Neuroinflamația: apărarea care protejează creierul și, uneori, îl afectează

Neuroinflamația este ansamblul răspunsurilor imune și inflamatorii care au loc în creier și în măduva spinării, coordonate în principal de microglie, astrocite și, în anumite boli, de celule imune venite din sânge. Neuroinflamația are un rol de apărare și de reparare după infecții sau leziuni, dar poate amplifica deteriorarea țesutului nervos atunci când devine persistentă, disproporționată sau scăpată de sub control. Ea este documentată în encefalite, în scleroza multiplă și în bolile neurodegenerative precum Alzheimer, unde participă la evoluția bolii fără a fi singura ei cauză. Simptomele nespecifice, precum oboseala sau ceața mentală, și analizele de sânge uzuale nu pot confirma singure neuroinflamația; diagnosticul și tratamentul pornesc întotdeauna de la boala care o produce.

Creierul are nevoie de protecție imună în permanență. Celule specializate supraveghează mediul din jurul neuronilor, îndepărtează resturile celulare, reglează conexiunile dintre neuroni și răspund la infecții sau la leziuni. Aceleași mecanisme pot contribui însă la afectarea sistemului nervos atunci când răspunsul persistă după ce pericolul a trecut sau se desfășoară într-un context de boală.

Confuzia în jurul subiectului vine din felul în care cuvântul a migrat din laboratoare în comunicarea despre sănătate. În cercetare, neuroinflamația este un mecanism studiat cu instrumente precise: țesut cerebral analizat la microscop, lichid cefalorahidian, imagistică specializată, modele experimentale. În spațiul public, termenul ajunge să explice orice: oboseala, dificultățile de concentrare, insomnia, anxietatea, „creierul încețoșat” de după o zi lungă. Explicația „inflamația creierului” sună biologic și liniștitor de concret, dar rareori este susținută de o evaluare.

Neuroinflamația este un proces biologic real. Identificarea ei la o anumită persoană necesită însă mai mult decât o listă de simptome nespecifice. Articolul de față urmărește ce se întâmplă de fapt în țesutul nervos, în ce boli are acest proces un rol demonstrat, ce pot și ce nu pot arăta investigațiile și ce afirmă onest studiile despre alimentație, stil de viață și suplimente.

Neuroinflamația, în șapte idei

• Neuroinflamația este felul în care creierul și măduva spinării se apără de infecții, leziuni și resturi celulare.
• Principalii actori sunt microglia, celulele de apărare care trăiesc în creier, ajutate de astrocite și uneori de celule venite din sânge.
• Același răspuns poate proteja țesutul nervos sau îl poate afecta, în funcție de durată, intensitate și boala în care apare.
• Rolul neuroinflamației este bine documentat în encefalite, scleroza multiplă și bolile neurodegenerative, precum Alzheimer.
• Oboseala, ceața mentală sau o proteină C reactivă crescută în sânge nu arată singure că există inflamație în creier.
• Tratamentul vizează boala care produce inflamația; dieta și mișcarea ajută creierul, dar nu „sting” neuroinflamația.
• Confuzia apărută brusc, o convulsie nouă sau slăbiciunea pe o parte a corpului cer apel imediat la 112.

Ce este neuroinflamația: un mecanism, nu un diagnostic

Neuroinflamația reprezintă un ansamblu de răspunsuri inflamatorii care implică sistemul nervos central, adică creierul și măduva spinării. Aceste răspunsuri pot include modificări ale activității celulelor imune rezidente, producerea unor molecule de semnalizare numite citokine și chemokine, modificări ale vaselor de sânge și, în anumite boli, pătrunderea în țesut a celulelor imune venite din circulație.

Termenul descrie un mecanism, care poate apărea în contexte foarte diferite: o infecție virală, o boală autoimună, un accident vascular cerebral, un traumatism cranian sau acumularea lentă de proteine anormale în bolile neurodegenerative. Pentru pacient, întrebarea utilă nu este „am neuroinflamație?”, ci ce afecțiune produce acel mecanism, cum se manifestă ea și dacă există un tratament indicat.

Inflamația clasică, cea din manualele de medicină, se recunoaște prin roșeață, căldură, umflătură, durere și pierderea funcției. În creier, aceste semne nu se văd. Țesutul nervos se află într-o cutie osoasă rigidă, nu are receptori de durere proprii și răspunde la agresiuni într-un mod specific, mult mai nuanțat decât un deget infectat. De aceea, neuroinflamația este descrisă prin celulele implicate și prin moleculele pe care acestea le produc, nu prin semne vizibile.

Nu orice activitate imună din creier este patologică. Microglia, de exemplu, participă la funcționarea normală a țesutului nervos: interacționează continuu cu neuronii, elimină materialul celular care trebuie îndepărtat și contribuie la remodelarea conexiunilor dintre neuroni. Ransohoff descrie neuroinflamația drept o cascadă de procese care afectează mediul în care trăiesc neuronii, întreținut în mod normal de celulele gliale și de bariera hematoencefalică.

Bariera hematoencefalică și relația specială a creierului cu sistemul imun

Vasele de sânge din creier sunt căptușite de celule unite prin joncțiuni strânse, sprijinite de astrocite și de pericite. Această structură, numită bariera hematoencefalică, controlează strict ce substanțe și ce celule trec din sânge în țesutul nervos. Ea protejează neuronii de fluctuațiile din circulație și de multe toxine sau microorganisme.

Conceptul s-a născut din experimente cu coloranți. În anii 1880, Paul Ehrlich a observat că anumiți coloranți injectați în sângele animalelor colorau aproape toate organele, dar lăsau creierul necolorat. Ehrlich a interpretat inițial fenomenul ca pe o lipsă de afinitate a țesutului nervos pentru colorant. În 1913, elevul său Edwin Goldmann a făcut experimentul invers: a injectat albastru tripan direct în lichidul cefalorahidian și a constatat că, de data aceasta, se colora creierul, iar restul corpului nu. Concluzia a fost că există o separare reală între sânge și țesutul nervos, nu doar o diferență de afinitate chimică.

Structura acestei separări a fost descrisă abia în a doua jumătate a secolului XX, când microscopia electronică a arătat joncțiunile strânse dintre celulele vaselor cerebrale. De atunci, bariera hematoencefalică a devenit una dintre principalele dificultăți ale farmacologiei: majoritatea moleculelor mari și multe medicamente nu ajung în creier în cantități utile.

O piesă importantă a fost adăugată în 2015. Două echipe independente, conduse de Antoine Louveau și Jonathan Kipnis în Statele Unite și de Kari Alitalo în Finlanda, au descris vase limfatice funcționale în dura mater, membrana externă care învelește creierul. Aceste vase colectează lichid, molecule și celule imune din spațiile din jurul creierului și le drenează spre ganglionii limfatici din gât. Manualele de anatomie afirmau de peste un secol că sistemul nervos central nu are un drenaj limfatic propriu.

Descoperirea se leagă de sistemul glimfatic, rețeaua prin care lichidul cefalorahidian circulă în jurul vaselor și spală țesutul cerebral, mai ales în timpul somnului. Împreună, cele două sisteme explică pe ce cale ajung la ganglioni informațiile despre ce se întâmplă în creier și cum poate fi declanșat un răspuns imun împotriva unor structuri ale sistemului nervos.

Mult timp, creierul a fost descris drept un organ „privilegiat imun”, aproape izolat de sistemul imun al restului corpului. Datele acumulate în ultimele două decenii au nuanțat considerabil imaginea: meningele găzduiesc o supraveghere imună activă, există căi de drenaj spre ganglionii limfatici, iar semnalele inflamatorii din corp ajung la creier pe mai multe căi.

Microglia, astrocitele și celulele din sânge: cine participă la neuroinflamație

Neuroinflamația nu este opera unei singure celule. Este un dialog între mai multe tipuri de celule, fiecare cu roluri care se schimbă în funcție de context. Înțelegerea acestui dialog explică de ce tratamentele simple, care „opresc inflamația”, dau rareori rezultatele promise.

Microglia: celulele de apărare care trăiesc în creier

Microglia este populația de celule imune rezidente din țesutul sistemului nervos central. Spre deosebire de majoritatea celulelor imune, care se formează continuu în măduva osoasă, microglia provine din celule care colonizează creierul foarte devreme, în viața embrionară, și se reînnoiește local de-a lungul vieții.

Istoria acestor celule explică de ce rolul lor a fost înțeles atât de târziu. La începutul secolului XX, Santiago Ramón y Cajal, laureat al Premiului Nobel în 1906, împărțea celulele țesutului nervos în neuroni, astrocite și un grup pe care metodele de colorare ale vremii nu îl puteau evidenția clar. Cajal l-a numit „al treilea element” al sistemului nervos și îl considera format din celule fără prelungiri, cu un rol funcțional redus.

În 1919, elevul său, Pío del Río-Hortega, a modificat o tehnică de impregnare cu argint și a reușit să coloreze selectiv aceste celule. Într-o serie de articole publicate în același an, el a separat microglia de oligodendrocite, a descris prelungirile ei fine și ramificate și a observat că, în jurul leziunilor, celulele își retrag prelungirile, se rotunjesc, se deplasează și înglobează resturi celulare. A propus, de asemenea, că microglia are o origine diferită de cea a celorlalte celule ale creierului.

Descoperirile au produs o ruptură între cei doi cercetători, iar Río-Hortega și-a continuat munca separat de laboratorul lui Cajal. Multe dintre ipotezele sale au fost confirmate abia aproape un secol mai târziu: originea embrionară distinctă a fost demonstrată prin studii de urmărire a liniilor celulare, iar mișcarea permanentă a prelungirilor a fost filmată prin microscopie pe animale vii, la mijlocul anilor 2000. Traducerea în engleză a articolelor din 1919, publicată de Sierra și colaboratorii săi în Glia, în 2016, a readus în atenție precizia observațiilor lui.

Pentru cititorul de astăzi, povestea are o lecție practică. Microglia a rămas mult timp în afara medicinei clinice tocmai pentru că era greu de văzut. Multe dintre afirmațiile simplificate care circulă azi despre „activarea microgliei” vin din decalajul dintre o biologie descoperită relativ recent și o comunicare publică grăbită să o transforme în promisiuni.

Microglia este adesea prezentată drept „echipa de curățenie” a creierului. Imaginea este utilă, dar incompletă. Microglia își mișcă permanent prelungirile fine prin țesut, verificând starea neuronilor și a sinapselor. Ea înglobează celulele moarte și resturile proteice, participă la eliminarea sinapselor care nu mai sunt necesare în timpul dezvoltării, comunică prin semnale chimice cu neuronii și cu astrocitele și își modifică funcțiile în raport cu mediul în care se află.

Unul dintre rolurile cele mai neașteptate ale microgliei a fost descris în ultimii douăzeci de ani: participarea la „sculptarea” circuitelor neuronale. În creierul în dezvoltare se formează mult mai multe sinapse decât rămân în final. Conexiunile folosite des se consolidează, iar cele slabe sunt eliminate. Mult timp s-a presupus că eliminarea este un proces intern al neuronilor.

În 2007, echipa condusă de Beth Stevens a arătat, în sistemul vizual al șoarecilor, că proteine ale sistemului complement, cunoscute până atunci ca parte a apărării împotriva bacteriilor, se depun pe sinapsele care urmează să dispară. În 2012, Dorothy Schafer, în același grup de cercetare, a demonstrat că microglia recunoaște aceste marcaje prin receptori pentru complement și înglobează efectiv sinapsele marcate. Procesul depinde de activitate: sunt eliminate sinapsele mai puțin folosite, iar blocarea receptorilor microgliali lasă în urmă un exces de conexiuni.

Descoperirea a schimbat felul în care este privită microglia. Ea nu este doar o celulă de apărare care intervine când apare o agresiune, ci și un participant obișnuit la construirea creierului. Aceeași observație a deschis însă o ipoteză îngrijorătoare: dacă mecanismul de marcare și eliminare a sinapselor se reactivează la vârsta adultă, în contextul unei boli, microglia ar putea îndepărta și sinapse încă funcționale.

Studii pe modele de boală Alzheimer au arătat că pierderea timpurie de sinapse, care precedă formarea multor plăci de amiloid, depinde parțial de complement și de microglie. Datele sunt experimentale, dar ilustrează bine ideea centrală a neuroinflamației: un program biologic util în dezvoltare poate deveni dăunător atunci când este pornit în alt moment și în alt context.

În anumite situații, răspunsul microgliei este protector: izolează un focar infecțios, curăță resturile după o leziune, compactează depozitele de proteine anormale. În altele, poate contribui la întreținerea inflamației și la leziuni, prin eliberare excesivă de citokine, de specii reactive de oxigen sau prin eliminarea unor sinapse sănătoase.

Un studiu experimental publicat în Nature în 2025 de Ayata și colaboratorii săi ilustrează această complexitate. Cercetătorii au arătat, la șoareci cu patologie de tip Alzheimer, că microglia din jurul plăcilor de amiloid care exprimă mai puțin factorul de transcripție PU.1 adoptă o stare protectoare. Aceste celule exprimă receptori caracteristici de obicei limfocitelor, printre care CD28, și limitează severitatea bolii la animale. Rezultatul susține ideea că microglia are programe protectoare reglabile, fără a reprezenta un tratament disponibil pentru oameni.

Astrocitele: celulele de sprijin care pot amplifica sau tempera inflamația

Astrocitele sunt celule gliale în formă de stea, foarte numeroase, care susțin metabolic neuronii, reglează concentrația de neurotransmițători din jurul sinapselor și participă la menținerea barierei hematoencefalice. Când primesc semnale inflamatorii, inclusiv de la microglie, ele își schimbă comportamentul și devin „reactive”.

Astrocitele reactive pot forma o cicatrice care izolează zona lezată, pot produce molecule protectoare sau, în anumite condiții, pot pierde o parte din funcțiile de sprijin și pot contribui la lezarea neuronilor. Și în cazul lor, același cuvânt, „reactiv”, acoperă situații foarte diferite.

Limfocitele și macrofagele: când celulele imune intră din sânge

În unele boli, celule imune din circulație traversează bariera hematoencefalică și pătrund în țesutul nervos. Este cazul sclerozei multiple, în care limfocitele T și B au un rol central în atacul asupra mielinei, și al encefalitelor autoimune, în care anticorpii și celulele care îi produc vizează proteine ale neuronilor. Macrofagele venite din sânge pot participa și ele la curățarea țesutului, după un accident vascular sau o leziune.

Diferența are consecințe practice: bolile în care sistemul imun periferic intră în creier răspund adesea la tratamente care modulează sistemul imun în ansamblu. Bolile în care predomină răspunsul microgliei, cum sunt cele neurodegenerative, nu au, deocamdată, un tratament antiinflamator dovedit.

Cum devine neuroinflamația nocivă: de la răspuns acut la proces cronic

Un răspuns inflamator bine reglat ajută organismul să gestioneze o amenințare și să repare țesuturile. După o infecție sau o leziune, celulele imune se activează, curăță zona afectată, apoi semnalele de „oprire” readuc țesutul la starea de echilibru. Dificultățile apar atunci când stimulul persistă, când semnalele de oprire nu funcționează corect sau când răspunsul se declanșează împotriva unor structuri proprii.

În bolile neurologice, relația este adesea bidirecțională. Leziunile țesutului nervos, depozitele de proteine anormale sau neuronii aflați în suferință declanșează răspunsuri imune, iar anumite răspunsuri imune pot amplifica leziunile. Se formează astfel un cerc: celulele lezate eliberează semnale de alarmă, microglia reacționează, inflamația afectează alți neuroni, iar aceștia eliberează la rândul lor noi semnale. Ransohoff descrie acest proces drept o cascadă care contribuie la neurodegenerare, fără a fi neapărat punctul ei de pornire.

Durata contează. Un răspuns de câteva zile după o infecție este, de regulă, adaptativ. Un răspuns care continuă luni sau ani, în jurul unor depozite care nu pot fi eliminate, poate deveni el însuși un factor de agravare. Granița nu se trage însă după un calendar fix, ci după ce se întâmplă cu țesutul și cu funcția neurologică.

Cercetările pe țesut uman și pe modele experimentale confirmă implicarea microgliei în boli neuroinflamatorii și neurodegenerative, dar arată și diferențe importante între specii. Echipa lui Nutma a arătat, în 2023, că proteina TSPO crește în microglia activată la rozătoare, dar nu și în microglia umană din bolile neurodegenerative și din scleroza multiplă. Un mecanism observat la șoarece nu poate fi presupus identic în creierul uman.

Această diferență explică de ce o substanță care reduce un marker inflamator într-un experiment pe animale nu devine automat un tratament eficient pentru oameni. Drumul de la mecanism la beneficiu clinic trece obligatoriu prin studii pe oameni, cu rezultate care contează pentru pacient.

În ce boli apare neuroinflamația și ce rol are în fiecare

Neuroinflamația nu are același rol în toate afecțiunile. În unele boli este chiar mecanismul principal; în altele însoțește și amplifică un proces pornit din altă parte. Distincția schimbă felul în care se pune diagnosticul și se alege tratamentul.

Encefalitele infecțioase și autoimune

Encefalita este inflamația țesutului cerebral și poate avea cauze infecțioase, cel mai frecvent virale, sau autoimune. Manifestările pot include febră, durere de cap, confuzie, tulburări de memorie, convulsii, modificări de comportament și alterarea stării de conștiență. Este o situație care poate necesita evaluare și tratament urgente.

România are o istorie proprie legată de encefalitele virale. În vara și toamna anului 1996, Bucureștiul și sud-estul țării au trecut prin una dintre primele epidemii mari de infecție cu virusul West Nile din Europa. Au fost raportate peste 500 de cazuri clinice, majoritatea cu meningită sau encefalită, cu o mortalitate care s-a apropiat de 10%, mai ridicată la persoanele vârstnice. Epidemia a fost descrisă în Lancet, în 1998, de o echipă româno-americană condusă de Theodore Tsai.

Virusul este transmis de țânțarii din genul Culex, care se înmulțesc ușor în mediul urban, în subsolurile inundate și în apa stătătoare. Rezervorul natural îl constituie păsările. Oamenii sunt gazde accidentale și nu transmit infecția mai departe. Peste 80% dintre infecții trec fără simptome, iar aproximativ una din 150 de persoane infectate ajunge la formele neurologice severe, care afectează mai ales vârstnicii și persoanele cu imunitate scăzută. De la epidemia din 1996, România raportează cazuri aproape în fiecare sezon cald, iar Institutul Național de Sănătate Publică publică rapoarte de supraveghere în lunile de vară și de toamnă.

Alte encefalite virale relevante în România sunt encefalita transmisă de căpușe, prezentă în anumite zone împădurite, și encefalita produsă de virusul herpes simplex, cea mai frecventă encefalită virală sporadică în Europa, care nu are sezon și nu depinde de vectori. Fiecare are particularitățile ei de prevenție și de tratament, dar toate au în comun nevoia de evaluare rapidă atunci când febra este însoțită de confuzie, convulsii sau modificări de comportament.

În encefalita autoimună, sistemul imun produce din greșeală anticorpi sau celule care atacă proteine ale neuronilor, de exemplu receptorii implicați în transmiterea semnalelor dintre neuroni. Pot apărea simptome neurologice și psihiatrice: tulburări de memorie, modificări bruște de comportament, halucinații, mișcări anormale, tulburări de vorbire și crize epileptice. Uneori boala debutează cu simptome psihiatrice, ceea ce poate întârzia recunoașterea ei.

Una dintre cele mai importante forme a fost descrisă abia în 2007. Josep Dalmau și colaboratorii săi de la Universitatea din Pennsylvania au analizat cazurile a douăsprezece femei tinere cu tulburări psihiatrice apărute brusc, urmate de convulsii, mișcări involuntare, scăderea stării de conștiență și tulburări ale respirației și ale tensiunii arteriale. Toate aveau anticorpi îndreptați împotriva receptorului NMDA, o proteină esențială pentru transmiterea semnalelor dintre neuroni și pentru memorie, iar cele mai multe aveau un teratom ovarian, o tumoră de obicei benignă care poate conține țesut nervos.

Explicația propusă a fost că sistemul imun, reacționând împotriva țesutului nervos din tumoră, produce anticorpi care atacă și receptorii din creier. În anii următori s-a constatat că encefalita cu anticorpi anti-receptor NMDA apare și la copii, la bărbați și în absența unei tumori, fiind una dintre cele mai frecvente forme de encefalită autoimună. Cartea jurnalistei Susannah Cahalan, publicată în 2012 și ecranizată sub titlul „Brain on Fire”, a făcut boala cunoscută publicului larg.

Lecția clinică este importantă: mulți dintre acești pacienți erau tratați inițial pentru o boală psihiatrică, deși cauza era imună și tratabilă. Cu imunoterapie și, când există, cu îndepărtarea tumorii, o mare parte dintre pacienți se recuperează substanțial, chiar dacă recuperarea poate dura luni.

Ghidul clinic publicat de Graus și colaboratorii săi în Lancet Neurology recomandă ca suspiciunea de encefalită autoimună să pornească de la evaluarea neurologică și de la investigațiile accesibile, fără a aștepta rezultatele testelor de anticorpi. Criteriile includ un debut subacut, cu agravare în mai puțin de trei luni, al tulburărilor de memorie, al modificărilor stării mentale sau al simptomelor psihiatrice, împreună cu semne obiective la examinare, imagistică sau analiza lichidului cefalorahidian. Abordarea permite începerea promptă a imunoterapiei, după excluderea altor cauze.

Scleroza multiplă

Scleroza multiplă este o boală mediată imun în care este afectată mielina, învelișul care contribuie la transmiterea rapidă și eficientă a semnalelor nervoase în sistemul nervos central. Limfocite din sânge traversează bariera hematoencefalică, se activează împotriva componentelor mielinei și declanșează leziuni inflamatorii, vizibile la rezonanța magnetică.

Inflamația și leziunile rezultate pot perturba comunicarea dintre creier, măduvă și restul corpului: tulburări de vedere, amorțeli, slăbiciune, dificultăți de echilibru, oboseală marcată. Diagnosticul presupune o evaluare neurologică specifică, după criterii internaționale. Revizuirea din 2024 a criteriilor McDonald, publicată în 2025, recunoaște nervul optic drept a cincea regiune anatomică pentru demonstrarea răspândirii leziunilor și include markeri suplimentari, precum semnul venei centrale la RMN și lanțurile ușoare libere kappa din lichidul cefalorahidian.

Scleroza multiplă este probabil cel mai clar exemplu în care neuroinflamația este ținta directă a tratamentului: terapiile modificatoare ale bolii acționează asupra sistemului imun și reduc frecvența puseelor și apariția leziunilor noi.

Bolile neurodegenerative: Alzheimer, Parkinson, scleroza laterală amiotrofică

Răspunsurile imune sunt studiate intens în boli precum Alzheimer, Parkinson și scleroza laterală amiotrofică. În aceste afecțiuni, punctul de plecare pare să fie acumularea unor proteine anormale și suferința neuronilor, iar neuroinflamația apare ca răspuns, care la rândul lui influențează viteza de evoluție.

Argumentele vin din mai multe direcții. Studiile pe țesut cerebral arată microglie și astrocite reactive în jurul plăcilor de amiloid. Experimentele pe animale, precum cel al lui Ayata, arată că modificarea programelor microgliale schimbă severitatea bolii. Cel mai puternic argument vine însă din genetică.

În ianuarie 2013, două echipe internaționale, conduse de Rita Guerreiro și John Hardy, respectiv de Thorlakur Jonsson și Kari Stefansson, au publicat simultan în New England Journal of Medicine aceeași observație: variante rare ale genei TREM2 cresc de aproximativ două până la patru ori riscul de boală Alzheimer. Efectul este de același ordin de mărime cu cel al unei singure copii a variantei APOE ε4, cel mai cunoscut factor genetic de risc pentru forma obișnuită a bolii.

TREM2 este un receptor de pe suprafața microgliei, care recunoaște lipide și resturi celulare și ajută microglia să se adune în jurul plăcilor de amiloid și să le izoleze. Variantele de risc reduc această capacitate. Rezultatul a fost interpretat ca o dovadă că, în boala Alzheimer, un răspuns microglial prea slab poate fi la fel de dăunător ca unul excesiv. Studiile genetice ulterioare, pe sute de mii de persoane, au identificat zeci de alte regiuni ale genomului asociate cu riscul de boală, multe dintre ele active în special în microglie, printre care și gena SPI1, care produce factorul PU.1 din studiul lui Ayata.

Aceste descoperiri au mutat microglia din poziția de simplu martor în cea de participant la riscul de boală. Ele nu au însă, deocamdată, consecințe practice pentru o persoană sănătoasă. Testarea genei TREM2 nu este recomandată de rutină, iar purtarea unei variante de risc nu spune dacă și când va apărea boala.

Ipoteza că antiinflamatoarele ar putea preveni boala Alzheimer a fost testată direct. În anii 1990, mai multe studii observaționale au remarcat că persoanele care luau regulat antiinflamatoare nesteroidiene, de exemplu pentru artrită, făceau mai rar boala Alzheimer. Explicația părea simplă: dacă inflamația participă la boală, medicamentele care o reduc ar trebui să o încetinească.

Pentru a verifica ipoteza, în Statele Unite a fost organizat studiul ADAPT, în care vârstnici fără tulburări cognitive, cu istoric familial de boală Alzheimer, au primit naproxen, celecoxib sau placebo. Studiul a fost oprit în decembrie 2004, după ce alte cercetări cu celecoxib semnalaseră un risc cardiovascular crescut. Analiza datelor strânse până atunci, publicată în 2007, nu a arătat nicio protecție față de boala Alzheimer; tendința a fost chiar spre mai multe cazuri în grupurile tratate. Nici studiile cu antiinflamatoare la persoane deja diagnosticate nu au arătat încetinirea declinului.

Diferența dintre studiile observaționale și cel randomizat are mai multe explicații posibile. Persoanele care iau antiinflamatoare pot diferi de celelalte prin multe alte caracteristici. Momentul intervenției poate conta, iar un medicament care reduce inflamația din articulații nu ajunge neapărat la răspunsul microglial relevant din creier. În plus, datele genetice sugerează că, în anumite etape, boala poate fi agravată de un răspuns microglial prea slab, nu prea puternic.

Accidentul vascular, traumatismele și infecțiile din restul corpului

După un accident vascular cerebral sau un traumatism cranian, neuroinflamația apare rapid. Inițial, ea ajută la curățarea țesutului distrus, dar un răspuns excesiv poate extinde leziunea la neuronii din jur. Cercetarea studiază de mult timp cum ar putea fi modulat acest răspuns, fără ca vreo abordare antiinflamatoare să fi devenit, deocamdată, tratament standard.

Infecțiile din alte organe influențează și ele creierul. În cursul unei gripe sau al unei infecții urinare severe, citokinele produse în corp transmit semnale către creier și produc așa-numitul „comportament de boală”: somnolență, scăderea poftei de mâncare, retragere socială, lipsă de chef, gândire mai lentă și sensibilitate crescută la durere.

Fenomenul a fost descris sistematic de medicul veterinar Benjamin Hart în 1988 și studiat apoi pe larg de Robert Dantzer și colaboratorii săi. Ei au arătat că acest comportament nu este o simplă slăbiciune produsă de microorganism, ci o strategie organizată de creier. Organismul își redirecționează energia spre lupta cu infecția: febra ajută apărarea, lipsa poftei de mâncare și somnolența reduc consumul de energie, iar retragerea socială limitează, în plan evolutiv, răspândirea bolii.

Semnalul ajunge la creier pe mai multe căi. Fibrele nervului vag din abdomen detectează citokinele și transmit informația direct trunchiului cerebral. În zonele în care bariera hematoencefalică este mai permeabilă, numite organe circumventriculare, moleculele inflamatorii pot acționa direct. Celulele vaselor cerebrale pot, la rândul lor, să preia semnalul din sânge și să producă mesageri care activează microglia din apropiere. Experimentele în care voluntari sănătoși au primit doze mici de componente bacteriene au reprodus, timp de câteva ore, oboseala, dispoziția scăzută și încetinirea gândirii.

În mod normal, comportamentul de boală dispare odată cu vindecarea. Cercetarea studiază situațiile în care el persistă sau este întreținut de o inflamație cronică de grad scăzut, ca posibilă punte între inflamație și unele forme de depresie. La persoanele vârstnice sau cu boli neurologice preexistente, aceleași semnale pot declanșa o stare confuzională acută, numită delirium, care necesită evaluare medicală promptă.

Simptomele neuroinflamației depind de boală, nu de termen

Manifestările depind de afecțiune, de regiunea afectată și de rapiditatea cu care se dezvoltă procesul. Nu există un set de „simptome ale neuroinflamației” valabil pentru toate situațiile. În bolile inflamatorii ale sistemului nervos pot apărea:

• modificări de memorie sau de comportament;
• confuzie sau dezorientare;
• convulsii;
• tulburări de vedere, inclusiv vedere încețoșată sau dublă;
• slăbiciune, amorțeli, tulburări de sensibilitate sau de coordonare;
• dificultăți de vorbire sau de înțelegere a limbajului.

Aceste manifestări nu apar toate la aceeași persoană și nu sunt specifice unei singure boli. De exemplu, encefalitele autoimune pot afecta memoria, mișcarea, vorbirea sau echilibrul, iar scleroza multiplă debutează adesea cu un episod de inflamație a nervului optic sau cu amorțeli localizate.

Oboseala, concentrarea dificilă și somnul neodihnitor sunt mult mai puțin specifice. Ele apar în zeci de situații, de la lipsa de somn și stres până la anemie, boli ale tiroidei sau depresie. Necesită interpretare în context, fără concluzia automată că există „inflamație în creier”.

Ceața mentală nu este o dovadă de neuroinflamație

Legătura dintre ceața mentală și neuroinflamație nu se poate stabili doar pe baza senzației. Expresia „brain fog” descrie o experiență: gândire mai lentă, concentrare dificilă, senzația că memoria funcționează mai prost, efortul mai mare de a găsi cuvintele. Ea nu identifică singură cauza.

Ideea că ceața mentală ar putea avea o componentă inflamatorie nu este absurdă. Comportamentul de boală din timpul unei infecții arată că semnalele inflamatorii din corp pot încetini gândirea. Cercetătorii investighează mecanisme inflamatorii și în tulburările cognitive persistente de după unele infecții virale. Totuși, faptul că un mecanism este posibil nu înseamnă că el explică situația unei anumite persoane.

Un exemplu des citat vine din laboratorul neurologei Michelle Monje, de la Universitatea Stanford. În 2022, echipa ei a publicat în Cell un studiu pe șoareci care au trecut printr-o infecție respiratorie ușoară cu SARS-CoV-2, limitată la plămâni. Deși virusul nu a fost detectat în creier, animalele au avut, timp de săptămâni, microglie reactivă în substanța albă, o producție scăzută de neuroni noi în hipocamp și pierderea unor oligodendrocite, celulele care formează mielina.

Cercetătorii au găsit și o creștere a chemokinei CCL11, o moleculă inflamatorie asociată în alte studii cu îmbătrânirea cognitivă. Valori crescute de CCL11 au fost măsurate și la un grup de persoane cu simptome cognitive după COVID-19, iar modificări microgliale asemănătoare au fost observate în țesut cerebral uman examinat după deces. Autorii au remarcat că un tipar similar apare după chimioterapie, situație în care tulburările cognitive sunt cunoscute de mult timp.

Rezultatele fac plauzibil un mecanism neuroinflamator pentru o parte din tulburările cognitive de după infecții. Ele nu permit însă stabilirea unui diagnostic la o persoană anume. Nu există o analiză validată care să arate că ceața mentală a cuiva este produsă de microglie reactivă și nici un tratament dovedit care să țintească acest mecanism. Pentru simptomele cognitive persistente de după o infecție, evaluarea rămâne aceeași: somn, dispoziție, efort, medicamente, analize țintite și urmărirea evoluției în timp.

Evaluarea urmărește debutul, evoluția, calitatea somnului, medicamentele, consumul de alcool, starea psihică, bolile existente și eventualele semne neurologice. Uneori sunt necesare analize pentru alte afecțiuni. Tabelul de mai jos reunește cauze frecvente pe care medicul le ia în calcul, fără a fi o listă completă și fără a înlocui consultația.

În mod similar, simptomele depresive necesită evaluare clinică. Unele boli și unele medicamente pot produce manifestări asemănătoare depresiei, motiv pentru care diagnosticul nu se stabilește pornind de la o explicație biologică presupusă, ci de la o evaluare care ia în calcul toate posibilitățile.

Ce analize arată neuroinflamația și ce nu pot arăta

Nu există o singură analiză uzuală care să confirme toate formele de neuroinflamație. Investigațiile se aleg în funcție de suspiciunea clinică: un medic care suspectează o encefalită caută altceva decât unul care evaluează o posibilă scleroză multiplă. În evaluarea unor boli precum encefalita pot fi necesare examinarea neurologică, imagistica, analiza lichidului cefalorahidian, electroencefalograma și teste orientate către cauză.

Proteina C reactivă nu localizează inflamația

Proteina C reactivă, abreviată PCR în română și CRP în engleză, este produsă de ficat ca răspuns la semnalele inflamatorii din organism. Valoarea ei crește în infecții, în boli autoimune, după traumatisme sau intervenții chirurgicale și, mai puțin, în obezitate sau la fumători.

O valoare crescută poate orienta evaluarea, dar nu arată singură cauza sau locul inflamației. Prin urmare, nu confirmă că procesul se află în creier. Invers, multe boli neuroinflamatorii, inclusiv scleroza multiplă, se desfășoară frecvent cu o proteină C reactivă normală.

Rezonanța magnetică cerebrală

RMN-ul cerebral și medular este esențial în diagnosticul unor boli neuroinflamatorii. În scleroza multiplă, el arată leziunile din substanța albă și, cu substanță de contrast, pe cele active. În encefalite, poate evidenția zone de inflamație în anumite regiuni, de exemplu în lobii temporali.

RMN-ul nu măsoară însă neuroinflamația ca atare. El arată consecințele ei asupra țesutului: edem, distrugerea mielinei, ruperea barierei hematoencefalice. Un RMN normal nu exclude orice proces inflamator, iar unele leziuni de substanță albă apar și din cauze vasculare sau odată cu vârsta.

Analiza lichidului cefalorahidian

Lichidul cefalorahidian scaldă creierul și măduva spinării, iar compoziția lui reflectă, parțial, ce se întâmplă în sistemul nervos. Se obține prin puncție lombară, o procedură efectuată de medic, cu indicație clară.

Analiza poate arăta un număr crescut de celule albe, proteine modificate, prezența unor microorganisme sau a materialului lor genetic, anticorpi îndreptați împotriva neuronilor ori benzi oligoclonale, care indică producția locală de anticorpi în sistemul nervos, caracteristică sclerozei multiple. Este una dintre puținele investigații care oferă informații directe despre inflamația din sistemul nervos central.

Neurofilamentele și GFAP: markeri din sânge pentru leziunea țesutului nervos

Una dintre cele mai active direcții de cercetare din neurologie este măsurarea în sânge a unor proteine eliberate din celulele nervoase lezate. Cea mai studiată este lanțul ușor al neurofilamentelor, abreviat NfL, o componentă a scheletului intern al axonilor, prelungirile lungi ale neuronilor. Când axonii sunt lezați, NfL ajunge în lichidul cefalorahidian și, în cantități foarte mici, în sânge.

Concentrațiile din sânge sunt atât de mici încât au putut fi măsurate fiabil abia odată cu apariția unor metode ultrasensibile, în ultimul deceniu. Valori crescute au fost găsite în scleroza multiplă activă, după traumatisme craniene, după accident vascular cerebral, în scleroza laterală amiotrofică și în alte boli neurodegenerative. În scleroza multiplă, NfL este folosit în unele centre, alături de RMN, pentru a urmări activitatea bolii și răspunsul la tratament.

GFAP este o proteină specifică astrocitelor. Ea crește în sânge după leziuni cerebrale și este folosită deja, în unele țări, în evaluarea traumatismelor craniene ușoare, pentru a decide dacă este necesară tomografia. Este studiată și în boala Alzheimer, unde reflectă reacția astrocitelor din jurul plăcilor de amiloid.

Acești markeri au însă limite clare. Aceștia arată că există o leziune a țesutului nervos, nu ce a produs-o și nici dacă este vorba de inflamație. Valorile cresc odată cu vârsta și pot fi mai mari la persoanele cu funcție renală scăzută sau cu greutate corporală mică. De aceea, ele se interpretează doar în contextul unei suspiciuni clinice concrete și nu sunt analize de screening pentru ceață mentală, oboseală sau „verificarea creierului”.

PET cu markeri specializați: un instrument de cercetare

Unele studii folosesc tomografia cu emisie de pozitroni (PET) cu markeri care țintesc proteina TSPO, prezentată multă vreme drept un indicator al activării microgliei. Interpretarea nu este simplă. Studiul lui Nutma a arătat că TSPO crește în microglia activată la rozătoare, dar nu și la om, unde semnalul reflectă mai degrabă densitatea celulelor inflamatorii decât starea lor de activare. Semnalul nu poate fi citit ca un „termometru” universal al inflamației cerebrale.

Tratamentul neuroinflamației urmărește boala care o produce

Nu există un tratament universal care să poată fi recomandat tuturor sub eticheta „neuroinflamație”. Tratamentul se adresează afecțiunii care o produce, iar alegerea lui depinde de cauză, de severitate și de evoluție.

În encefalita virală produsă de virusul herpes simplex, tratamentul antiviral administrat intravenos cât mai devreme schimbă evoluția, motiv pentru care se începe adesea înaintea confirmării de laborator. În encefalitele autoimune se folosesc imunoterapii, precum corticosteroizii în doze mari, imunoglobulinele intravenoase sau plasmafereza, iar în formele asociate unei tumori sunt necesare și identificarea, și tratarea acesteia.

În scleroza multiplă, tratamentul urmărește controlul bolii prin terapii modificatoare care acționează asupra sistemului imun, la care se adaugă tratamentul puseelor și recuperarea. În bolile neurodegenerative, tratamentele disponibile vizează alte mecanisme, iar abordările care modulează neuroinflamația rămân, deocamdată, în cercetare. Toate aceste intervenții necesită evaluare și monitorizare medicală.

Alimentația, mișcarea și somnul: ce arată studiile despre sănătatea creierului

Sănătatea creierului beneficiază de îngrijirea sănătății generale: tensiune arterială controlată, glicemie în limite normale, mișcare regulată, somn suficient, relații sociale, stimulare cognitivă. Aceste elemente sunt asociate în numeroase studii cu un risc mai mic de declin cognitiv. Totuși, un beneficiu cognitiv nu demonstrează automat reducerea neuroinflamației, iar invers, scăderea unui marker inflamator nu garantează un beneficiu cognitiv.

Două studii clinice recente ilustrează această distincție.

Studiul MIND, publicat în 2023 în New England Journal of Medicine, a inclus 604 adulți vârstnici fără tulburări cognitive, dar cu istoric familial de demență, supraponderali și cu o alimentație dezechilibrată. Timp de trei ani, jumătate dintre participanți au urmat dieta MIND, o combinație între dieta mediteraneană și dieta DASH, iar cealaltă jumătate o dietă de control. Ambele grupuri au avut o restricție calorică ușoară și au slăbit. Funcția cognitivă s-a îmbunătățit ușor în ambele grupuri, iar rezultatele cognitive și imagistice nu au diferit semnificativ între ele.

Studiul US POINTER, publicat în 2025 în JAMA, a inclus 2.111 adulți cu vârste între 60 și 79 de ani, cu risc crescut de declin cognitiv. Participanții au urmat, timp de doi ani, fie o intervenție structurată, cu întâlniri frecvente și obiective precise privind mișcarea, alimentația, activitatea cognitivă și socială și monitorizarea sănătății cardiovasculare, fie o variantă autoghidată, cu aceleași teme, dar cu mai puțin sprijin. Ambele grupuri și-au îmbunătățit funcția cognitivă, iar grupul structurat a obținut un avantaj suplimentar mic, dar semnificativ statistic. Studiul nu a măsurat neuroinflamația și nu demonstrează „vindecarea” ei.

Aceste date susțin abordări realiste și integrate, menținute pe termen lung. Nu oferă o bază pentru promisiuni de tip „alimente care sting inflamația creierului în șapte zile” sau pentru diete restrictive prezentate drept tratament neurologic.

Suplimentele „pentru neuroinflamație”: de la experiment la dovadă clinică

O afirmație precum „reduce activarea microgliei” sau „are efect neuroprotector” provine frecvent dintr-un experiment pe celule cultivate în laborator sau pe animale. Asemenea rezultate sunt valoroase pentru cercetare, dar reprezintă doar primele trepte ale unui drum lung.

Pentru a recomanda un produs unei persoane sunt necesare răspunsuri la câteva întrebări:

• A fost testat la oameni cu afecțiunea respectivă, nu doar la voluntari sănătoși sau la animale?
• A îmbunătățit simptomele sau evoluția bolii, nu doar un marker de laborator?
• Care au fost doza, durata tratamentului și efectele adverse?
• Rezultatul se aplică produsului comercializat, cu aceeași compoziție și aceeași calitate?
• Poate interacționa cu medicamentele pe care persoana le ia deja?

Diferențele demonstrate între microglia umană și cea din modelele animale fac această prudență deosebit de importantă. Un mecanism plauzibil este începutul unei ipoteze terapeutice. Beneficiul clinic trebuie demonstrat separat.

Când neuroinflamația poate fi o urgență: semnele care cer apel la 112

Solicitați ajutor de urgență și sunați la 112 dacă apar:

• confuzie instalată brusc, dezorientare sau alterarea stării de conștiență;
• o convulsie apărută pentru prima dată;
• slăbiciune bruscă pe o parte a corpului, asimetrie a feței sau dificultăți de vorbire;
• febră și durere de cap severă, însoțite de confuzie, rigiditatea cefei sau deteriorare rapidă;
• modificări bruște și neobișnuite de comportament, mai ales împreună cu febră sau convulsii.

Aceste manifestări pot avea cauze neurologice urgente, inclusiv unele care nu țin de neuroinflamație, precum accidentul vascular cerebral. Encefalita și meningita pot evolua rapid, iar tratamentul început devreme influențează evoluția. În aceste situații nu se așteaptă o programare și nu se caută explicații online.

Sfaturi Healthwise

Dacă aveți dificultăți persistente de concentrare, memorie sau energie, notați când au început, cum evoluează și ce alte simptome le însoțesc. Discutați cu medicul despre somn, medicamente, afecțiuni existente, consumul de alcool și impactul asupra activităților zilnice. Un jurnal simplu, ținut câteva săptămâni, oferă medicului mai multe informații decât o descriere făcută din memorie la consultație.

Întrebarea utilă la consultație este: „Ce cauze trebuie investigate în situația mea?” Ea mută discuția de la o etichetă la o evaluare și deschide calea spre explicații verificabile.

Dacă v-a fost recomandată o analiză sau un supliment „pentru neuroinflamație”, întrebați ce suspiciune medicală urmărește recomandarea și cum ar schimba rezultatul conduita. O investigație care nu poate modifica decizia medicală adaugă rareori claritate.

Îngrijiți sănătatea generală pe termen lung, fără promisiuni rapide: mișcare regulată, somn suficient, alimentație variată, controlul tensiunii arteriale și al glicemiei, activitate socială și intelectuală. Aceste obiceiuri susțin creierul pe mai multe căi simultan, chiar dacă nu „sting” o inflamație anume.

Nu începeți corticosteroizi, antiinflamatoare sau combinații de suplimente pe baza unei autoevaluări. Dacă luați deja suplimente, spuneți medicului, pentru a verifica eventualele interacțiuni cu tratamentele dumneavoastră.

Concluzie Healthwise

Neuroinflamația face parte din biologia complexă a apărării și a bolilor sistemului nervos. Coordonată de microglie, astrocite și, uneori, de celule imune venite din sânge, ea poate proteja țesutul nervos sau îl poate afecta, în funcție de durată, de intensitate și de boala în care apare. Valoarea acestui concept pentru pacient apare atunci când ajută la înțelegerea unei afecțiuni concrete și la alegerea unui tratament justificat. Oboseala, ceața mentală sau o analiză inflamatorie modificată necesită clarificare; ele nu confirmă singure „inflamația creierului”. Simptomele merită luate în serios, iar explicația lor se construiește prin evaluare, nu se presupune pornind de la un termen popular.

Acest articol are scop educațional și nu înlocuiește consultația medicală. Pentru simptome persistente sau progresive, solicitați evaluare medicală; pentru manifestări neurologice bruște sau severe, apelați serviciile de urgență.

Referințe

1. Ransohoff RM. How neuroinflammation contributes to neurodegeneration. Science. 2016;353(6301):777-783. doi:10.1126/science.aag2590
Susține descrierea neuroinflamației drept cascadă care afectează mediul neuronilor și contribuie la neurodegenerare.

2. Ayata P, Crowley JM, Challman MF, et al. Lymphoid gene expression supports neuroprotective microglia function. Nature. 2025;648(8092):157-165. doi:10.1038/s41586-025-09662-z
Susține afirmațiile despre stările protectoare ale microgliei cu expresie redusă de PU.1 și receptor CD28, la modele animale de boală Alzheimer.

3. Nutma E, Fancy N, Weinert M, et al. Translocator protein is a marker of activated microglia in rodent models but not human neurodegenerative diseases. Nat Commun. 2023;14(1):5247. doi:10.1038/s41467-023-40937-z
Susține diferențele dintre microglia de rozătoare și cea umană și limitele interpretării PET cu markeri TSPO.

4. Sierra A, et al. The „Big-Bang” for modern glial biology: Translation and comments on Pío del Río-Hortega 1919 series of papers on microglia. Glia. 2016;64(11):1801-1840. doi:10.1002/glia.23046
Susține istoria descrierii microgliei de către Pío del Río-Hortega, în 1919.

5. Louveau A, Smirnov I, Keyes TJ, et al. Structural and functional features of central nervous system lymphatic vessels. Nature. 2015;523(7560):337-341. doi:10.1038/nature14432
Susține descoperirea vaselor limfatice funcționale ale meningelor, alături de studiul lui Aspelund.

6. Aspelund A, Antila S, Proulx ST, et al. A dural lymphatic vascular system that drains brain interstitial fluid and macromolecules. J Exp Med. 2015;212(7):991-999. doi:10.1084/jem.20142290
Susține drenajul limfatic al lichidului din jurul creierului spre ganglionii din gât.

7. Stevens B, Allen NJ, Vazquez LE, et al. The classical complement cascade mediates CNS synapse elimination. Cell. 2007;131(6):1164-1178. doi:10.1016/j.cell.2007.10.036
Susține rolul proteinelor complementului în marcarea sinapselor care urmează să fie eliminate.

8. Schafer DP, Lehrman EK, Kautzman AG, et al. Microglia sculpt postnatal neural circuits in an activity and complement-dependent manner. Neuron. 2012;74(4):691-705. doi:10.1016/j.neuron.2012.03.026
Susține înglobarea de către microglie a sinapselor marcate, în funcție de activitatea neuronală.

9. Guerreiro R, Wojtas A, Bras J, et al. TREM2 variants in Alzheimer’s disease. N Engl J Med. 2013;368(2):117-127. doi:10.1056/NEJMoa1211851
Susține creșterea riscului de boală Alzheimer asociată variantelor rare ale genei TREM2.

10. ADAPT Research Group. Naproxen and celecoxib do not prevent AD in early results from a randomized controlled trial. Neurology. 2007;68(21):1800-1808
Susține lipsa efectului preventiv al antiinflamatoarelor nesteroidiene asupra bolii Alzheimer în studiul ADAPT.

11. Dalmau J, Tüzün E, Wu HY, et al. Paraneoplastic anti-N-methyl-D-aspartate receptor encephalitis associated with ovarian teratoma. Ann Neurol. 2007;61(1):25-36. doi:10.1002/ana.21050
Susține descrierea encefalitei cu anticorpi anti-receptor NMDA și asocierea cu teratomul ovarian.

12. Tsai TF, Popovici F, Cernescu C, Campbell GL, Nedelcu NI. West Nile encephalitis epidemic in southeastern Romania. Lancet. 1998;352(9130):767-771. doi:10.1016/S0140-6736(98)03538-7
Susține descrierea epidemiei de encefalită West Nile din București și sud-estul României, din 1996.

13. Dantzer R, O’Connor JC, Freund GG, Johnson RW, Kelley KW. From inflammation to sickness and depression: when the immune system subjugates the brain. Nat Rev Neurosci. 2008;9(1):46-56. doi:10.1038/nrn2297
Susține mecanismele comportamentului de boală și căile prin care inflamația din corp ajunge la creier.

14. Fernández-Castañeda A, Lu P, Geraghty AC, et al. Mild respiratory COVID can cause multi-lineage neural cell and myelin dysregulation. Cell. 2022;185(14):2452-2468. doi:10.1016/j.cell.2022.06.008
Susține observațiile despre microglia reactivă și chemokina CCL11 după infecția respiratorie ușoară cu SARS-CoV-2.

15. Khalil M, Teunissen CE, Otto M, et al. Neurofilaments as biomarkers in neurological disorders. Nat Rev Neurol. 2018;14(10):577-589
Susține utilizarea și limitele lanțului ușor al neurofilamentelor ca marker de leziune neuronală.

16. Graus F, Titulaer MJ, Balu R, et al. A clinical approach to diagnosis of autoimmune encephalitis. Lancet Neurol. 2016;15(4):391-404. doi:10.1016/S1474-4422(15)00401-9
Susține criteriile clinice de suspiciune a encefalitei autoimune și începerea promptă a imunoterapiei.

17. Montalban X, Lebrun-Frénay C, Oh J, et al. Diagnosis of multiple sclerosis: 2024 revisions of the McDonald criteria. Lancet Neurol. 2025;24(10):850-865. doi:10.1016/S1474-4422(25)00270-4
Susține informațiile despre criteriile actuale de diagnostic al sclerozei multiple, inclusiv nervul optic și markerii suplimentari.

18. Barnes LL, Dhana K, Liu X, et al. Trial of the MIND Diet for Prevention of Cognitive Decline in Older Persons. N Engl J Med. 2023;389(7):602-611. doi:10.1056/NEJMoa2302368
Susține rezultatele studiului MIND: ameliorare cognitivă în ambele grupuri, fără diferență semnificativă după trei ani.

19. Baker LD, Espeland MA, Whitmer RA, et al. Structured vs Self-Guided Multidomain Lifestyle Interventions for Global Cognitive Function: The US POINTER Randomized Clinical Trial. JAMA. 2025;334(8):681-691. doi:10.1001/jama.2025.12923
Susține rezultatele studiului US POINTER: avantaj cognitiv modest al intervenției structurate față de cea autoghidată, în doi ani.