Vitaminele și Premiul Nobel: descoperirile care au transformat medicina — și poveștile rămase în afara premiilor

Între 1928 și 1965, peste zece Premii Nobel pentru medicină și pentru chimie au fost acordate pentru descoperiri legate de vitamine — de la observația lui Christiaan Eijkman că găinile hrănite cu orez decorticat se îmbolnăvesc, până la descifrarea structurii vitaminei B12 de către Dorothy Hodgkin. Aceste descoperiri au făcut ca boli care ucideau milioane de oameni — beri-beri, pelagra, scorbutul, rahitismul, anemia pernicioasă — să devină rare și tratabile. Istoria lor are însă și o parte mai puțin cunoscută: mulți dintre cei care au făcut observațiile decisive nu au primit niciodată premiul, de la medicul naval scoțian care a organizat, în 1747, unul dintre primele studii comparative din medicină, până la medicul britanic care a descoperit, în India anilor 1930, factorul care avea să devină acidul folic.

Ideea de fond a acestei istorii este simplă: ce lipsește îmbolnăvește, dar ce este în exces poate, la rândul lui, face rău. Istoria vitaminelor o ilustrează în ambele sensuri.

Vitaminele și Premiul Nobel, în șase idei

1. Primele observații asupra bolilor carențiale au fost făcute cu mult înaintea Premiilor Nobel.
2. Premiul din 1929 a răsplătit descoperirea că alimentele conțin „factori accesorii” esențiali.
3. Vitamina C a fost izolată de Albert Szent-Györgyi, singurul laureat al premiului pentru medicină din 1937.
4. Mai mulți laureați ai Premiului Nobel pentru chimie au descifrat structura vitaminelor.
5. Descoperiri esențiale, precum cele despre pelagră și acidul folic, nu au fost premiate.
6. Suplimentele pot aduce doze pe care alimentele nu le pot atinge — cu beneficii, dar și cu riscuri.

Înainte de Nobel: primele observații

Istoria vitaminelor nu începe cu Premiile Nobel, ci cu observații făcute cu secole înainte, de oameni care nu știau ce anume lipsea din alimentație, dar vedeau efectele lipsei.

În 1747, la bordul navei britanice Salisbury, medicul scoțian James Lind a împărțit doisprezece marinari bolnavi de scorbut în șase grupuri, fiecare primind un alt „tratament” — cidru, oțet, apă de mare, un amestec de condimente, acid sulfuric diluat sau două portocale și o lămâie pe zi. Doar cei care au primit citrice și-au revenit rapid. Experimentul, publicat în 1753 în Tratatul despre scorbut, este considerat unul dintre primele studii clinice comparative din istoria medicinei. Marina britanică a introdus sucul de lămâie în rațiile marinarilor abia după aproape jumătate de secol.

În 1884, medicul japonez Takaki Kanehiro a observat că beri-beri, care decima echipajele marinei imperiale, era rar la ofițeri, care mâncau mai variat. A modificat rația unui echipaj întreg — mai puțin orez alb, mai multă orz, carne, pește și lapte — iar boala a aproape dispărut. Takaki credea că problema este lipsa proteinelor; explicația corectă avea să vină mai târziu, dar observația a salvat mii de vieți.

În 1912, biochimistul polonez Casimir Funk a propus termenul „vitamine” — de la „vital” și „amină” —, convins că toți acești factori alimentari sunt amine. Când s-a dovedit că nu toți sunt, biochimistul britanic Jack Drummond a propus, în 1920, eliminarea literei finale din cuvântul englezesc, „vitamine” devenind „vitamin”. Nici Lind, nici Takaki, nici Funk nu au primit Premiul Nobel.

Primele litere au fost date în ordinea descoperirii. Elmer McCollum a numit „A” factorul liposolubil din unt și „B” pe cel hidrosolubil, apoi au urmat C, D și E, iar Henrik Dam a ales litera K după cuvântul pentru coagulare. Ce s-a întâmplat cu literele dintre ele explică o parte din confuzia actuală. „Vitamina F” s-a dovedit a fi un amestec de acizi grași esențiali, nu o vitamină; „vitamina G” era, de fapt, riboflavina, redenumită B2; „vitamina H” era biotina, trecută și ea în grupul B. Factorul B inițial s-a dovedit a fi o familie întreagă de substanțe diferite, numerotate pe măsură ce erau descoperite — iar numerele lipsă, precum B4, B8, B10 sau B11, corespund unor substanțe care nu îndeplinesc, până la urmă, criteriile unei vitamine. De aceea, seria vitaminelor B are astăzi opt membri, cu numere aparent aleatorii.

Distincția pe care McCollum a făcut-o încă de la primele litere — solubil în grăsimi sau în apă — are o consecință practică pentru siguranță. Vitaminele liposolubile, A, D, E și K, se depozitează în ficat și în țesutul adipos, astfel încât excesul se acumulează în timp și poate deveni toxic. Vitaminele hidrosolubile, din grupul B și vitamina C, se elimină în mare parte prin urină, iar excesul este, în general, mai puțin periculos — cu excepții importante: vitamina B12 se depozitează în ficat ani de zile, iar vitamina B6 în doze mari, luate timp îndelungat, poate afecta nervii. Regula „e hidrosolubilă, deci excesul se elimină” nu este, prin urmare, o garanție de siguranță.

1929 — Christiaan Eijkman și Frederick Gowland Hopkins

Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină din 1929 a fost împărțit între doi cercetători care, pe drumuri diferite, au arătat că alimentele conțin substanțe esențiale în afara proteinelor, a grăsimilor, a zaharurilor și a mineralelor.

Medic militar olandez în Indiile Olandeze, pe insula Java, Christiaan Eijkman a observat, la sfârșitul anilor 1880, că găinile din curtea laboratorului dezvoltau o boală asemănătoare cu beri-beri. Au existat, la originea descoperirii, o coincidență și un bucătar: găinile fuseseră hrănite o vreme cu resturi de orez alb, decorticat, de la bucătăria spitalului militar, iar când un nou administrator a refuzat să mai dea „orez de spital” păsărilor și acestea au primit din nou orez nedecorticat, și-au revenit. Eijkman a confirmat experimental legătura, dar a crezut inițial că orezul alb conține o toxină, neutralizată de coajă. Succesorul lui, Gerrit Grijns, a formulat corect ipoteza unei substanțe esențiale lipsă — și nu a fost inclus în premiu.

Frederick Gowland Hopkins a arătat, în experimente publicate în 1912, că șobolanii hrăniți cu o dietă purificată — proteine, grăsimi, zaharuri și minerale — nu cresc, dar își reiau creșterea dacă primesc zilnic o cantitate foarte mică de lapte. A numit substanțele necunoscute din lapte „factori alimentari accesorii”.

Astăzi, factorul lui Eijkman se numește tiamină, sau vitamina B1, și este un cofactor esențial în metabolismul glucozei. Deficitul sever produce beri-beri, cu afectare nervoasă sau cardiacă, și encefalopatia Wernicke — o urgență neurologică, întâlnită mai ales la persoanele cu consum cronic de alcool, după vărsături prelungite sau după chirurgia bariatrică.

Tiamina este promovată uneori pentru inimă, în special în insuficiența cardiacă. Datele provin din studii mici din anii 1990, care au arătat că diureticele folosite cronic în insuficiența cardiacă pot produce deficit de tiamină și că, la acești pacienți, suplimentarea a ameliorat funcția cardiacă; studiile ulterioare au avut rezultate mixte, iar suplimentarea de rutină nu este recomandată.

1934 — George Whipple, George Minot și William Murphy

Anemia pernicioasă era, la începutul secolului al XX-lea, o boală mortală, cu evoluție de la câteva luni la câțiva ani. George Whipple a observat, pe câini supuși unor sângerări repetate, că hrana cu ficat grăbea refacerea sângelui. Pornind de aici, George Minot și William Murphy au tratat, în 1926, pacienți cu anemie pernicioasă cu o dietă care includea zilnic o cantitate mare de ficat crud sau ușor gătit — aproximativ un sfert de kilogram pe zi. Pacienții și-au revenit.

Un detaliu aproape ironic: George Minot avea el însuși o boală atunci considerată mortală — diabetul — și a supraviețuit pentru că a fost printre primii pacienți tratați cu insulină, descoperită cu doar câțiva ani înainte și răsplătită, și ea, cu Premiul Nobel în 1923.

Premiul pentru insulină are și o poveste românească. În 1921, fiziologul Nicolae Paulescu, profesor la Facultatea de Medicină din București, a publicat, în reviste științifice franceze și belgiene, rezultatele experimentelor sale cu un extract pancreatic, pe care l-a numit pancreină, care scădea glicemia câinilor diabetici. În același an, la Toronto, Frederick Banting și Charles Best începeau experimente asemănătoare, iar în ianuarie 1922 primul pacient a fost tratat cu extractul purificat de echipa canadiană. Premiul Nobel din 1923 le-a fost acordat lui Banting și lui John Macleod, șeful laboratorului, iar contribuția lui Paulescu a fost ignorată atunci și recunoscută parțial abia decenii mai târziu, în literatura de istoria medicinei. Moștenirea lui rămâne, în același timp, complicată de scrierile antisemite pe care le-a publicat și care fac parte, la rândul lor, din judecata istoriei.

Substanța activă din ficat, vitamina B12, a fost izolată abia în 1948, iar mecanismul bolii — o reacție autoimună care distruge celulele stomacului care produc factorul necesar absorbției vitaminei — a fost înțeles și mai târziu. Astăzi, deficitul de B12 este tratat cu injecții sau cu doze orale mari, iar cauzele lui includ, pe lângă anemia pernicioasă, alimentația vegană fără supliment, vârsta înaintată și unele medicamente folosite pe termen lung, precum metforminul și inhibitorii pompei de protoni. Istoria acestui premiu este tratată mai detaliat într-un articol separat pe Healthwise.

Vitamina B12 are o particularitate unică printre vitamine: nu este produsă nici de plante, nici de animale, ci doar de anumite bacterii și de alte microorganisme înrudite. Animalele o obțin din bacteriile din propriul intestin — la rumegătoare, în stomacul cu mai multe camere — sau din hrană, iar ea se acumulează apoi în ficat, în carne, în ouă și în lapte. Și în intestinul gros al omului există bacterii care o produc, dar dincolo de locul în care vitamina poate fi absorbită. Explicația aceasta arată de ce o alimentație vegană are nevoie de supliment și de ce formele de „B12 vegetală” din unele alge sau din cianobacterii, precum spirulina, sunt în mare parte inactive la om. B12 din suplimente se obține, la scară industrială, tot prin fermentație bacteriană.

studiul citat pe B12 și memorie nu a găsit, de fapt, o ameliorare

Suplimentarea cu B12 la vârstnici este promovată frecvent pentru memorie și atenție, invocându-se un studiu publicat în 2006 în American Journal of Clinical Nutrition de Eussen și colaboratorii. Rezultatul acelui studiu este însă opus: la vârstnicii cu deficit ușor de vitamina B12, suplimentarea orală timp de 24 de săptămâni, cu sau fără acid folic, a corectat valorile din sânge, dar nu a îmbunătățit funcția cognitivă comparativ cu placebo. Concluzia nu înseamnă că deficitul de B12 nu contează pentru creier — deficitul sever poate produce tulburări neurologice și cognitive reale, care trebuie tratate și care pot deveni ireversibile. Înseamnă că, la deficitul ușor, corectarea valorilor nu se traduce automat printr-o memorie mai bună. Distincția este utilă pentru oricine citește promisiuni despre suplimente pentru „memorie”.

1937 — Albert Szent-Györgyi și vitamina C

Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină din 1937 i-a fost acordat doar lui Albert Szent-Györgyi, deși numele lui Charles King, care a izolat independent vitamina C, este asociat adesea cu acest premiu.

Biochimistul maghiar izolase, la sfârșitul anilor 1920, din glandele suprarenale și din unele plante, o substanță pe care a numit-o acid hexuronic, fără să știe că este vitamina C. Aproape simultan, grupul american condus de Charles Glen King a identificat vitamina C din sucul de lămâie. Disputa privind prioritatea a rămas celebră, iar King nu a fost inclus în premiu.

Povestea are și un episod devenit legendă. Szent-Györgyi avea nevoie de cantități mari de substanță pură pentru a o studia, iar sursele cunoscute erau sărace. Lucrând la Szeged, capitala ardeiului iute maghiar, a încercat — potrivit propriei relatări, după ce a refuzat într-o seară să mănânce ardeii de la cină — să analizeze ardeii din regiune și a descoperit că sunt extraordinar de bogați în vitamina C. A reușit astfel să obțină cantități de ordinul kilogramelor, trimise apoi și altor laboratoare, inclusiv chimistului britanic Walter Haworth, care i-a stabilit structura și a sintetizat-o. Haworth a primit, în același an, Premiul Nobel pentru chimie. Ulterior, Szent-Györgyi a fost implicat în rezistența antinazistă din Ungaria.

Descoperirea vitaminei C a fost un pas crucial în înțelegerea antioxidanților, iar vitamina este esențială pentru sinteza colagenului și pentru imunitate. Rolul ei în sinteza colagenului explică simptomele scorbutului — gingii care sângerează, răni care nu se vindecă, hemoragii sub piele.

scorbutul nu este doar o boală a marinarilor de odinioară

Scorbutul pare o boală a trecutului, legată de corăbii și de expediții, dar spitalele din țările dezvoltate continuă să raporteze cazuri. Sunt expuși vârstnicii care trăiesc singuri și mănâncă monoton, persoanele cu consum cronic de alcool, cele cu diete foarte restrictive, pacienții după chirurgia bariatrică sau în dializă și copiii cu alimentație extrem de selectivă, inclusiv unii copii cu tulburări din spectrul autist, care refuză fructele și legumele. Deficitul se poate instala după una-trei luni de aport foarte scăzut. Simptomele — oboseală, dureri articulare și musculare, gingii care sângerează, mici hemoragii în jurul firelor de păr, părul răsucit „în tirbușon”, vânătăi apărute ușor, răni care nu se vindecă — sunt adesea confundate cu boli mai grave, precum vasculitele sau leucemiile, iar diagnosticul întârzie. Tratamentul este simplu și rapid, iar recunoașterea bolii, înaintea investigațiilor costisitoare, este lecția lăsată de medicii secolelor trecute.

Majoritatea mamiferelor își produc singure vitamina C, din glucoză. Omul, maimuțele mari, unele specii de lilieci și cobaiul nu pot, pentru că gena enzimei care face ultimul pas al sintezei este inactivată de o mutație veche de zeci de milioane de ani, păstrată în genom ca o „fosilă” genetică. Detaliul a avut un rol practic în istoria descoperirii: în 1907, cercetătorii norvegieni Axel Holst și Theodor Frølich au observat că, spre deosebire de șobolani, cobaii hrăniți cu cereale fac scorbut, iar cobaiul a devenit, pentru câteva decenii, animalul pe care s-a studiat boala și s-a măsurat conținutul de vitamina C al alimentelor.

vitamina C nu scurtează răcelile la sportivi — le previne, iar la ceilalți le scurtează puțin

Rezultatele sintezei Cochrane din 2013 despre vitamina C și răceală sunt adesea rezumate greșit. Sinteza a găsit că, în populația generală, administrarea regulată de vitamina C nu reduce numărul de răceli, dar le scurtează ușor durata — cu aproximativ 8% la adulți și 14% la copii. La persoanele supuse unui efort fizic foarte intens, precum maratoniștii, schiorii sau soldații în condiții extreme, administrarea regulată a redus la jumătate riscul de a face răceală. Iar vitamina C luată abia după apariția simptomelor nu a avut un efect constant. Pentru majoritatea oamenilor, concluzia practică este modestă: un aport adecvat din alimente este suficient, iar dozele mari luate „la primul strănut” au un beneficiu nesigur.

1943 — Henrik Dam și Edward Doisy

Biochimistul danez Henrik Dam studia, la începutul anilor 1930, metabolismul colesterolului la puii hrăniți cu o dietă fără grăsimi. A observat că aceștia făceau sângerări sub piele și în mușchi, iar sângele lor coagula greu. A dedus că lipsea o substanță liposolubilă, pe care a numit-o vitamina K — de la cuvântul german și scandinav pentru coagulare, „Koagulation”. Biochimistul american Edward Doisy i-a stabilit structura chimică și a sintetizat-o. Premiul le-a fost acordat în 1943, în plin război, iar Dam, aflat atunci în Statele Unite, nu s-a putut întoarce în Danemarca ocupată.

Administrarea vitaminei K la nou-născuți a redus dramatic mortalitatea neonatală prin hemoragii.

vitamina K la naștere previne o hemoragie rară, dar gravă — iar refuzul ei a readus cazurile

Nou-născuții au, în mod natural, rezerve foarte mici de vitamina K, iar laptele matern conține puțină. Fără administrare preventivă, o parte dintre ei pot face o boală hemoragică, uneori sub forma unei sângerări în creier în primele luni de viață, cu consecințe grave sau decese. O singură injecție cu vitamina K la naștere previne aproape complet această situație. În ultimii ani, în mai multe țări, refuzul părinților pentru această injecție, alimentat de informații false despre siguranța ei, a fost urmat de reapariția unor cazuri grave, raportate de autoritățile de sănătate publică. Este unul dintre exemplele cele mai clare în care o descoperire premiată acum mai bine de optzeci de ani continuă să salveze vieți doar dacă este aplicată.

Se afirmă frecvent că suplimentarea cu vitamina K2 reduce progresia calcificărilor arteriale și riscul de fracturi, pe baza unui studiu publicat în 2004 în Journal of Nutrition de Geleijnse și colaboratorii. Studiul, realizat în orașul olandez Rotterdam, este unul observațional, pe alimentație: a găsit că persoanele cu un aport alimentar mai mare de vitamina K2 aveau mai puțină calcificare a aortei și un risc mai mic de boală coronariană. Nu a testat suplimente și nu a măsurat fracturile. Studiile randomizate cu suplimente de K2 care au urmat au avut, până acum, rezultate mixte.

Laureații din chimie: structura vitaminelor

Structura vitaminelor a fost elucidată de un grup de laureați ai Premiului Nobel pentru chimie. Fiecare dintre ei are o poveste proprie.

Adolf Windaus a primit premiul în 1928 pentru studiul sterolilor și al legăturii lor cu vitaminele, inclusiv cu vitamina D, care se formează în piele din colesterol sub acțiunea radiației ultraviolete. Paul Karrer, elvețian, a primit premiul în 1937, împreună cu Haworth, pentru carotenoizi și pentru vitaminele A și B2, iar un an mai târziu a sintetizat vitamina E. Richard Kuhn a fost desemnat laureat în 1938, pentru carotenoizi și vitamine; regimul nazist, care interzisese cetățenilor germani acceptarea Premiului Nobel, l-a obligat să refuze, iar medalia i-a fost înmânată abia după război, în 1949.

Dorothy Crowfoot Hodgkin a determinat, folosind cristalografia cu raze X, structura penicilinei și, în 1955, pe cea a vitaminei B12 — una dintre cele mai complexe molecule analizate până atunci, cu ajutorul unora dintre primele calculatoare utilizate în cercetare. A primit Premiul Nobel pentru chimie în 1964, a treia femeie laureată în această categorie, și a lucrat toată viața cu o formă severă de artrită reumatoidă, care îi deformase mâinile. Robert Burns Woodward, laureat în 1965 pentru sinteza unor molecule naturale complexe, a coordonat ulterior, împreună cu Albert Eschenmoser, sinteza completă a vitaminei B12 în laborator, finalizată în 1972 după aproximativ un deceniu de muncă și contribuția a zeci de chimiști.

Istoria vitaminelor este, în mare parte, o istorie scrisă de bărbați premiați, dar câteva femei au avut roluri decisive. Marguerite Davis a lucrat alături de Elmer McCollum la descoperirea vitaminei A, în 1913. Harriette Chick, cercetătoare britanică, a condus după Primul Război Mondial, la Viena, un studiu pe copiii cu rahitism dintr-un oraș sărăcit de război și a arătat că boala poate fi vindecată atât cu ulei de ficat de cod, cât și prin expunerea la soare — confirmând, pe copii, ce se observase pe animale; a trăit până la 103 ani. Lucy Wills a descoperit factorul care a devenit acidul folic, iar Dorothy Hodgkin a fost singura dintre ele care a primit Premiul Nobel.

Această cunoaștere a făcut posibilă producția industrială a vitaminelor. Vitamina B12 din suplimente nu se obține însă prin sinteza lui Woodward, prea complicată pentru producție, ci prin fermentație bacteriană.

Coenzimele: Lipmann și Lynen

Fritz Lipmann a primit Premiul Nobel pentru medicină în 1953, împreună cu Hans Krebs, pentru descoperirea coenzimei A, o moleculă centrală în metabolismul energetic, care conține în structura ei acidul pantotenic, vitamina B5. Descoperirea a arătat, concret, ce fac vitaminele: multe dintre ele sunt părți ale coenzimelor fără de care enzimele nu funcționează.

Premiul din 1964, acordat lui Konrad Bloch și Feodor Lynen pentru mecanismele metabolismului colesterolului și al acizilor grași, este legat uneori de vitamine, dar nu le-a privit ca atare. Legătura există, dar este alta: Lynen a descris modul în care biotina, o vitamină din grupul B, participă la una dintre reacțiile-cheie ale producției de acizi grași.

Descoperirile rămase fără Nobel

O parte importantă din istoria vitaminelor s-a scris fără premii, iar câteva povești merită spuse.

Pelagra, boala „celor patru D” — dermatită, diaree, demență și deces —, ucidea, la începutul secolului al XX-lea, zeci de mii de oameni în sudul Statelor Unite, inclusiv în închisori și orfelinate, și era frecventă în regiunile din România și din sudul Europei în care alimentația se baza aproape exclusiv pe mămăligă. Medicul american Joseph Goldberger a demonstrat, în anii 1910–1920, că boala nu este infecțioasă, ci alimentară; pentru a convinge scepticii, a ajuns să se expună el însuși, împreună cu colaboratori și cu soția lui, la produse biologice de la bolnavi, fără să se îmbolnăvească. Factorul lipsă, niacina, a fost identificat în 1937 de Conrad Elvehjem. Niciunul dintre ei nu a primit Premiul Nobel.

În 1928, medicul britanic Lucy Wills a plecat la Bombay pentru a studia o anemie severă a femeilor însărcinate din fabricile de textile. A observat că boala se corecta cu un extract de drojdie de bere, disponibil comercial ca pastă tartinabilă. Factorul descoperit de ea, numit o vreme „factorul Wills”, s-a dovedit a fi acidul folic. Peste șase decenii, un studiu randomizat britanic, publicat în 1991, a arătat că acidul folic luat înainte de concepție și în primele săptămâni de sarcină previne o mare parte din defectele de tub neural ale fătului — una dintre cele mai importante descoperiri ale medicinei preventive.

Se adaugă Elmer McCollum, care a identificat vitaminele A și D, Edward Mellanby, care a arătat rolul uleiului de ficat de cod în prevenirea rahitismului, și Harry Steenbock, care a descoperit că iradierea cu ultraviolete a alimentelor le crește conținutul de vitamina D — descoperire care a dus la fortificarea laptelui și la aproape dispariția rahitismului în unele țări.

Doza din pastilă și doza din farfurie

Comparația dintre dozele din suplimente și cantitățile de aliment necesare pentru a le obține este instructivă.

Pentru vitamina D, un supliment de 5.000–10.000 de unități ar corespunde unei cantități de ordinul a unui kilogram de somon sălbatic sau mai mult pe zi. Pentru vitamina B12, o tabletă de 1.000 de micrograme corespunde, la conținut, sutelor de porții de carne — dar din dozele orale mari se absoarbe doar o mică parte, iar organismul își face rezerve. Pentru fier, 100 de miligrame corespund, la conținut, câtorva kilograme de spanac — dar fierul din spanac se absoarbe slab, iar spanacul nu este, de fapt, o sursă importantă de fier, cum sugerează mitul lui Popeye. Pentru vitamina C, un gram corespunde aproximativ a paisprezece-cincisprezece portocale. Iar alimentele aduc, pe lângă vitamina respectivă, fibre, minerale și alți compuși.

hipervitaminoza a existat și înainte de pastile — iar morcovii nu o pot produce

Se spune adesea că hipervitaminoza este imposibilă în natură și că doar capsulele o pot produce. Istoria arată însă că excesul de vitamina A a existat și înaintea suplimentelor. În 1597, membrii expediției olandeze a lui Willem Barents în Arctica s-au îmbolnăvit grav după ce au mâncat ficat de urs polar, iar în 1913, în Antarctica, exploratorii Douglas Mawson și Xavier Mertz, rămași fără provizii, au mâncat ficatul câinilor de sanie; Mertz a murit, iar intoxicația cu vitamina A a fost propusă ulterior ca una dintre explicații. Ficatul carnivorelor polare conține cantități enorme de vitamina A preformată. Morcovii sunt, în schimb, un exemplu opus: ei nu conțin vitamina A propriu-zisă, ci beta-caroten, pe care organismul îl transformă în vitamină doar în măsura în care are nevoie. De aceea, consumul foarte mare de morcovi poate colora pielea în portocaliu, dar nu produce hipervitaminoză A. Diferența explică și de ce suplimentele cu vitamina A preformată, în doze mari, sunt riscante — inclusiv în sarcină, unde pot produce malformații.

Lecțiile pentru azi

Câteva lecții rămân valabile. Observația clinică atentă contează: găinile lui Eijkman, marinarii lui Lind și echipajele lui Takaki au deschis calea înaintea oricărei analize chimice. Deficitul sever este ușor de văzut, cel ușor, nu — astăzi, scorbutul și rahitismul sever sunt rare în Europa, dar deficitele de vitamina D, de B12 sau de folat sunt frecvente și adesea nediagnosticate.

Iar nu orice promisiune se confirmă: suplimentele antioxidante, în special vitamina E și beta-carotenul, nu au redus bolile cardiovasculare sau cancerul în studiile mari, iar beta-carotenul în doze mari a crescut riscul de cancer pulmonar la fumători. Vitaminele sunt molecule fundamentale ale vieții, nu „stimulente” care fac mai mult cu cât sunt luate în cantități mai mari.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Păstrează alimentele variate ca sursă principală de vitamine: legume, fructe, pește, ouă, lactate, nuci și semințe.
• Verifică vitamina D, mai ales iarna și dacă stai puțin la soare.
• Dacă ești vegan sau ai peste 60 de ani, discută cu medicul despre vitamina B12.
• Dacă plănuiești o sarcină, începe acidul folic cu cel puțin o lună înainte de concepție.
• Acceptă vitamina K pentru nou-născut; previne o hemoragie rară, dar gravă.
• Preferă analizele de sânge înaintea automedicației cu suplimente.
• Evită dozele mari de vitamina A preformată, mai ales în sarcină.
• Nu lua suplimente antioxidante în doze mari pentru „prevenție”; studiile mari nu le-au confirmat.
• Dacă fumezi, nu lua suplimente cu beta-caroten în doze mari.
• Dacă iei metformin sau protectoare gastrice pe termen lung, întreabă despre verificarea B12.

Concluzie Healthwise

Istoria vitaminelor este una dintre cele mai frumoase din medicină: găinile unui spital militar din Java, marinarii bolnavi de scorbut ai lui James Lind, ardeii din Szeged, cristalele analizate de Dorothy Hodgkin cu mâinile deformate de boală. Premiile Nobel au răsplătit o parte din ea — dar o parte la fel de importantă a fost scrisă de oameni care nu au primit niciodată premiul.

Ce au lăsat în urmă aceste descoperiri este vizibil zilnic: boli care ucideau milioane de oameni au devenit rare, iar cele care mai apar se tratează. Rămâne lecția de la început: ce lipsește îmbolnăvește, dar ce este în exces poate face, la rândul lui, rău — iar istoria, de la ficatul de urs polar la studiile cu beta-caroten, o confirmă.

Pentru omul de azi, lecția practică este echilibrul: alimentație variată, verificarea deficitelor frecvente prin analize, suplimentare țintită acolo unde există un motiv — și o doză sănătoasă de scepticism față de promisiunile care transformă vitaminele în soluții pentru orice.

Referințe științifice

Carpenter KJ. The Nobel Prize and the discovery of vitamins. Nobelprize.org; 2004.

Susține datele privind Premiile Nobel pentru medicină și chimie legate de vitamine, laureații și contextul descoperirilor.

Lind J. A Treatise of the Scurvy. Edinburgh: Sands, Murray and Cochran; 1753.

Sursa descrierii experimentului din 1747 pe marinari bolnavi de scorbut.

Minot GR, Murphy WP. Treatment of pernicious anemia by a special diet. JAMA. 1926;87(7):470-476.

Susține datele privind tratamentul anemiei pernicioase cu ficat.

Shimon I, Almog S, Vered Z, Seligmann H, Shefi M, Peleg E, et al. Improved left ventricular function after thiamine supplementation in patients with congestive heart failure receiving long-term furosemide therapy. Am J Med. 1995;98(5):485-490.

Susține datele privind deficitul de tiamină la pacienții cu insuficiență cardiacă tratați cu diuretice și efectul suplimentării.

Eussen SJ, de Groot LC, Joosten LW, Bloo RJ, Clarke R, Ueland PM, et al. Effect of oral vitamin-B-12 with or without folic acid on cognitive function in older people with mild vitamin B-12 deficiency: a randomized, placebo-controlled trial. Am J Clin Nutr. 2006;84(2):361-370.

Susține afirmația privind absența ameliorării cognitive după suplimentarea cu B12 la vârstnicii cu deficit ușor.

Hemilä H, Chalker E. Vitamin C for preventing and treating the common cold. Cochrane Database Syst Rev. 2013;(1):CD000980.

Susține datele privind efectul vitaminei C asupra frecvenței și duratei răcelilor în populația generală și la persoanele supuse unui efort intens.

Geleijnse JM, Vermeer C, Grobbee DE, Schurgers LJ, Knapen MH, van der Meer IM, et al. Dietary intake of menaquinone is associated with a reduced risk of coronary heart disease: the Rotterdam Study. J Nutr. 2004;134(11):3100-3105.

Susține prezentarea studiului observațional privind aportul alimentar de vitamina K2.

MRC Vitamin Study Research Group. Prevention of neural tube defects: results of the Medical Research Council Vitamin Study. Lancet. 1991;338(8760):131-137.

Susține afirmația privind prevenirea defectelor de tub neural prin acid folic.