apariția imaginii. Evaluarea estetică nu este deci instantanee: ea se construiește după primele etape ale analizei vizuale.

Etapele nu se succedă într-o ordine fixă

Procesele perceptive și cele evaluative se influențează reciproc. Ceea ce știm despre o operă poate modifica felul în care o privim, atenția poate schimba caracteristicile pe care le observăm, iar o reacție emoțională poate orienta explorarea vizuală spre anumite detalii. Experiența estetică este mai bine înțeleasă ca un proces dinamic, cu bucle de întoarcere, decât ca o succesiune rigidă de etape.

Sistem sau rețeaFuncția generalăRolul propus în experiența esteticăCât de solide sunt dovezile
Cortexul vizual (occipital și temporal)Analiza formei, culorii, contrastului, mișcăriiPrelucrarea proprietăților formale ale opereiSolide pentru percepție; legătura cu frumusețea este indirectă
Cortexul orbitofrontal medialEvaluarea valorii și a recompenseiActivitate care crește odată cu frumusețea raportatăReplicată în mai multe studii; nu este specifică frumuseții
Striatul (inclusiv nucleul caudat)Motivație, învățare prin recompensăComponenta de plăcere și dorință față de stimulModerate; rezultatele variază după tipul stimulului
Insula anterioarăPercepția stărilor corporale, emoțieReacția afectivă la stimul, inclusiv la proporțiiModerate; apare și în meta-analizele multimodale
AmigdalaRelevanța emoțională a stimulilorEvaluarea subiectivă a frumuseții în unele studiiLimitate; depind de sarcină
Rețeaua modului implicitGândire autoreferențială, memorie autobiograficăExperiențele estetice foarte intense, personalePromițătoare, dar bazate pe puține studii
Sistemele senzoriomotoriiPlanificarea și reprezentarea acțiunilorEcoul corporal al gesturilor și al mișcării reprezentateDovezi parțiale; interpretarea este dezbătută

Cortexul orbitofrontal medial și evaluarea frumuseții

Cortexul orbitofrontal este situat în partea inferioară a lobului frontal, deasupra orbitelor. El participă la evaluarea valorii stimulilor, la procesarea recompensei și la luarea deciziilor. Porțiunea sa medială, prescurtată în literatura de specialitate mOFC, a devenit regiunea cel mai des citată în cercetările despre frumusețe. Este strâns conectată cu cortexul prefrontal ventromedial, iar unele studii folosesc cele două denumiri pentru zone parțial suprapuse.

Studiul Ishizu și Zeki din 2011

Într-un experiment publicat în PLOS ONE, Tomohiro Ishizu și Semir Zeki au investigat dacă frumusețea percepută în pictură și în muzică implică activarea unor regiuni cerebrale comune. La studiu au participat 21 de persoane. Înainte de scanare, participanții au evaluat picturi și fragmente muzicale pe o scară de la 1 la 9, în funcție de frumusețea percepută. Cercetătorii au selectat apoi, pentru fiecare participant, stimuli evaluați ca frumoși, indiferenți sau urâți, care au fost prezentați în timpul examinării prin rezonanță magnetică funcțională.

Rezultatul principal a fost identificarea unei zone din cortexul orbitofrontal medial, denumită de autori câmpul A1, a cărei activitate era asociată atât cu frumusețea vizuală, cât și cu cea muzicală. Mai mult, intensitatea semnalului în această zonă creștea odată cu intensitatea frumuseții raportate. Autorii au interpretat descoperirea ca argument pentru o teorie a frumuseții bazată pe creier: indiferent de sursa ei, experiența frumuseții ar avea un corelat neuronal comun.

Limitele studiului din 2011

Studiul nu a demonstrat că frumusețea există exclusiv în cortexul orbitofrontal medial, nici că toate formele de frumusețe utilizează exact aceleași mecanisme, nici că activitatea mOFC este specifică frumuseții. Și, mai ales, nu a stabilit că putem determina obiectiv cât de frumos este un obiect prin măsurarea activității cerebrale. Ce a identificat este o corelație între evaluările subiective ale frumuseții și un anumit tipar de activitate, în condițiile experimentale investigate, cu un eșantion mic și relativ omogen. Este o descoperire importantă, dar nu echivalentă cu localizarea unui „centru al frumuseții”.

cortexul orbitofrontal medial nu este un „centru al frumuseții”

Aceeași regiune care răspunde la o pictură admirată răspunde și la o mâncare gustoasă, la un câștig financiar sau la o alegere considerată bună. O meta-analiză publicată în 2011 de Steven Brown și colaboratorii, care a reunit 93 de studii de neuroimagistică, a găsit activitate în cortexul orbitofrontal pentru stimuli vizuali, auditivi, gustativi și olfactivi apreciați pozitiv, iar insula anterioară dreaptă a apărut în toate cele patru modalități. Autorii au concluzionat că există un sistem general de evaluare, folosit și pentru artă, nu un modul cerebral dedicat frumuseții. Formula „centrul frumuseții”, frecventă în presa populară, transformă astfel un rezultat real într-o simplificare înșelătoare.

Frumusețea ecuațiilor și a faptelor bune folosește aceeași zonă

Dacă activitatea din cortexul orbitofrontal medial ar ține doar de plăcerea simțurilor, ea nu ar trebui să apară în fața unor obiecte care nu au culoare, sunet sau formă plăcută. În 2014, Zeki a testat exact această posibilitate, împreună cu fizicianul John Paul Romaya, cu neurologul Dionigi Benincasa și cu matematicianul Michael Atiyah. Cincisprezece matematicieni au evaluat 60 de formule matematice, de la cele considerate de ei splendide până la cele considerate urâte, apoi le-au revăzut în scaner. Activitatea aceleiași zone, câmpul A1 din cortexul orbitofrontal medial, a crescut odată cu frumusețea raportată, la fel ca în experimentele cu picturi și muzică. Formula evaluată cel mai des drept frumoasă a fost identitatea lui Euler, care leagă într-o singură egalitate cinci constante fundamentale ale matematicii.

Rezultatul are o particularitate importantă. Frumusețea unei ecuații nu poate fi percepută doar privind simbolurile: ea apare atunci când ecuația este înțeleasă. Experimentul sugerează, prin urmare, că zona de evaluare poate răspunde și la o frumusețe abstractă, construită prin cunoaștere, nu doar la una senzorială.

O suprapunere asemănătoare a fost observată între frumusețe și bine. În 2011, Takashi Tsukiura și Roberto Cabeza au cerut participanților să evalueze, pe de o parte, frumusețea unor chipuri și, pe de altă parte, bunătatea unor acțiuni ipotetice. Activitatea cortexului orbitofrontal medial a crescut atât pentru chipurile frumoase, cât și pentru faptele bune, iar insula s-a activat mai mult atât pentru chipurile considerate urâte, cât și pentru faptele rele. Autorii au legat rezultatul de stereotipul formulat de psihologia socială încă din anii 1970, „ce este frumos este bun”, potrivit căruia oamenii atractivi sunt judecați automat ca fiind mai cinstiți, mai inteligenți sau mai amabili.

o zonă cerebrală comună nu face ca frumosul să fie și bun

Faptul că aceeași regiune participă la evaluarea frumuseții și a bunătății arată că ambele judecăți folosesc un sistem general de atribuire a valorii. Nu arată că frumusețea și bunătatea ar fi legate în realitate. Stereotipul „ce este frumos este bun” are consecințe măsurabile în angajare, în educație și chiar în deciziile judiciare, iar o explicație neuronală a lui nu îl justifică. Dimpotrivă, înțelegerea mecanismului ne ajută să recunoaștem o scurtătură a judecății, nu să o transformăm într-un adevăr biologic.

De ce cortexul orbitofrontal nu este un detector universal al frumuseții

Cortexul orbitofrontal participă la evaluarea valorii în numeroase contexte, de la recompense alimentare la preferințe și decizii. Această funcție generală creează o dificultate de interpretare: dacă aceeași regiune este implicată în mai multe tipuri de evaluare, activarea ei în timpul contemplării unei picturi nu înseamnă că procesează exclusiv frumusețea. Este mai prudent să spunem că ea codifică valoarea pozitivă pe care privitorul o atribuie stimulului, iar frumusețea este una dintre formele acestei valori.

Valoarea și frumusețea nu sunt identice

Un obiect poate avea valoare personală fără să fie considerat frumos. O fotografie deteriorată poate fi prețioasă pentru că reprezintă o persoană dragă, iar o lucrare artistică poate fi importantă intelectual, deși provoacă disconfort estetic. Frumusețea este una dintre formele evaluării pozitive, dar nu epuizează conceptul de valoare. De aceea, neuroestetica trebuie să distingă procesele generale de evaluare de cele specifice experienței estetice, iar o regiune poate contribui la ambele fără să fie un centru exclusiv al frumuseții.

Frumusețea între obiect și privitor

Dacă frumusețea este o proprietate a obiectului sau a privitorului rămâne o întrebare filosofică și științifică deschisă. Unele proprietăți ale obiectelor influențează preferințele în mod relativ previzibil, de pildă contrastul, claritatea sau anumite tipuri de simetrie. Experiența estetică este însă modelată și de cunoaștere, cultură, familiaritate și diferențe individuale. Neuroestetica poate studia aceste interacțiuni, dar nu poate transforma preferințele individuale în verdicte universale despre valoarea artistică.

Sistemul de recompensă și plăcerea estetică

Când vorbim despre recompensa cerebrală, ne referim la un ansamblu de circuite implicate în motivație, învățare și evaluarea rezultatelor. Printre structurile relevante se numără striatul ventral, nucleul caudat, cortexul orbitofrontal și alte regiuni prefrontale. Aceste sisteme nu funcționează exclusiv pentru plăcere: ele participă și la anticipare, la învățarea din greșeli și la orientarea comportamentului spre ceea ce pare important.

În anumite contexte, experiența estetică plăcută implică mecanisme neuronale care participă și la alte forme de evaluare pozitivă. O pictură admirată poate fi asociată cu activitate în regiuni implicate în recompensă. În 2004, Oshin Vartanian și Vinod Goel au observat, de exemplu, că activitatea unor regiuni vizuale și a cortexului cingulat creștea odată cu preferința pentru picturi, în timp ce activitatea nucleului caudat drept scădea pentru lucrările mai puțin apreciate. Aceste rezultate nu înseamnă însă că frumusețea funcționează identic cu recompensa alimentară sau cu alți stimuli biologici. Experiența estetică poate include reflecție, ambivalență, surpriză și semnificații complexe, care depășesc simpla plăcere.

plăcerea estetică nu se reduce la dopamină

În textele de popularizare, dopamina este prezentată adesea drept „molecula plăcerii”, iar arta, drept o modalitate de a o elibera. Dopamina este implicată mai degrabă în motivație, anticipare și învățare decât în plăcerea propriu-zisă, iar circuitele recompensei folosesc numeroși neurotransmițători și neuromodulatori. Mai mult, cele mai multe studii de neuroestetică folosesc rezonanța magnetică funcțională, care nu măsoară direct niciun neurotransmițător. A spune că un tablou „produce dopamină” este, în stadiul actual al cercetării, o extrapolare, nu o constatare.

Muzica, singura artă la care eliberarea de dopamină a fost măsurată direct

Pentru artele vizuale, legătura cu dopamina rămâne o deducție. Pentru muzică, situația este diferită, iar diferența ține de metodă. În 2001, Anne Blood și Robert Zatorre de la Institutul Neurologic din Montreal au studiat prin tomografie cu emisie de pozitroni (PET) zece muzicieni care ascultau piese alese de ei, capabile să le producă fiori, acea senzație de furnicături pe șira spinării sau pe brațe. Pe măsură ce fiorii erau mai intenși, fluxul sanguin creștea în striatul ventral, în mezencefal, în cortexul orbitofrontal și în insulă, adică în regiuni implicate în recompensă, și scădea în amigdală.

Pasul decisiv a venit în 2011. Valorie Salimpoor și colaboratorii din același grup au folosit raclopridă marcată radioactiv, o substanță care se leagă de receptorii dopaminergici D2 și pe care dopamina eliberată în mod natural o deplasează de pe acești receptori. La cei opt participanți analizați, eliberarea de dopamină în striat a putut fi măsurată în timpul ascultării. Mai mult, ea avea două momente distincte: nucleul caudat era implicat în anticipare, în secundele dinaintea pasajului preferat, iar nucleus accumbens, în momentul de vârf al plăcerii, odată cu fiorii.

În 2019, Laura Ferreri și colaboratorii de la Universitatea din Barcelona au trecut de la corelație la cauzalitate. Douăzeci și șapte de participanți au ascultat muzică în trei sesiuni separate, după ce primiseră levodopa, un precursor al dopaminei, risperidonă, un medicament care blochează receptorii dopaminergici, sau un placebo. Sub levodopa, plăcerea muzicală raportată și suma pe care participanții erau dispuși să o plătească pentru piese au crescut; sub risperidonă, ambele au scăzut.

Aceste studii nu contrazic prudența de mai sus, ci o precizează. Dopamina participă cauzal la plăcerea muzicală, mai ales prin anticipare, adică prin jocul dintre ce așteptăm să urmeze și ce se întâmplă de fapt. Rezultatele privesc însă muzica, nu pot fi transferate automat la un tablou și nu fac din muzică un „medicament” pentru starea de spirit.

Operele dificile pot fi apreciate fără să fie plăcute

Plăcerea nu este singurul criteriu al aprecierii artistice. Putem admira o tragedie, o pictură tulburătoare sau o sculptură care reprezintă suferința. Uneori, valoarea experienței provine din capacitatea lucrării de a ne provoca, nu de a ne liniști. Cercetarea trebuie să distingă frumusețea, plăcerea, interesul, emoția și semnificația personală: aceste dimensiuni pot coexista, dar nu sunt sinonime, iar o scală unică „îmi place sau nu îmi place” pierde o mare parte din experiența reală.

Rețeaua modului implicit: de ce unele opere par să ne privească din interior

Un alt domeniu important al neuroesteticii este investigarea rețelei modului implicit, cunoscută în literatura de specialitate drept default mode network sau DMN. Ea reprezintă un ansamblu de regiuni cu activitate coordonată, implicate în gândirea autoreferențială, în memoria autobiografică și în imaginarea unor situații. Printre regiunile asociate rețelei se numără porțiuni ale cortexului prefrontal medial, cortexul cingulat posterior, precuneusul și regiuni parietale laterale.

De unde vine denumirea de „mod implicit”

Denumirea provine din observațiile timpurii, sintetizate în 2001 de Marcus Raichle și colaboratorii, privind activitatea unor regiuni cerebrale în repaus sau în absența unor sarcini externe solicitante. Totuși, descrierea DMN drept o rețea care funcționează doar atunci când „nu facem nimic” nu este corectă. Rețeaua participă la procese cognitive complexe, inclusiv la reflecția asupra propriei persoane, la evocarea amintirilor și la construirea unor scenarii mentale. În modelele actuale, ea este una dintre cele trei mari rețele care colaborează și se echilibrează reciproc, alături de rețeaua de control executiv și de rețeaua de saliență.

Legătura dintre rețeaua modului implicit și artă

Unele opere nu sunt doar plăcute vizual, ci par să devină relevante pentru experiența personală a privitorului. O imagine poate evoca amintiri, întrebări despre identitate sau reflecții asupra propriei vieți. Cercetătorii au investigat dacă asemenea experiențe implică regiuni asociate DMN, iar primul rezultat important a venit de la un grup de la New York University.

Studiul Vessel, Starr și Rubin: experiența estetică intensă

În 2012, Edward A. Vessel, G. Gabrielle Starr și Nava Rubin au publicat în Frontiers in Human Neuroscience studiul The brain on art: intense aesthetic experience activates the default mode network. Participanții au privit imagini ale unor opere de artă din culturi și epoci diferite în timpul examinării prin rezonanță magnetică funcțională și au evaluat cât de puternic i-a „mișcat” fiecare imagine, pe o scală de la 1 la 4.

În anumite regiuni senzoriale și în striat, activitatea varia gradual, în funcție de evaluări: cu cât imaginea era apreciată mai mult, cu atât semnalul era mai mare. Un grup de regiuni frontale, dintre care unele aparțin rețelei modului implicit, a prezentat un tipar diferit, de tip prag: activitatea creștea pronunțat doar pentru lucrările care provocau cele mai intense reacții, cele evaluate cu nota maximă. Rezultatul a sugerat că experiențele artistice puternice nu sunt doar versiuni mai intense ale plăcerii, ci pot mobiliza procese legate de semnificația personală și de raportarea experienței la propria identitate.

Autorii au dezvoltat interpretarea în 2013, într-un articol cu titlul Art reaches within, iar în 2019 un studiu condus de Amy Belfi, la care a participat și Vessel, a arătat că dinamica activității DMN în timpul privirii diferă pentru lucrările trăite ca foarte emoționante. Seria de studii a transformat rețeaua modului implicit într-una dintre cele mai promițătoare direcții ale domeniului.

O activare nu dovedește introspecția

Aceste studii au investigat un anumit tip de experiență estetică, în condiții experimentale specifice. Nu toate operele activează aceleași rețele și nu toate persoanele reacționează la fel. Activarea unor regiuni asociate DMN nu demonstrează, singură, că participantul reflecta asupra propriei identități. Este o interpretare plauzibilă, susținută de ce știm despre funcțiile rețelei, dar care trebuie corelată cu relatările participanților și cu cercetări suplimentare.

De ce aceeași operă ne emoționează diferit

În fața unei sculpturi, un om se oprește fără să știe exact de ce. Poate este felul în care marmura pare să păstreze mișcarea unui corp, tensiunea unui mușchi, expresia unei fețe sau echilibrul neașteptat al unei forme. Alături, altcineva privește aceeași lucrare și trece mai departe. Lumina reflectată de suprafața ei a ajuns la ochii amândurora, iar informația vizuală a fost procesată de sisteme cerebrale construite după aceleași principii biologice. Și totuși, experiența a fost diferită, pentru că dincolo de retină intră în joc istoria fiecărui privitor.

O sculptură care reprezintă o îmbrățișare poate evoca pentru cineva o amintire fericită, pentru altcineva pierderea unei persoane apropiate, iar pentru un al treilea doar o compoziție interesantă. Stimulul vizual este același, interpretarea diferă. Cel puțin patru factori contribuie la această diferență.

Memoria autobiografică

Memoria autobiografică integrează experiențele trecute într-o reprezentare coerentă a propriei vieți. O operă poate dobândi semnificație prin asocierea cu aceste amintiri, iar implicarea rețelei modului implicit în experiențele estetice intense este compatibilă cu acest mecanism. Două persoane cu biografii diferite nu aduc aceeași arhivă în fața aceleiași lucrări.

Cunoașterea

O persoană care cunoaște contextul istoric al unei lucrări poate observa semnificații inaccesibile la prima vedere: o aluzie la un mit, o ruptură față de convențiile epocii, o tehnică neobișnuită pentru momentul în care a fost creată opera. Cunoașterea nu înlocuiește percepția, ci îi oferă repere și îi orientează atenția.

Dispoziția

Starea emoțională influențează atenția și evaluarea. Aceeași imagine poate părea liniștitoare într-un moment și melancolică în altul. Oboseala, grija sau entuziasmul colorează experiența estetică, ceea ce explică de ce revederea unei opere după ani poate produce o impresie foarte diferită.

Contextul

Iluminarea, spațiul, informațiile oferite de muzeu și prezența altor persoane pot modifica experiența. Un studiu din 2014, condus de David Brieber împreună cu Marcos Nadal și Helmut Leder, a comparat privirea acelorași lucrări în muzeu și în laborator: în muzeu, participanții au petrecut mai mult timp în fața lucrărilor, le-au apreciat mai mult și le-au găsit mai interesante. Frumusețea percepută nu este, deci, rezultatul exclusiv al proprietăților vizuale ale obiectului.

Sculptura clasică și proporțiile: experimentul Di Dio din 2007

Una dintre cele mai cunoscute cercetări despre neuroestetica sculpturii a fost publicată în 2007 de Cinzia Di Dio, Emiliano Macaluso și Giacomo Rizzolatti, cercetătorul care descoperise, cu echipa sa de la Parma, neuronii-oglindă. Studiul, intitulat The Golden Beauty: Brain Response to Classical and Renaissance Sculptures, a investigat reacțiile cerebrale la imagini ale unor sculpturi clasice și renascentiste, cu scopul de a separa reacțiile legate de proprietățile formale ale sculpturilor de evaluările estetice explicite ale participanților.

Cum a fost realizat experimentul

Participanților, persoane fără pregătire în critica sau istoria artei, li s-au prezentat imagini ale unor sculpturi considerate capodopere ale canonului clasic. Pe lângă versiunile originale, cercetătorii au folosit variante modificate digital, în care raporturile dintre părțile corpului fuseseră schimbate, de exemplu prin alungirea trunchiului sau a picioarelor, astfel încât proporțiile să se îndepărteze de cele din opera originală. Participanții au privit imaginile în trei condiții: observare liberă, judecată estetică explicită și judecată de proporție. Activitatea cerebrală a fost înregistrată prin rezonanță magnetică funcțională.

Ce au descoperit

Compararea sculpturilor originale cu versiunile modificate a evidențiat diferențe de activitate în mai multe regiuni, cea mai importantă fiind insula dreaptă, o structură implicată în percepția stărilor corporale și în reacțiile emoționale. Activitatea insulei era mai mare pentru proporțiile originale, chiar și în condiția de observare liberă, când participanților nu li se cerea nicio evaluare. În condiția de judecată estetică explicită, imaginile apreciate drept frumoase, indiferent dacă erau originale sau modificate, au fost asociate cu o activitate mai mare în amigdala dreaptă, comparativ cu cele apreciate drept urâte.

Autorii au propus existența a două procese care nu se exclud reciproc: unul sensibil la anumite proprietăți ale stimulului, pe care l-au numit componenta „obiectivă” a frumuseții, și altul legat de evaluarea emoțională subiectivă a fiecărui privitor.

Ce a demonstrat și ce nu a demonstrat studiul

Studiul a arătat că sistemul vizual și cel afectiv sunt sensibili la organizarea proporțiilor unui corp reprezentat, chiar și la persoane fără formare artistică. Nu a demonstrat însă existența frumuseții obiective în sens universal. Termenul folosit de autori descrie o componentă a răspunsului asociată proprietăților stimulului, nu o regulă valabilă pentru toți oamenii, toate culturile și toate epocile. Participanții erau europeni, iar sculpturile proveneau din tradiția pe care cultura europeană o consideră de secole canonică, ceea ce face greu de separat sensibilitatea biologică de familiaritatea culturală. Experimentul a arătat că modificarea unor proprietăți formale poate influența activitatea cerebrală în condiții controlate; nu a stabilit o formulă a frumuseții.

Proporția de aur: între matematică, artă și mitologie populară

Proporția de aur, notată cu litera grecească φ, are valoarea aproximativă de 1,618. Ea apare în contexte matematice, de pildă în raportul dintre termenii consecutivi ai șirului lui Fibonacci, și a fost asociată de-a lungul timpului cu diferite interpretări ale armoniei vizuale. Titlul studiului Di Dio face trimitere la ea, deși experimentul nu a testat-o ca regulă universală.

În discursul popular, proporția de aur este prezentată adesea drept legea secretă a frumuseții: fețele, corpurile, clădirile sau operele de artă ar fi frumoase pentru că o respectă. Realitatea științifică este mai complicată. Fechner însuși a testat preferința pentru dreptunghiurile „de aur” în secolul al XIX-lea, iar de atunci zeci de studii au produs rezultate variabile. Preferințele depind de tipul stimulului, de sarcina dată participanților, de context și de caracteristicile acestora, iar multe dintre măsurătorile care „descoperă” proporția de aur în opere celebre aleg punctele de măsurare astfel încât rezultatul să iasă cel dorit.

proporția de aur nu este o lege a frumuseții umane

Nu există dovezi solide că preferințele estetice pot fi explicate printr-un singur raport matematic. Proporțiile anatomice umane variază natural între persoane, între populații și pe parcursul vieții, iar sănătatea nu poate fi evaluată prin apropierea corpului de un raport idealizat. Folosirea proporției de aur ca argument pentru superioritatea unor trăsături corporale riscă să transforme o idee estetică într-o normă biologică nejustificată, cu efecte reale asupra felului în care oamenii își privesc propriul corp. Ce ne învață experimentele cu sculpturi este că sistemul vizual este sensibil la organizarea formelor și la relațiile dintre părți, nu că această sensibilitate se reduce la o cifră.

Mișcarea implicată: de ce sculpturile par să se miște

O sculptură poate reprezenta un corp surprins în mijlocul unei acțiuni: un picior ridicat, un trunchi răsucit, un braț întins. Privitorul percepe o direcție a mișcării chiar dacă obiectul este complet static. Această experiență implică mecanisme perceptive prin care creierul interpretează poziția corpului, tensiunea posturală și relațiile spațiale.

Ce este mișcarea implicată

O imagine statică poate sugera o acțiune aflată în desfășurare, iar fenomenul poartă în psihologia percepției numele de mișcare implicată. Creierul folosește informații despre poziția corpului și despre regularitățile mișcării pentru a interpreta scena: o figură reprezentată într-un pas larg sugerează mersul, un corp aplecat înainte sugerează căderea sau avântul. Privitorul nu vede literalmente o mișcare reală, dar imaginea conține indicii care permit inferențe despre acțiune.

Aceste inferențe au un corelat cerebral măsurabil. În 2000, Zoe Kourtzi și Nancy Kanwisher au arătat că fotografiile statice care sugerează mișcare, de exemplu un atlet surprins în săritură, activează mai puternic zona MT/MST, regiunea vizuală specializată pentru mișcare, decât fotografiile cu persoane în repaus. Este o confirmare experimentală a intuiției pe care Zeki o formulase despre arta cinetică.

Importanța mișcării implicate pentru sculptură

Sculptorul poate organiza materia astfel încât privitorul să perceapă tensiune, direcție și continuitate. Forma statică sugerează un moment anterior și unul următor, iar privirea completează în mod spontan ce lipsește. Această capacitate a artei de a reprezenta mișcarea a devenit punctul de plecare pentru teoriile neuroestetice despre simularea corporală.

Simularea corporală și cogniția întrupată în experiența estetică

În 2007, istoricul de artă David Freedberg și neurocercetătorul Vittorio Gallese au publicat în Trends in Cognitive Sciences articolul Motion, emotion and empathy in esthetic experience. Autorii au propus că răspunsul la operele de artă poate implica mecanisme de simulare corporală. Ipoteza pornește de la faptul că percepția acțiunilor altor persoane poate mobiliza sisteme neuronale implicate și în producerea propriilor acțiuni. Ea se înscrie într-o perspectivă mai largă, numită cogniție întrupată, potrivit căreia înțelegerea lumii este legată de experiența corpului.

Ce înseamnă simularea corporală

În sens larg, simularea corporală descrie activarea unor reprezentări senzoriomotorii în timpul perceperii sau imaginării unei acțiuni ori a unei stări corporale. Când vedem o persoană întinzând brațul spre un obiect, sistemul nervos poate procesa informația folosind reprezentările acțiunilor pe care le cunoaștem din propria experiență. Aceste mecanisme pot contribui la recunoașterea și anticiparea mișcărilor altora.

Cum se aplică ipoteza în artă

Freedberg și Gallese au sugerat că privitorul unei picturi sau al unei sculpturi poate avea un răspuns corporal implicit la gesturile reprezentate. Un corp răsucit ar putea evoca reprezentări ale tensiunii și ale mișcării. O urmă energică de pensulă ar putea sugera gestul prin care a fost realizată, iar tăieturile din pânzele lui Lucio Fontana ar putea evoca gestul tăierii.

Ultima idee a fost testată experimental. În 2012, Maria Alessandra Umiltà, împreună cu Gallese, Freedberg și alți colaboratori, a înregistrat prin electroencefalografie ritmul mu, un indicator al activității cortexului motor, la persoane care priveau lucrări ale lui Fontana. Suprimarea ritmului mu, semn al implicării sistemului motor, a apărut la observarea pânzelor originale, dar nu și la variante grafice în care tăietura fusese înlocuită cu o linie. Rezultatul susține ideea că urma unui gest artistic poate implica sistemul motor al privitorului, deși nu arată că acest ecou produce emoția estetică.

Ipoteza nu este demonstrată definitiv

Articolul din 2007 a formulat un cadru teoretic influent, dar unele dintre afirmațiile sale sunt mai ample decât ceea ce pot demonstra direct studiile disponibile. Există dovezi pentru implicarea sistemelor senzoriomotorii în percepția acțiunilor și pentru faptul că urmele unor gesturi le pot activa. Nu rezultă însă automat că orice reacție estetică la sculptură este produsă de simulare corporală sau că această simulare este necesară pentru aprecierea artei. O persoană cu mobilitate redusă poate fi la fel de emoționată de un dans sau de o sculptură în mișcare.

Neuronii-oglindă și neuroestetica: o legătură de interpretat prudent

Neuronii-oglindă au fost descriși la începutul anilor 1990, în cercetări asupra maimuțelor efectuate de echipa lui Rizzolatti, în care anumite celule din cortexul premotor răspundeau atât la executarea unor acțiuni, cât și la observarea unor acțiuni similare făcute de altcineva. Ulterior, cercetările asupra oamenilor au investigat sisteme de observare și execuție a acțiunilor, folosind imagistica cerebrală și electrofiziologia, deoarece înregistrarea celulelor individuale este rareori posibilă la om. Aceste descoperiri au inspirat teorii despre imitație, înțelegerea acțiunilor și simularea corporală.

Ce putem afirma cu mai multă siguranță

Percepția unui corp reprezentat artistic poate implica procesarea unor informații despre acțiune, postură și mișcare, iar în anumite condiții pot participa sisteme senzoriomotorii. Intensitatea emoțională a unei opere nu poate fi însă explicată exclusiv prin activarea acestor sisteme. Empatia și experiența estetică sunt procese complexe, care implică și evaluare, memorie, context, atenție și interpretare.

neuronii-oglindă nu explică singuri emoția în fața artei

În comunicarea populară, neuronii-oglindă au devenit o explicație aproape universală pentru empatie, artă, educație, limbaj și comportament social. Generalizarea depășește dovezile. Neurocercetătorul Gregory Hickok a sistematizat în 2009 mai multe obiecții, printre care faptul că oamenii pot înțelege acțiuni pe care nu le pot executa și că activitatea de tip oglindă poate reflecta asocieri învățate, nu înțelegere. Neuroestetica are nevoie de această prudență: o descoperire reală, despre reprezentarea acțiunilor, nu trebuie transformată într-o explicație totală a experienței umane.

Auguste Rodin și corpul ca experiență estetică

Sculpturile lui Auguste Rodin oferă un exemplu util pentru discuția despre percepția corporală și artă. În Gânditorul, corpul nu este doar un suport pentru capul care gândește: trunchiul este aplecat, mușchii sunt încordați, iar poziția întregii figuri sugerează efort, ca și cum gândirea ar fi o muncă fizică. În Omul care merge, mișcarea este exprimată numai prin trunchi și picioare, în absența capului și a brațelor, iar privitorul percepe totuși un pas hotărât.

Ce poate explica neuroestetica în cazul lui Rodin

Neuroestetica poate investiga modul în care privitorii percep tensiunea musculară, direcția mișcării și expresivitatea corporală. Poate examina dacă anumite reprezentări sculpturale mobilizează sisteme perceptive și senzoriomotorii, cum ar fi zona MT/MST sau cortexul premotor. Poate studia și felul în care familiaritatea cu opera sau informațiile despre artist modifică evaluarea.

Ce nu poate demonstra

Neuroestetica nu poate stabili dintr-o scanare cerebrală ce a intenționat Rodin, nu poate demonstra că fiecare privitor trăiește aceeași emoție și nu poate transforma o interpretare artistică într-un diagnostic neurologic. Exemplul arată diferența dintre două întrebări. Prima este cum reușește o sculptură statică să sugereze mișcare și tensiune; la ea, neuroștiința poate contribui direct. A doua este ce înseamnă acea mișcare pentru fiecare privitor; ea implică și istoria, cultura, experiența personală și interpretarea.

Expertiza artistică schimbă felul în care privim

Există dovezi că pregătirea și experiența influențează percepția și evaluarea artistică. Un istoric de artă, un sculptor și o persoană care vizitează pentru prima dată un muzeu pot observa caracteristici diferite ale aceleiași lucrări. Expertiza modifică strategiile de atenție, cunoașterea contextuală și criteriile de evaluare.

Un expert poate acorda atenție compoziției, tehnicii, materialelor, contextului istoric și relațiilor dintre elementele unei lucrări. Un privitor fără pregătire poate reacționa mai puternic la subiectul reprezentat, la familiaritate sau la plăcerea imediată. Diferențele nu sunt absolute: un privitor fără pregătire poate avea o experiență profundă, iar un expert poate fi emoționat spontan, ca oricine altcineva.

Expertiza nu crește automat plăcerea

Cunoașterea poate crește interesul și aprecierea pentru opere dificile, cum sunt cele abstracte sau conceptuale. Ea poate modifica însă și standardele de evaluare, făcând privitorul mai critic. Unele lucrări devin mai interesante după ce le înțelegem contextul, altele pierd din surpriză. Expertiza nu este o simplă creștere liniară a plăcerii, ci o schimbare a modului în care privim.

Ce arată urmărirea mișcărilor ochilor

O metodă utilizată în psihologia percepției este eye-tracking, adică urmărirea mișcărilor ochilor. Cercetătorii pot analiza unde se fixează privirea, cât timp rămâne asupra unei regiuni și în ce ordine sunt explorate elementele imaginii. Studiile au arătat că experții tind să exploreze mai sistematic structura compozițională a lucrărilor, în timp ce privitorii fără formare se concentrează mai mult pe figuri, fețe și detalii recognoscibile.

Experimentul fondator al acestei metode a folosit chiar o pictură. Cercetătorul sovietic Alfred Yarbus a descris în anii 1960 cum un observator a privit de șapte ori tabloul lui Ilia Repin „Nu l-au așteptat”, pictat între 1884 și 1888, care arată un bărbat întors pe neașteptate acasă, probabil din exil, în fața familiei surprinse. De fiecare dată, observatorul primea altă sarcină: să privească liber, să estimeze cât de înstărită este familia, să ghicească vârstele personajelor, să deducă ce făceau acestea înainte de sosirea vizitatorului, să rețină hainele, să rețină poziția oamenilor și a obiectelor sau să aprecieze cât timp lipsise bărbatul.

Traseele privirii s-au schimbat radical de la o sarcină la alta. Când trebuia să estimeze vârstele, observatorul se uita aproape numai la fețe; când trebuia să aprecieze averea familiei, privirea se muta pe mobilier și pe haine. Aceeași imagine, aflată pe retină în aceleași condiții, a fost explorată în șapte feluri diferite. Concluzia lui Yarbus, devenită clasică, este că sarcina și intenția privitorului decid în mare măsură unde se oprește privirea. În 2009, Monica DeAngelus și Jeff Pelz au reluat experimentul cu mai mulți participanți și cu aparatură modernă și au confirmat că instrucțiunile schimbă tiparul privirii.

Pentru neuroestetică, experimentul are o consecință directă: ce i se spune privitorului înainte de a se uita la o operă, de la explicația ghidului la eticheta de pe perete, schimbă literalmente ce vede.

Fixarea privirii asupra unui element nu demonstrează însă aprecierea lui. O persoană poate privi îndelung ceva pentru că este confuză, surprinsă sau deranjată. Nici privirea nu este echivalentă cu atenția: atenția poate fi orientată și fără mișcări oculare corespunzătoare, iar durata unei fixări poate reflecta procese cognitive diferite. Interpretarea datelor cere corelarea lor cu evaluări comportamentale și cu contextul experimental.

Cum schimbă eticheta muzeului frumusețea percepută

Contextul influențează evaluarea estetică, iar această influență a fost măsurată în scaner. În 2009, Ulrich Kirk, împreună cu Zeki și colaboratorii, a prezentat participanților imagini abstracte etichetate fie ca lucrări dintr-o galerie de artă, fie ca imagini generate de computer. Etichetele fuseseră atribuite la întâmplare, deci aceleași imagini apăreau în ambele condiții. Participanții au evaluat drept mai frumoase imaginile etichetate „galerie”, iar această diferență a fost asociată cu activitate în cortexul orbitofrontal medial și în cortexul prefrontal. Informația despre sursă a influențat chiar regiunile implicate în evaluarea valorii.

Un studiu din 2011, condus de Mengfei Huang la Universitatea Oxford, a mers într-o direcție asemănătoare. Paisprezece participanți au privit portrete ale lui Rembrandt, prezentate fie ca autentice, fie ca copii, indiferent de statutul lor real. Zonele vizuale nu au răspuns diferit în funcție de etichetă. Eticheta „copie” a fost asociată cu o activitate mai mare în cortexul frontopolar și în precuneus, regiuni implicate în reevaluare și în căutarea de informații, iar eticheta „autentic”, cu o creștere modestă a activității în cortexul orbitofrontal medial.

De ce contează ce credem despre o operă

Experiența estetică nu este determinată exclusiv de proprietățile vizuale. Contează și ceea ce credem despre origine, intenție, autenticitate și valoare culturală. Aceasta nu înseamnă că frumusețea ar fi doar o convenție: proprietățile perceptive continuă să conteze, iar zonele vizuale procesează imaginea la fel indiferent de etichetă. Evaluarea lor este însă influențată de cunoaștere. Este una dintre contribuțiile importante ale neuroesteticii contemporane: experiența estetică apare din interacțiunea dintre stimul și privitor.

Modele ale experienței estetice în neuroestetică

Pentru a organiza descoperirile, cercetătorii au propus modele care descriu componentele experienței estetice. Trei dintre ele au influențat în mod special domeniul.

Ramachandran și „legile” experienței artistice

În 1999, neurologul Vilayanur S. Ramachandran și filosoful William Hirstein au publicat în Journal of Consciousness Studies eseul „The science of art”, una dintre primele încercări de a formula principii neurologice ale atracției estetice. Ei au propus un set de „legi” despre ce face o imagine captivantă pentru creier, cu o ambiție declarată: să explice de ce arta din culturi foarte diferite folosește aceleași procedee.

Principiul central a fost numit „deplasarea vârfului” (peak shift), un fenomen descris inițial în studiile despre învățarea la animale. Un animal antrenat să deosebească două forme răspunde apoi și mai puternic la o formă care exagerează diferența decât la forma pe care a învățat-o. Ramachandran a pornit de la un experiment clasic al etologului Niko Tinbergen: puii de pescăruș, care ciugulesc pata roșie de pe ciocul părintelui pentru a primi hrană, ciuguleau și mai insistent un simplu băț cu trei dungi roșii. Exagerarea trăsăturii relevante producea un răspuns mai puternic decât originalul.

Aplicată în artă, ideea explică de ce caricatura unui chip celebru poate fi recunoscută mai repede decât fotografia lui: caricaturistul amplifică exact trăsăturile prin care acel chip diferă de media fețelor. Ramachandran a dat și exemplul sculpturilor indiene în bronz din perioada Chola, în care zeița Parvati are șoldurile, talia și pieptul accentuate dincolo de proporțiile reale. Alte principii din listă descriu gruparea perceptivă a elementelor asemănătoare, izolarea unui singur indiciu, contrastul, simetria și plăcerea de a rezolva o ambiguitate, ca atunci când o formă ascunsă devine dintr-odată vizibilă.

„legile artei” propuse de neurologi sunt ipoteze, nu legi

Principiile lui Ramachandran descriu convingător caricatura, unele stiluri figurative și anumite efecte vizuale. Ele spun mult mai puțin despre arta conceptuală, despre operele care urmăresc deliberat disconfortul sau despre motivul pentru care aceeași lucrare este apreciată într-o epocă și ignorată în alta. Nu au fost testate ca ansamblu, iar mai mulți filosofi și istorici de artă au observat că ele explică mai degrabă de ce o imagine atrage atenția decât de ce este considerată valoroasă. Utilitatea lor este de a genera întrebări experimentale, nu de a oferi o definiție biologică a artei.

Modelul Leder: de la percepție la evaluarea estetică

În 2004, psihologul Helmut Leder și colaboratorii săi au propus un model al aprecierii estetice care descrie cinci etape: analiza perceptivă, integrarea implicită a memoriei, clasificarea explicită, înțelegerea cognitivă și evaluarea. Modelul are două rezultate: o judecată estetică, de tipul „este o lucrare reușită”, și o emoție estetică, de tipul „mă bucură”.

Clasificarea înseamnă încercarea privitorului de a identifica stilul, perioada sau tipul lucrării. Înțelegerea cognitivă înseamnă căutarea relațiilor dintre elementele lucrării sau a intenției artistice. Această activitate poate produce satisfacție chiar și atunci când opera nu este imediat plăcută, ceea ce explică de ce o lucrare înțeleasă după o explicație poate deveni brusc interesantă. Modelul este util pentru că arată că reacția la artă nu este doar o emoție spontană. Este însă un model psihologic, nu o hartă cerebrală: etapele lui nu corespund unor regiuni separate.

Modelul Chatterjee și Vartanian: percepție, emoție și semnificație

Un alt cadru influent a fost dezvoltat de neurologul Anjan Chatterjee și de psihologul Oshin Vartanian, sub forma unei „triade estetice”. Autorii descriu experiența estetică prin interacțiunea a trei sisteme: cel senzoriomotor, care analizează caracteristicile vizuale și, în anumite contexte, informațiile despre acțiune și corp; cel al emoției și evaluării, prin care stimulii dobândesc valoare afectivă; și cel al cunoașterii și semnificației, care aduce experiențele anterioare, informațiile culturale și interpretarea.

Modelul evită ideea unui singur centru cerebral responsabil de frumusețe. Un portret poate fi apreciat pentru compoziție, poate emoționa pentru că reprezintă o persoană cunoscută sau poate fi important pentru că aparține unui moment istoric. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu explică singură întreaga experiență, iar ponderea lor diferă de la un privitor la altul.

ModelComponente principaleCe explică bineLimita principală
Ramachandran și Hirstein (1999)Deplasarea vârfului, gruparea, izolarea, contrastul, simetria, rezolvarea ambiguitățiiCaricatura, stilizarea și exagerarea trăsăturilorExplică atracția vizuală mai bine decât valoarea artistică; netestat ca ansamblu
Leder și colaboratorii (2004)Analiză perceptivă, memorie implicită, clasificare, înțelegere cognitivă, evaluareRolul cunoașterii și al expertizei; satisfacția de a înțelege o lucrareModel psihologic secvențial, fără corespondență directă cu rețelele cerebrale
Chatterjee și Vartanian (2014)Sistem senzoriomotor, emoție și evaluare, cunoaștere și semnificațieInteracțiunea dintre percepție, valoare și contextCadru larg, greu de testat ca ansamblu într-un singur experiment
Freedberg și Gallese (2007)Simulare corporală a gesturilor și a mișcării reprezentateReacția la corpuri, gesturi și urme ale execuțieiAfirmații mai ample decât dovezile experimentale disponibile
Vessel, Starr și Rubin (2012–2013)Rețea senzorială și de recompensă, rețeaua modului implicitDiferența dintre o lucrare plăcută și una profund emoționantăBazat pe puține studii, cu eșantioane mici

Este frumusețea universală? Ce arată neuroestetica despre gust

Oamenii prezintă unele regularități în percepția și evaluarea vizuală. Anumite proprietăți, precum contrastul, organizarea spațială sau simetria, pot influența preferințele în mod relativ previzibil. Preferințele estetice sunt modelate însă și de cultură, învățare și experiență. Cercetările pot identifica tendințe statistice în evaluarea unor stimuli, dar o tendință statistică nu înseamnă că fiecare persoană va avea aceeași reacție.

Un studiu publicat în 2018 de Vessel și colaboratorii a măsurat cât de mult cad oamenii de acord asupra frumuseții în domenii diferite. Acordul era mai mare pentru fețe și peisaje naturale și mult mai mic pentru arhitectură și pentru operele de artă. Altfel spus, gustul pentru natură pare mai împărtășit, în timp ce gustul pentru artefactele culturii este în mare parte individual.

Picturile au statistica peisajelor naturale

O explicație posibilă pentru acordul mai mare în fața naturii vine din analiza matematică a imaginilor. Sistemul vizual uman s-a dezvoltat în mediul natural, iar neuronii lui par adaptați să codifice eficient tipul de structură vizuală pe care îl întâlnesc cel mai des: o anumită distribuție a contrastelor mari și mici, a detaliilor fine și a formelor ample. În 2007, Daniel Graham și David Field au analizat un eșantion mare de picturi din colecții muzeale și au constatat că, statistic, ele reproduc această distribuție aproape la fel ca fotografiile de peisaje, chiar și atunci când reprezintă interioare, chipuri sau obiecte. Neurobiologul Christoph Redies a propus de aici ipoteza că artiștii, din diferite culturi și epoci, au ajuns intuitiv la imagini pe care sistemul vizual le procesează cu ușurință.

În 1999, fizicianul Richard Taylor și colaboratorii au publicat în Nature o analiză care a făcut înconjurul lumii: picturile prin picurare ale lui Jackson Pollock ar avea o structură fractală, adică un tipar care se repetă asemănător la scări diferite, ca ramurile unui copac sau conturul unui țărm. Ipoteza a fost propusă chiar ca metodă de autentificare a tablourilor atribuite lui Pollock. În 2006, fizicienii Katherine Jones-Smith și Harsh Mathur au arătat, tot în Nature, că aceleași criterii sunt îndeplinite și de desene simple, făcute fără nicio intenție artistică, și au contestat valoarea analizei ca instrument de autentificare.

o dimensiune fractală nu autentifică un tablou

Faptul că o pictură are proprietăți statistice asemănătoare naturii este o observație interesantă despre compatibilitatea dintre artă și sistemul vizual. Nu este însă o semnătură. Aceleași proprietăți pot apărea în imagini fără valoare artistică, iar autentificarea unei opere rămâne o muncă de istorie a artei, de analiză a materialelor și de proveniență documentată. O cifră calculată de un program poate completa această muncă, nu o poate înlocui.

De ce diferă gusturile

Evaluarea estetică este influențată de mai multe niveluri. Unele țin de procesarea senzorială, comună tuturor oamenilor cu un sistem vizual tipic. Altele țin de familiaritate, educație, identitate și experiență personală. Combinația acestor niveluri explică de ce o persoană poate avea preferințe stabile, dar diferite de ale celor din jur.

Neuroestetica nu poate identifica „cel mai frumos chip”

Studiile despre atractivitatea facială pot identifica anumite regularități, legate de exemplu de medie sau de simetrie, dar acestea nu constituie un standard medical al frumuseții. Atractivitatea facială și aprecierea artistică sunt domenii înrudite, dar distincte. Nu este justificată folosirea neuroesteticii pentru a transforma anumite trăsături fizice în norme obligatorii.

Arta abstractă și emoția fără un subiect recognoscibil

O pictură abstractă poate utiliza forme, culori, ritmuri vizuale și relații spațiale fără să reprezinte explicit un obiect. Cu toate acestea, poate produce plăcere, interes sau emoție. Observația arată că experiența estetică nu depinde exclusiv de recunoașterea unor obiecte familiare. Intervin percepția contrastelor și a relațiilor spațiale, identificarea unor regularități, explorarea vizuală, precum și interpretarea și asocierea personală.

Unii oameni resping arta abstractă pentru că absența unui subiect recognoscibil îi reduce accesibilitatea imediată. Unele persoane preferă imaginile care pot fi interpretate rapid, altele apreciază ambiguitatea și libertatea interpretării, iar expertiza și familiaritatea pot modifica aceste preferințe în timp.

Reacția la arta abstractă nu este mai „pur neurologică” decât reacția la un portret. Și arta abstractă este interpretată prin cunoaștere și experiență, iar faptul că o lucrare nu reprezintă un obiect recognoscibil nu elimină influența culturii. Experimentul cu pânzele lui Fontana arată, în plus, că și o lucrare abstractă poate păstra urma unui gest pe care privitorul îl recunoaște corporal.

Frumusețea, surpriza și fluența procesării

Unele teorii psihologice propun că ușurința cu care procesăm un stimul influențează plăcerea estetică. Conceptul, numit processing fluency, adică fluența procesării, a fost formulat în 2004 de Rolf Reber, Norbert Schwarz și Piotr Winkielman. Potrivit lor, o imagine clară, simetrică sau familiară este procesată mai ușor, iar această ușurință este resimțită ca plăcută și atribuită obiectului: spunem că imaginea este frumoasă, când de fapt ne-a fost ușor să o percepem.

Fluența nu explică însă toată experiența estetică. Uneori, complexitatea și ambiguitatea cresc interesul, iar o operă poate deveni mai valoroasă tocmai pentru că cere explorare și interpretare. Preferința pare să depindă de echilibrul dintre familiaritate și noutate: prea puțină informație produce plictiseală, prea multă produce confuzie. Psihologul Daniel Berlyne descrisese încă din anii 1970 această relație în formă de U inversat. Nu există însă o formulă universală care să stabilească nivelul optim de complexitate pentru fiecare persoană și fiecare operă.

Emoțiile negative în experiența estetică

Neuroestetica a fost asociată adesea cu studiul frumuseții și al plăcerii, dar experiențele estetice pot include tristețe, teamă, neliniște și dezgust. O lucrare poate fi apreciată tocmai pentru capacitatea de a reprezenta suferința, iar o tragedie poate produce emoții negative și, simultan, sentimentul unei experiențe valoroase.

În 2017, Winfried Menninghaus și colaboratorii de la Institutul Max Planck pentru Estetică Empirică au propus un model care explică acest paradox prin două mecanisme. Primul este distanțarea: știm că ne aflăm în fața unei reprezentări, nu a unui pericol real, ceea ce ne permite să trăim emoția fără să fim copleșiți. Al doilea este acceptarea emoției: tristețea sau neliniștea devin parte din intensitatea și din semnificația experienței. Privitorul poate aprecia astfel expresivitatea, sensul sau capacitatea lucrării de a provoca reflecție.

Aceste experiențe implică procese afective și cognitive multiple. Neuroestetica le poate investiga corelatele neuronale, dar nu poate reduce complexitatea lor la o singură regiune cerebrală.

Lacrimile în fața unei opere

Neuroestetica poate contribui la explicarea unor mecanisme ale emoției intense în fața artei. O operă poate evoca amintiri autobiografice, poate activa interpretări emoționale, poate produce surpriză, identificare sau sentimentul unei semnificații personale puternice. Lacrimile nu au însă o singură cauză și nu înseamnă întotdeauna tristețe: pot apărea și în contexte de bucurie, admirație sau copleșire.

Reacția are și o istorie documentată. În ianuarie 1817, scriitorul francez Stendhal a descris, după vizita în bazilica Santa Croce din Florența, o stare de copleșire în fața frescelor, cu palpitații și teama că va cădea. În 1989, psihiatrul italian Graziella Magherini a publicat observațiile făcute la Spitalul Santa Maria Nuova din Florența asupra a 106 turiști străini, urmăriți pe parcursul a aproximativ 20 de ani, care ajunseseră la spital cu tulburări apărute în timpul vizitelor la muzee și monumente. Ea a numit fenomenul „sindromul Stendhal”. Denumirea a intrat în cultura populară, dar nu există ca diagnostic distinct în clasificările psihiatrice, iar mulți specialiști consideră că episoadele descrise combină oboseala călătoriei, deshidratarea, suprastimularea și o vulnerabilitate psihică anterioară.

Istoricul de artă James Elkins a abordat întrebarea dintr-o direcție diferită. Pentru cartea Pictures and Tears (2001), el a cerut publicului mărturii ale unor oameni care plânseseră în fața picturilor și a primit peste 400 de răspunsuri. Aproape jumătate dintre persoane au descris lucrări care le copleșiseră sau care le păruseră sumbre și dureroase, iar multe mărturii priveau Capela Rothko din Houston, cu pânzele ei mari, aproape negre. Concluzia lui Elkins este că lacrimile apar mai des în fața unor lucrări care cer timp, liniște și atenție decât în fața celor pur și simplu „frumoase”, și că graba vizitelor ghidate și a etichetelor explicative reduce șansele unei asemenea experiențe.

Cercetarea poate analiza reacții fiziologice, cum sunt frisoanele, ritmul cardiac sau conductanța pielii, evaluări subiective și activitate cerebrală. Niciunul dintre acești indicatori nu oferă, singur, o interpretare completă. Pentru a înțelege de ce o anumită operă a emoționat o persoană, relatarea acesteia rămâne esențială.

Rezonanța estetică nu este un mecanism neuronal

Expresia „rezonanță estetică” este folosită uneori pentru a descrie sentimentul că o operă produce un răspuns profund sau personal. Ea nu desemnează însă un mecanism neuronal unic și precis definit, ci combinații de emoție, memorie, atenție și semnificație. Rezonanța estetică nu este același lucru cu simularea corporală: aceasta din urmă este un concept teoretic specific, legat de reprezentările senzoriomotorii. Confundarea lor creează impresia falsă că orice experiență artistică profundă a fost explicată printr-un mecanism demonstrat.

Ce pot și ce nu pot arăta scanările cerebrale în neuroestetică

Rezonanța magnetică funcțională, prescurtată fMRI, este metoda principală a neuroesteticii. Ea nu măsoară direct gândurile sau frumusețea, ci modificările semnalului BOLD, care depind de nivelul de oxigenare a sângelui. Când un grup de neuroni devine mai activ, fluxul sanguin local crește, iar semnalul se modifică după câteva secunde. Relația cu activitatea neuronală este, așadar, indirectă și întârziată.

Zonele colorate din imaginile cerebrale

Zonele colorate din imaginile publicate reprezintă rezultatele unor analize statistice: ele arată unde diferența de semnal dintre două condiții a depășit un prag ales de cercetători. Culorile nu reprezintă intensitatea directă a unei emoții și nu arată că o regiune funcționează izolat. O diferență de activare înseamnă că semnalul diferă între condițiile comparate, de exemplu între privirea imaginilor evaluate drept frumoase și a celor evaluate drept indiferente. Rezultatul depinde de alegerea stimulilor, a participanților și a condiției de comparație.

o zonă colorată pe o scanare nu este o fotografie a frumuseții

Imaginile cerebrale par să arate „creierul în timp ce simte frumusețea”, dar ele sunt hărți statistice construite prin comparații și praguri. Aceeași experiență, analizată cu alt prag sau comparată cu altă condiție de control, poate produce o hartă diferită. O scanare cerebrală frumoasă nu este, prin ea însăși, o dovadă.

fMRI nu poate citi gusturile personale

Modelele statistice pot identifica tipare de activitate asociate anumitor evaluări, în condiții controlate și după ce au fost antrenate pe datele aceleiași persoane. Nu există însă un aparat clinic care să stabilească obiectiv gustul artistic al cuiva printr-o simplă scanare și nici o metodă care să citească preferințele cuiva fără colaborarea sa.

MetodăCe măsoarăAvantajLimită
Rezonanța magnetică funcțională (fMRI)Variații ale oxigenării sângelui (semnalul BOLD)Localizare spațială bună, inclusiv a structurilor profundeMăsură indirectă și lentă; scanerul este un mediu artificial pentru a privi artă
Electroencefalografia (EEG)Activitatea electrică a cortexului, de la suprafața scalpuluiRezoluție temporală de milisecunde; aparatură portabilăLocalizare imprecisă; sensibilă la mișcare
Magnetoencefalografia (MEG)Câmpurile magnetice produse de activitatea neuronalăRezoluție temporală foarte bună, localizare mai precisă decât EEGCost ridicat; acces limitat
Urmărirea mișcărilor ocularePunctele de fixare, durata și traseul priviriiArată cum este explorată o imaginePrivirea nu echivalează cu aprecierea sau cu atenția
Stimularea cerebrală neinvazivă (tDCS, TMS)Efectul modificării temporare a activității unei regiuniPermite testarea unor relații cauzaleEfecte mici, variabile; nu toate regiunile sunt accesibile
Studiile pe persoane cu leziuni cerebraleSchimbările de percepție, preferință sau stil artistic după o leziuneInformații cauzale despre rolul unei regiuniLeziunile sunt rare, variate și rareori limitate la o singură zonă

Inferența inversă: activarea unei zone nu explică o experiență

Una dintre cele mai importante limite metodologice ale neuroesteticii este reverse inference, inferența inversă, analizată în 2006 de Russell Poldrack. Ea apare atunci când cercetătorii observă activarea unei regiuni și deduc direct că un anumit proces psihologic a avut loc. Să presupunem că o regiune este implicată în evaluarea recompensei și că, într-un experiment, ea devine activă când participanții privesc o pictură. Nu putem concluziona automat că participanții au trăit frumusețe, deoarece regiunea poate participa și la alte procese.

Dificultatea vine din faptul că majoritatea regiunilor cerebrale sunt multifuncționale. Aceeași structură poate fi implicată în procese diferite, în funcție de rețelele cu care interacționează și de context. Inferența inversă poate fi limitată prin ipoteze precise, prin condiții de control adecvate și prin corelarea imagisticii cu evaluările comportamentale ale participanților, dar explicarea unei experiențe subiective complexe rămâne dificilă chiar și în condițiile ideale.

Corelația nu înseamnă cauzalitate

Dacă activitatea unei regiuni cerebrale crește în timpul unei experiențe estetice, acest lucru nu demonstrează că regiunea produce experiența. Ea poate participa la proces, poate reflecta o consecință a evaluării sau poate fi implicată într-o funcție asociată, precum atenția sau memoria. O explicație științifică trebuie să distingă între mecanismele care contribuie la producerea unei experiențe și semnalele care apar doar împreună cu ea.

Cauzalitatea poate fi investigată, cu limite. În 2015, Koyo Nakamura și Hideaki Kawabata au folosit stimularea transcraniană cu curent continuu, o tehnică ce modifică temporar și ușor excitabilitatea cortexului. Stimularea catodală a cortexului prefrontal medial, care tinde să reducă activitatea zonei, a scăzut evaluările frumuseții pentru picturi, fără să modifice evaluările urâțeniei. Este unul dintre puținele indicii că această regiune contribuie efectiv la judecata frumuseții, nu doar că se activează împreună cu ea. Efectul a fost însă mic, iar studiile de stimulare au propriile limite de reproductibilitate.

Ce arată pictorii care au trecut printr-un AVC

O altă sursă de informații cauzale vine de la artiștii care și-au continuat activitatea după o leziune cerebrală. Cazul cel mai documentat este al pictorului german Lovis Corinth, care a suferit în decembrie 1911 un accident vascular cerebral în emisfera dreaptă. Cercetătorii Olaf Blanke și Isabella Pasqualini au comparat în 2012 lucrările dinainte și de după acest moment. Stilul târziu, început în 1912, este mai puțin spațial și mai apropiat de suprafața plană a pânzei, corpurile sunt deformate, iar contururile se dizolvă. În autoportretele din 1912 apar omisiuni pe partea stângă a imaginii, iar după AVC pictorul își întoarce corpul spre stânga atunci când se pictează, deși înainte se întorcea spre dreapta. Culoarea devine, în același timp, mai intensă, cum se vede în seria de peisaje de la lacul Walchensee.

Pictorul german Anton Räderscheidt a suferit un AVC în 1967 și a fost nevoit să reînvețe gestul picturii. Blanke și Pasqualini îl includ printre artiștii cu neglijarea unei jumătăți a spațiului vizual (hemineglijență) după o leziune a emisferei drepte. Räderscheidt a descris după AVC o adevărată „explozie de culoare”, iar roșurile și portocaliile intense ale ultimilor ani contrastează puternic cu paleta rece a lucrărilor sale din anii 1920.

Aceste cazuri arată că o leziune poate schimba felul în care un artist reprezintă spațiul, corpul și culoarea, deci că regiunile afectate contribuie efectiv la aceste aspecte ale creației. Este un tip de dovadă pe care scanările nu îl pot oferi. Cazurile sunt însă puține, leziunile diferă de la o persoană la alta, iar schimbările de stil au și cauze biografice: vârsta, boala, starea emoțională și evoluția firească a unui artist.

o leziune care schimbă stilul nu este o rețetă a creativității

Povestea artistului care pictează „altfel” după o boală neurologică este adesea prezentată ca dovadă că lezarea unei părți a creierului „eliberează” creativitatea. Realitatea clinică este mai nuanțată: pentru majoritatea pacienților, un AVC înseamnă pierderi de funcție și o recuperare dificilă, iar schimbarea de stil a unor artiști reflectă adaptarea la aceste pierderi, nu un câștig. Cazurile documentate sunt valoroase pentru știință tocmai pentru că sunt excepții, nu modele.

Studiile cu puțini participanți

Multe cercetări clasice de neuroestetică au folosit eșantioane mici. Studiul Ishizu și Zeki din 2011 a inclus 21 de participanți, iar cel al lui Huang, 14. Un asemenea studiu poate identifica efecte interesante și poate genera ipoteze, dar rezultatele trebuie replicate și extinse. O analiză publicată în 2013 de Katherine Button și colaboratorii a arătat că puterea statistică scăzută este frecventă în neuroștiințe, iar consecința nu este doar riscul de a rata efecte reale: efectele raportate de studiile mici tind să fie supraestimate, iar unele nu se confirmă la replicare.

În neuroestetică se adaugă dimensiunea culturală. Majoritatea participanților provin din societăți occidentale, educate și urbane, iar experiența estetică este influențată de educație, familiaritate și norme culturale. Rezultatele obținute într-un grup restrâns nu trebuie prezentate ca universale. Cercetarea mai solidă include eșantioane mai diverse, metode transparente, replicări independente, comparații între tipuri diferite de stimuli și combinarea neuroimagisticii cu metode psihologice și cu cercetări culturale.

Afirmație popularăCe arată cercetarea
Frumusețea are un centru în creierExperiența frumuseții implică mai multe rețele; cortexul orbitofrontal medial evaluează valoarea în general
Proporția de aur este regula frumusețiiPreferințele pentru raporturi geometrice variază după stimul, sarcină, persoană și cultură
Neuronii-oglindă explică emoția din artăSistemele senzoriomotorii pot contribui la percepția gesturilor; emoția implică și evaluare, memorie și context
Scanările arată cât de frumoasă este o operăScanările arată diferențe statistice între condiții, nu o măsură a frumuseții
Arta „eliberează dopamină” și tratează depresiaPentru muzică, eliberarea de dopamină a fost măsurată prin PET; pentru artele vizuale, nu. Efectele asupra sănătății se dovedesc prin studii clinice, nu prin imagistică
Frumusețea și bunătatea sunt legate biologicFolosesc același sistem de evaluare, ceea ce explică stereotipul „ce e frumos e bun”, nu îl justifică
Analiza fractală poate autentifica un tablouAceleași valori apar și în desene fără intenție artistică
Gustul artistic este fix și înnăscutPreferințele au o anumită stabilitate, dar se schimbă cu expertiza, contextul și experiența

Neuroestetica nu poate stabili valoarea unei opere

Valoarea artistică implică dimensiuni istorice, culturale, conceptuale și estetice. O operă poate avea o contribuție majoră la istoria artei fără să fie preferată de majoritatea participanților la un experiment. Neuroestetica poate măsura reacțiile perceptive, emoționale și evaluative ale unor persoane, în condiții definite. Nu poate măsura direct importanța istorică a unei opere, originalitatea ei conceptuală, relevanța culturală sau semnificația artistică în ansamblu, care cer alte metode de analiză.

Distincția contează pentru că, altfel, riscăm să confundăm popularitatea sau plăcerea imediată cu valoarea artistică. O lucrare dificilă poate deveni importantă tocmai pentru că schimbă felul în care înțelegem arta, iar multe opere considerate astăzi capodopere au fost respinse de publicul epocii lor.

Brâncuși contra Statelor Unite: cine decide ce este artă

Un proces din anii 1920 arată cât de mult depinde definiția artei de instituții. În 1926, sculptura lui Constantin Brâncuși Pasărea în văzduh, o formă alungită de bronz lustruit, a sosit la New York pentru o expoziție la Brummer Gallery, urmând să ajungă apoi la fotograful Edward Steichen. Sculpturile originale intrau în Statele Unite fără taxe vamale, dar funcționarii vamali nu au recunoscut în obiect o sculptură: nu semăna cu o pasăre și nu reprezenta nimic recognoscibil. Obiectul a fost încadrat ca produs metalic manufacturat, la categoria „ustensile de bucătărie și articole de spital”, cu o taxă de 40% din valoare.

Brâncuși a contestat decizia, iar procesul a devenit o dezbatere publică despre natura artei. Au depus mărturie critici, artiști și directori de muzee, iar avocații vămii au întrebat insistent cum poate fi numit „pasăre” un obiect fără aripi, pene sau cap. În noiembrie 1928, instanța vamală a dat câștig de cauză artistului. Judecătorul J. Waite a scris că, deși obiectul este greu de asociat cu o pasăre, el este frumos, simetric și ornamental, că este opera originală a unui sculptor profesionist și că definiția juridică a artei trebuie să țină seama de noile curente artistice. A fost prima decizie judecătorească prin care o sculptură nefigurativă a fost acceptată ca operă de artă.

definiția artei se schimbă în istorie, nu în scaner

Între 1926 și 1928, nimic nu s-a schimbat în creierul privitorilor americani; s-au schimbat argumentele, instituțiile și jurisprudența. Cazul ilustrează teza lui Skov și Nadal: ce face dintr-un obiect o operă de artă ține de cultură și de istorie, nu de un răspuns cerebral specific. Neuroestetica poate studia cum reacționează oamenii la Pasărea în văzduh, dar statutul ei de operă de artă a fost stabilit într-o sală de judecată.

Neuroestetica, designul și publicitatea

Cercetările despre preferințe și recompensă au atras interesul marketingului și al designului. Este legitim să investigăm cum influențează formele, culorile, compoziția și familiaritatea evaluarea unui produs, iar unele dintre aceste studii oferă informații utile pentru arhitectură, ambalaje sau interfețe digitale. Afirmațiile comerciale pot depăși însă dovezile.

Nu există o singură regiune care, activată, să garanteze că un consumator va considera un produs frumos sau îl va cumpăra. În anumite condiții experimentale, tiparele de activitate cerebrală pot conține informații despre evaluări și alegeri, dar performanța predicțiilor depinde de metodă, de populație și de context și nu poate fi extrapolată automat la comportamentul real de cumpărare, influențat de preț, nevoie, obișnuință și situație.

„validat neurologic” nu este o garanție științifică

Unele campanii prezintă un design, un logo sau o reclamă drept „validate neurologic” pentru că au produs activitate într-o regiune asociată recompensei. Fără comparații adecvate, fără un grup de control și fără rezultate comportamentale relevante, o asemenea afirmație este mai degrabă un instrument de marketing decât o concluzie științifică. Activarea unei regiuni de evaluare arată, în cel mai bun caz, că stimulul a fost procesat ca relevant, nu că va fi preferat, ținut minte sau cumpărat.

Neuroestetica și sănătatea mintală: unde se oprește dovada

Experiențele estetice pot influența dispoziția, atenția și semnificația personală. Neuroestetica nu este însă echivalentă cu art-terapia. Prima investighează mecanismele percepției și ale evaluării estetice; a doua este o intervenție terapeutică structurată, condusă de un terapeut format, cu obiective și cu evaluarea rezultatelor.

Faptul că o pictură activează regiuni ale sistemului de recompensă nu înseamnă că tratează depresia. Activitatea cerebrală asociată evaluării pozitive nu demonstrează eficacitate clinică. Pentru a afirma că o intervenție tratează o tulburare, sunt necesare studii care urmăresc simptomele, funcționarea și evoluția pacienților în timp, comparativ cu un grup de control.

Arta poate contribui la bunăstare în anumite contexte. Participarea artistică poate oferi plăcere, expresie emoțională și conectare socială. Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății, publicat în 2019 de Daisy Fancourt și Saoirse Finn, a analizat peste 3.000 de studii și a descris un rol posibil al artelor în prevenție, în promovarea sănătății și în sprijinirea unor tratamente, subliniind totodată că dovezile sunt de calitate variabilă. Aceste rezultate provin însă din cercetarea asupra intervențiilor, nu din imagistica experienței estetice.

activitatea cerebrală plăcută nu demonstrează un efect terapeutic

Între „privirea unui tablou activează sistemul de recompensă” și „privirea tablourilor ameliorează anxietatea” există un salt pe care nicio scanare nu îl poate face. Prima afirmație descrie o reacție de moment, în laborator. A doua descrie o schimbare clinică, ce trebuie măsurată prin simptome, pe parcursul unor săptămâni sau luni, comparativ cu alte intervenții. Separarea celor două domenii protejează atât valoarea reală a artei, cât și persoanele care caută un tratament eficient.

Diferențele individuale și sensibilitatea estetică

Nu există un singur tip de privitor. Experiența estetică variază în funcție de vârstă, experiență, cultură, familiaritate, dispoziție și particularități cognitive. Un copil și un adult pot aprecia diferit aceeași lucrare, pentru că dezvoltarea cognitivă și experiența culturală influențează percepția și interpretarea. Preferințele se pot modifica și în timp, pe măsură ce învățăm, acumulăm experiențe și ne schimbăm interesele: o operă care părea lipsită de sens poate deveni interesantă după ce îi cunoaștem contextul.

Gustul artistic nu este fix. Preferințele au o anumită stabilitate, dar sunt influențate de experiență. Aceasta nu înseamnă că toate preferințele sunt arbitrare, ci că evaluarea estetică este un proces dinamic, în care biologia comună și biografia personală se întâlnesc.

Sensibilitatea estetică poate fi cultivată

Expunerea la artă și educația artistică modifică felul în care observăm și interpretăm lucrările. Putem învăța să recunoaștem tehnici, stiluri și relații compoziționale și putem deveni atenți la detalii pe care anterior le ignoram. Aceasta nu înseamnă neapărat că vom considera mai multe opere frumoase: expertiza poate crește aprecierea pentru unele lucrări și poate reduce interesul pentru altele.

Ce se dezvoltă sunt capacitatea de observare, vocabularul interpretativ, cunoașterea contextului și toleranța față de ambiguitate. Un exercițiu simplu este privirea atentă a unei opere, timp de câteva minute, fără graba de a decide dacă este frumoasă: observarea formelor, a relațiilor spațiale și a propriilor reacții poate îmbogăți experiența. Este o practică de explorare estetică, nu un tratament neurologic.

De ce frumusețea nu are un singur centru în creier

Aceasta este concluzia centrală a neuroesteticii contemporane. Experiența estetică implică procese diferite, care interacționează: sistemele vizuale analizează stimulii, rețelele de evaluare contribuie la atribuirea valorii, sistemele de memorie aduc experiențele personale în interpretare, rețelele asociate gândirii autoreferențiale participă la experiențele profund semnificative, iar sistemele senzoriomotorii contribuie la percepția acțiunilor și a posturilor.

Frumusețea percepută nu este o proprietate neuronală simplă, ci o experiență construită prin interacțiunea dintre caracteristicile stimulului și procesele privitorului. Aceasta nu o face iluzorie. Faptul că o experiență are mecanisme neuronale nu o face falsă: durerea, memoria și emoțiile au mecanisme biologice și sunt totuși experiențe reale. La fel, frumusețea percepută este o experiență reală a privitorului, chiar dacă nu poate fi redusă la o singură structură cerebrală.

Nici nu putem explica, în prezent, frumusețea complet prin neuroștiință, și nu este clar că toate întrebările despre frumusețe sunt întrebări neuroștiințifice. Unele privesc mecanismele biologice, altele cultura, istoria, filosofia și semnificația. O explicație completă trebuie să țină cont de toate aceste niveluri.

Întrebările deschise ale domeniului

Domeniul continuă să se dezvolte, iar câteva întrebări rămân deschise. Prima privește mecanismele comune pentru muzică, pictură și sculptură: unele studii sugerează suprapuneri în rețelele de evaluare, dar fiecare modalitate artistică implică și procese senzoriale distincte. A doua privește cultura, pentru care sunt necesare cercetări cu populații mai diverse, din afara spațiului occidental. A treia privește corpul: ipotezele despre simularea corporală sunt relevante, dar necesită teste experimentale mai precise. A patra privește expertiza, ale cărei efecte nu sunt identice pentru toate tipurile de artă. Ultima privește experiențele estetice foarte intense, pentru care studiile despre rețeaua modului implicit oferă direcții promițătoare, deși relația dintre activitatea cerebrală și trăirea subiectivă rămâne complexă.

Sfaturi Healthwise

Nu confundați activarea cerebrală cu explicația completă a unei experiențe. O regiune implicată în evaluarea frumuseții participă și la alte procese, iar o hartă colorată a creierului este rezultatul unei comparații statistice.

Priviți critic expresia „centrul frumuseții”. Cortexul orbitofrontal medial este relevant pentru evaluarea estetică, dar evaluează valoarea în general, de la hrană la decizii.

Nu transformați proporțiile clasice în norme biologice. Studiile asupra sculpturii arată sensibilitatea sistemului vizual la anumite raporturi, nu existența unui corp uman perfect. Corpul dumneavoastră nu are nevoie să respecte o cifră.

Diferențiați frumusețea de valoarea artistică. O operă poate fi importantă fără să producă plăcere imediată, iar o lucrare care vă neliniștește poate fi la fel de valoroasă ca una care vă bucură.

Luați în considerare contextul. Informațiile despre artist, epocă și tehnică, dar și eticheta din muzeu, pot modifica experiența estetică. Merită să priviți o lucrare o dată înainte de a citi eticheta și o dată după.

Nu atribuiți toate emoțiile artistice neuronilor-oglindă. Simularea corporală este o ipoteză relevantă pentru anumite aspecte ale percepției gesturilor și mișcării, nu o explicație universală a empatiei sau a emoției.

Tratați cu rezervă promisiunile de tip „validat neurologic”. Activitatea într-o regiune asociată recompensei nu garantează că un produs va fi preferat sau că un design este mai bun.

Nu confundați neuroestetica și art-terapia. Studierea activității cerebrale în timpul contemplării artei nu demonstrează automat un efect terapeutic. Dacă vă interesează arta ca sprijin pentru sănătatea mintală, un terapeut format în art-terapie sau un psiholog vă poate îndruma.

Respectați diferențele individuale. Faptul că o lucrare nu vă emoționează nu înseamnă că reacția altui privitor este greșită, și nici invers.

Explorați arta fără obligația de a o considera frumoasă. Interesul, neliniștea, surpriza și reflecția fac parte din experiența estetică la fel de mult ca plăcerea.

Concluzie Healthwise

Când privim o sculptură și o considerăm frumoasă, nu se aprinde un singur punct în creier. Sistemul vizual procesează forma, rețelele de evaluare contribuie la atribuirea valorii, memoria aduce experiențele personale, cunoașterea modifică interpretarea, iar reprezentările corporale pot participa la felul în care percepem gesturile și mișcarea. Cercetările lui Semir Zeki și Tomohiro Ishizu au arătat că frumusețea vizuală și cea muzicală pot implica zone comune ale cortexului orbitofrontal medial; studiul lui Di Dio și al colaboratorilor săi a arătat că modificarea proporțiilor unor sculpturi influențează activitatea cerebrală; cercetările lui Vessel, Starr și Rubin au sugerat că experiențele artistice foarte intense implică rețeaua modului implicit și semnificația personală; iar teoriile simulării corporale au deschis întrebări despre felul în care corpul privitorului răspunde corpului reprezentat.

Fiecare dintre aceste contribuții explică o parte a experienței, niciuna nu o explică în întregime. Neuroestetica nu demonstrează că frumusețea este universală, că o anumită proporție corporală este ideală sau că activitatea cerebrală poate decide valoarea unei opere. Ea arată ceva mai interesant: frumusețea percepută apare la întâlnirea dintre ceea ce privim și ceea ce suntem capabili să percepem, să simțim, să ne amintim și să înțelegem. Poate că două persoane nu văd niciodată exact aceeași operă, chiar atunci când stau în fața aceleiași sculpturi, nu pentru că ochii lor primesc informații diferite, ci pentru că experiența nu se termină la nivelul retinei.

Frumusețea nu se află într-un singur loc din creier. Ea apare din întâlnirea dintre lume, corp, memorie și semnificație, iar neuroestetica încearcă să înțeleagă această întâlnire fără să o confunde cu întreaga poveste.

Referințe științifice și bibliografie

Fechner GT. Vorschule der Aesthetik. Leipzig: Breitkopf & Härtel; 1876.
Lucrarea fondatoare a esteticii experimentale, citată pentru istoria studiului științific al preferințelor estetice și primele teste asupra dreptunghiurilor „de aur”.

Zeki S, Lamb M. The neurology of kinetic art. Brain. 1994;117(3):607–636. doi:10.1093/brain/117.3.607
Susține legătura dintre reprezentarea artistică a mișcării și zonele vizuale specializate pentru mișcare.

Zeki S. Inner Vision: An Exploration of Art and the Brain. Oxford: Oxford University Press; 1999.
Volumul care a sistematizat relația dintre organizarea sistemului vizual și creația artistică, punct de pornire al neuroesteticii moderne.

Zeki S. Artistic creativity and the brain. Science. 2001;293(5527):51–52. doi:10.1126/science.1062331
Susține ideea că artiștii au explorat intuitiv legi ale organizării vizuale.

Kawabata H, Zeki S. Neural correlates of beauty. Journal of Neurophysiology. 2004;91(4):1699–1705. doi:10.1152/jn.00696.2003
Primul studiu fMRI care a asociat picturile evaluate drept frumoase cu activitatea cortexului orbitofrontal, iar pe cele urâte cu cortexul motor.

Ishizu T, Zeki S. Toward a brain-based theory of beauty. PLOS ONE. 2011;6(7):e21852. doi:10.1371/journal.pone.0021852
Susține existența unei zone din cortexul orbitofrontal medial asociate atât frumuseții vizuale, cât și celei muzicale, la 21 de participanți.

Brown S, Gao X, Tisdelle L, Eickhoff SB, Liotti M. Naturalizing aesthetics: brain areas for aesthetic appraisal across sensory modalities. NeuroImage. 2011;58(1):250–258. doi:10.1016/j.neuroimage.2011.06.012
Meta-analiza care arată că cortexul orbitofrontal și insula anterioară evaluează stimuli plăcuți din mai multe modalități, nu doar arta.

Zeki S, Romaya JP, Benincasa DMT, Atiyah MF. The experience of mathematical beauty and its neural correlates. Frontiers in Human Neuroscience. 2014;8:68. doi:10.3389/fnhum.2014.00068
Susține activarea câmpului A1 din cortexul orbitofrontal medial la frumusețea formulelor matematice, la 15 matematicieni.

Tsukiura T, Cabeza R. Shared brain activity for aesthetic and moral judgments: implications for the Beauty-is-Good stereotype. Social Cognitive and Affective Neuroscience. 2011;6(1):138–148. doi:10.1093/scan/nsq025
Susține suprapunerea activității orbitofrontale pentru chipurile frumoase și faptele bune, și a insulei pentru urâțenie și fapte rele.

Cela-Conde CJ, Marty G, Maestú F, et al. Activation of the prefrontal cortex in the human visual aesthetic perception. Proceedings of the National Academy of Sciences. 2004;101(16):6321–6325. doi:10.1073/pnas.0401427101
Susține implicarea cortexului prefrontal dorsolateral stâng, la câteva sute de milisecunde după prezentarea imaginilor considerate frumoase.

Vartanian O, Goel V. Neuroanatomical correlates of aesthetic preference for paintings. NeuroReport. 2004;15(5):893–897. doi:10.1097/00001756-200404090-00032
Susține asocierea preferinței pentru picturi cu activitatea unor regiuni vizuale, a cortexului cingulat și a nucleului caudat.

Blood AJ, Zatorre RJ. Intensely pleasurable responses to music correlate with activity in brain regions implicated in reward and emotion. Proceedings of the National Academy of Sciences. 2001;98(20):11818–11823. doi:10.1073/pnas.191355898
Susține creșterea fluxului sanguin în striatul ventral, mezencefal, cortexul orbitofrontal și insulă în timpul fiorilor muzicali.

Salimpoor VN, Benovoy M, Larcher K, Dagher A, Zatorre RJ. Anatomically distinct dopamine release during anticipation and experience of peak emotion to music. Nature Neuroscience. 2011;14(2):257–262. doi:10.1038/nn.2726
Susține măsurarea directă a eliberării de dopamină, în nucleul caudat la anticipare și în nucleus accumbens la vârful plăcerii.

Ferreri L, Mas-Herrero E, Zatorre RJ, et al. Dopamine modulates the reward experiences elicited by music. Proceedings of the National Academy of Sciences. 2019;116(9):3793–3798. doi:10.1073/pnas.1811878116
Susține efectul cauzal al levodopei și al risperidonei asupra plăcerii muzicale, la 27 de participanți.

Di Dio C, Macaluso E, Rizzolatti G. The golden beauty: brain response to classical and Renaissance sculptures. PLOS ONE. 2007;2(11):e1201. doi:10.1371/journal.pone.0001201
Susține rezultatele privind insula dreaptă pentru proporțiile originale și amigdala dreaptă pentru sculpturile evaluate subiectiv drept frumoase.

Raichle ME, MacLeod AM, Snyder AZ, Powers WJ, Gusnard DA, Shulman GL. A default mode of brain function. Proceedings of the National Academy of Sciences. 2001;98(2):676–682. doi:10.1073/pnas.98.2.676
Sursa conceptului de mod implicit al funcționării cerebrale și a denumirii rețelei.

Menon V. Large-scale brain networks and psychopathology: a unifying triple network model. Trends in Cognitive Sciences. 2011;15(10):483–506. doi:10.1016/j.tics.2011.08.003
Susține descrierea rețelei modului implicit ca una dintre cele trei mari rețele cerebrale care colaborează, alături de rețeaua executivă și de cea de saliență.

Vessel EA, Starr GG, Rubin N. The brain on art: intense aesthetic experience activates the default mode network. Frontiers in Human Neuroscience. 2012;6:66. doi:10.3389/fnhum.2012.00066
Susține tiparul de tip prag al activității în regiuni ale rețelei modului implicit pentru lucrările cele mai emoționante.

Vessel EA, Starr GG, Rubin N. Art reaches within: aesthetic experience, the self and the default mode network. Frontiers in Neuroscience. 2013;7:258. doi:10.3389/fnins.2013.00258
Susține interpretarea legăturii dintre experiența estetică intensă și reprezentarea de sine.

Belfi AM, Vessel EA, Brielmann A, et al. Dynamics of aesthetic experience are reflected in the default-mode network. NeuroImage. 2019;188:584–597. doi:10.1016/j.neuroimage.2018.12.017
Susține afirmația că dinamica activității rețelei modului implicit diferă pentru lucrările trăite ca foarte emoționante.

Vessel EA, Maurer N, Denker AH, Starr GG. Stronger shared taste for natural aesthetic domains than for artifacts of human culture. Cognition. 2018;179:121–131. doi:10.1016/j.cognition.2018.06.009
Susține acordul mai mare între oameni pentru fețe și peisaje decât pentru arhitectură și opere de artă.

Kourtzi Z, Kanwisher N. Activation in human MT/MST by static images with implied motion. Journal of Cognitive Neuroscience. 2000;12(1):48–55. doi:10.1162/08989290051137594
Susține activarea zonei vizuale a mișcării de către imagini statice care sugerează o acțiune.

Freedberg D, Gallese V. Motion, emotion and empathy in esthetic experience. Trends in Cognitive Sciences. 2007;11(5):197–203. doi:10.1016/j.tics.2007.02.003
Sursa ipotezei simulării corporale în experiența estetică.

Umiltà MA, Berchio C, Sestito M, Freedberg D, Gallese V. Abstract art and cortical motor activation: an EEG study. Frontiers in Human Neuroscience. 2012;6:311. doi:10.3389/fnhum.2012.00311
Susține suprimarea ritmului mu la privirea pânzelor originale ale lui Fontana, dar nu și a variantelor de control.

Hickok G. Eight problems for the mirror neuron theory of action understanding in monkeys and humans. Journal of Cognitive Neuroscience. 2009;21(7):1229–1243. doi:10.1162/jocn.2009.21189
Susține obiecțiile față de generalizarea teoriei neuronilor-oglindă.

Kirk U, Skov M, Hulme O, Christensen MS, Zeki S. Modulation of aesthetic value by semantic context: an fMRI study. NeuroImage. 2009;44(3):1125–1132. doi:10.1016/j.neuroimage.2008.10.009
Susține efectul etichetei „galerie” față de „generat de computer” asupra evaluărilor și asupra activității orbitofrontale și prefrontale.

Huang M, Bridge H, Kemp MJ, Parker AJ. Human cortical activity evoked by the assignment of authenticity when viewing works of art. Frontiers in Human Neuroscience. 2011;5:134. doi:10.3389/fnhum.2011.00134
Susține rezultatele privind portretele lui Rembrandt prezentate ca autentice sau copii, la 14 participanți.

Brieber D, Nadal M, Leder H, Rosenberg R. Art in time and space: context modulates the relation between art experience and viewing time. PLOS ONE. 2014;9(6):e99019. doi:10.1371/journal.pone.0099019
Susține diferențele de timp de privire, apreciere și interes dintre muzeu și laborator.

Leder H, Belke B, Oeberst A, Augustin D. A model of aesthetic appreciation and aesthetic judgments. British Journal of Psychology. 2004;95(4):489–508. doi:10.1348/0007126042369811
Sursa modelului în cinci etape al aprecierii estetice.

Ramachandran VS, Hirstein W. The science of art: a neurological theory of aesthetic experience. Journal of Consciousness Studies. 1999;6(6–7):15–51.
Sursa principiului deplasării vârfului și a celorlalte „legi” ale experienței artistice.

Chatterjee A, Vartanian O. Neuroaesthetics. Trends in Cognitive Sciences. 2014;18(7):370–375. doi:10.1016/j.tics.2014.03.003
Sursa modelului triadei estetice: sistem senzoriomotor, emoție și evaluare, cunoaștere și semnificație.

Chatterjee A. The Aesthetic Brain: How We Evolved to Desire Beauty and Enjoy Art. New York: Oxford University Press; 2014.
Sinteză a perspectivei neurologice și evoluționiste asupra frumuseții, folosită pentru cadrul general al articolului.

Reber R, Schwarz N, Winkielman P. Processing fluency and aesthetic pleasure: is beauty in the perceiver’s processing experience? Personality and Social Psychology Review. 2004;8(4):364–382. doi:10.1207/s15327957pspr0804_3
Sursa teoriei fluenței procesării.

Graham DJ, Field DJ. Statistical regularities of art images and natural scenes: spectra, sparseness and nonlinearities. Spatial Vision. 2007;21(1–2):149–164.
Susține asemănarea statistică dintre picturi și imaginile naturale.

Graham DJ, Redies C. Statistical regularities in art: relations with visual coding and perception. Vision Research. 2010;50(16):1503–1509.
Susține ipoteza adaptării artei la codarea eficientă a sistemului vizual.

Taylor RP, Micolich AP, Jonas D. Fractal analysis of Pollock’s drip paintings. Nature. 1999;399:422. doi:10.1038/20833
Sursa ipotezei structurii fractale a picturilor lui Pollock.

Jones-Smith K, Mathur H. Fractal analysis: revisiting Pollock’s drip paintings. Nature. 2006;444:E9–E10. doi:10.1038/nature05398
Susține critica analizei fractale ca metodă de autentificare.

Menninghaus W, Wagner V, Hanich J, Wassiliwizky E, Jacobsen T, Koelsch S. The Distancing-Embracing model of the enjoyment of negative emotions in art reception. Behavioral and Brain Sciences. 2017;40:e347. doi:10.1017/S0140525X17000309
Susține explicația prin distanțare și acceptare a aprecierii emoțiilor negative în artă.

Poldrack RA. Can cognitive processes be inferred from neuroimaging data? Trends in Cognitive Sciences. 2006;10(2):59–63. doi:10.1016/j.tics.2005.12.004
Sursa analizei inferenței inverse în neuroimagistică.

Nakamura K, Kawabata H. Transcranial direct current stimulation over the medial prefrontal cortex and left primary motor cortex (mPFC-lPMC) affects subjective beauty but not ugliness. Frontiers in Human Neuroscience. 2015;9:654. doi:10.3389/fnhum.2015.00654
Susține dovada cauzală că stimularea catodală a cortexului prefrontal medial scade evaluările frumuseții, fără să modifice evaluările urâțeniei.

Button KS, Ioannidis JPA, Mokrysz C, et al. Power failure: why small sample size undermines the reliability of neuroscience. Nature Reviews Neuroscience. 2013;14(5):365–376. doi:10.1038/nrn3475
Susține limitele studiilor cu eșantioane mici și supraestimarea efectelor raportate.

Blanke O, Pasqualini I. The riddle of style changes in the visual arts after interference with the right brain. Frontiers in Human Neuroscience. 2012;5:154. doi:10.3389/fnhum.2011.00154
Susține schimbările de stil ale lui Lovis Corinth și Anton Räderscheidt după leziuni ale emisferei drepte.

Yarbus AL. Eye Movements and Vision. New York: Plenum Press; 1967.
Sursa experimentului cu tabloul lui Repin și a influenței sarcinii asupra traseului privirii.

DeAngelus M, Pelz JB. Top-down control of eye movements: Yarbus revisited. Visual Cognition. 2009;17(6–7):790–811.
Susține replicarea modernă a experimentului Yarbus.

Magherini G. La sindrome di Stendhal. Firenze: Ponte alle Grazie; 1989.
Sursa descrierii celor 106 turiști internați la Spitalul Santa Maria Nuova.

Palacios-Sánchez L, Botero-Meneses JS, Plazas Pachón R, et al. Stendhal syndrome: a clinical and historical overview. Arquivos de Neuro-Psiquiatria. 2018;76(2):120–123. doi:10.1590/0004-282X20170189
Susține datele istorice despre experiența lui Stendhal din 1817 și despre observațiile lui Magherini.

Elkins J. Pictures and Tears: A History of People Who Have Cried in Front of Paintings. New York: Routledge; 2001.
Sursa celor peste 400 de mărturii despre plânsul în fața picturilor.

Pearce MT, Zaidel DW, Vartanian O, et al. Neuroaesthetics: the cognitive neuroscience of aesthetic experience. Perspectives on Psychological Science. 2016;11(2):265–279. doi:10.1177/1745691615621274
Review al stadiului domeniului, folosit pentru consensul privind caracterul distribuit al experienței estetice.

Skov M, Nadal M. A farewell to art: aesthetics as a topic in psychology and neuroscience. Perspectives on Psychological Science. 2020;15(3):630–642. doi:10.1177/1745691619897963
Susține propunerea ca arta să nu fie tratată drept o categorie biologică aparte.

Fancourt D, Finn S. What is the evidence on the role of the arts in improving health and well-being? A scoping review. Copenhaga: WHO Regional Office for Europe; 2019. Health Evidence Network Synthesis Report 67.
Susține distincția dintre cercetarea intervențiilor artistice în sănătate și imagistica experienței estetice.

Museum of Modern Art. But is it art? Constantin Brancusi vs. the United States. Inside/Out, MoMA; 24 iulie 2014.
Susține datele despre procesul vamal privind Pasărea în văzduh și decizia din 1928.

Disclaimer Healthwise: Acest articol are scop educațional și prezintă cercetări din neuroștiința percepției și estetica experimentală. Nu oferă criterii medicale pentru evaluarea frumuseții corporale și nu susține existența unui standard biologic universal al aspectului fizic. Activarea unor regiuni cerebrale în timpul experiențelor estetice nu demonstrează, de una singură, efecte terapeutice asupra sănătății mintale. Pentru informații despre intervențiile clinice bazate pe artă, consultați materialul Healthwise dedicat art-terapiei.

Was this article helpful?
Yes0No0

Table of Contents

You may also like

Leave a Comment

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00