DIAAS: cum se măsoară calitatea proteinelor și ce arată scorul pentru sursele animale și vegetale

DIAAS (Digestible Indispensable Amino Acid Score, scorul aminoacizilor indispensabili digestibili) este metoda recomandată de FAO din 2013 pentru a măsura calitatea unei proteine, adică proporția în care aminoacizii esențiali pe care îi conține ajung efectiv absorbiți în intestinul subțire. Spre deosebire de gramajul de pe etichetă, DIAAS compară fiecare aminoacid esențial digerat cu necesarul uman și reține valoarea celui mai slab reprezentat — aminoacidul limitant — pentru că el stabilește ce parte din proteina respectivă poate fi folosită la construirea proteinelor proprii ale organismului. Proteinele din lactate, ouă și carne au de regulă scoruri DIAAS apropiate de 100 sau peste, iar cele din cereale și leguminoase luate separat se situează frecvent sub 75, limitate de lizină, respectiv de aminoacizii cu sulf sau de triptofan. În practică, DIAAS contează mai ales atunci când aportul de proteine este aproape de necesar — la vârstnici, în dietele hipocalorice sau în alimentația strict vegetală — iar diferențele dintre surse se pot compensa prin combinarea lor și prin gătirea corectă.

Întrebarea din spatele scorului este una biologică, nu una de marketing. Organismul nu are nevoie de „proteină” ca atare, ci de nouă aminoacizi pe care nu îi poate sintetiza singur, în proporții relativ fixe, și de azot pentru restul. Fiecare aliment livrează acești aminoacizi într-un amestec propriu, iar sistemul digestiv nu îi eliberează pe toți la fel de ușor: unii rămân legați în fibre, unii sunt blocați de inhibitori enzimatici, alții sunt modificați chimic de căldura din procesare. De aceea, două porții cu aceeași cantitate de proteină pe etichetă pot aduce în sânge cantități foarte diferite din aminoacidul care contează cel mai mult.

Confuzia din jurul subiectului are trei surse. Prima este istorică: până în 2013, standardul internațional a fost PDCAAS, un scor mai vechi care măsura digestibilitatea în materiile fecale și tăia toate valorile la 1,0 — așa că multe etichete și articole încă îl folosesc. A doua este semantică: expresia „proteină completă” sugerează o categorie de tip da/nu, când în realitate calitatea proteinei este un continuum. A treia este ideologică: DIAAS a fost prins în dezbaterea dintre alimentația pe bază de plante și cea cu produse animale, iar scorul este invocat de ambele tabere pentru concluzii pe care nu le susține.

Scorul DIAAS descrie un singur lucru — cât de bine acoperă o proteină, consumată ca unică sursă, necesarul de aminoacizi indispensabili. Nu spune nimic despre fibre, grăsimi, vitamine, polifenoli, impactul asupra riscului cardiovascular sau despre cum se comportă acel aliment într-o masă mixtă. Înțeles corect, este un instrument precis și util; înțeles greșit, devine un clasament care pare să spună mai mult decât spune.

DIAAS în șapte idei

• DIAAS arată cât din aminoacizii esențiali ai unei proteine ajung efectiv în corp, nu doar câtă proteină scrie pe etichetă.
• Scorul este dat de aminoacidul cel mai slab reprezentat, fiindcă el limitează ce parte din proteină poate fi folosită.
• Absorbția se măsoară la capătul intestinului subțire, pentru că bacteriile din colon ar distorsiona rezultatul.
• Lactatele, ouăle și carnea au de obicei scoruri mari; cerealele și leguminoasele, luate separat, au scoruri mai mici.
• Gătitul poate crește scorul la leguminoase și îl poate scădea la carnea prăjită puternic sau la cerealele coapte intens.
• Cerealele și leguminoasele se completează reciproc, iar amestecul lor ajunge la o calitate apropiată de a proteinelor animale.
• Scorul contează mai ales când mănânci puține proteine — la vârstă înaintată, în cura de slăbire sau în dieta vegană.

Ce măsoară de fapt DIAAS: aminoacizii esențiali absorbiți, nu gramele de proteină

O proteină alimentară este un lanț lung format din aproximativ douăzeci de tipuri de aminoacizi. În digestie, lanțul este tăiat de enzime — pepsina în stomac, apoi tripsina, chimotripsina, elastaza și carboxipeptidazele pancreatice, iar la final peptidazele de pe marginea în perie a enterocitelor — până la aminoacizi liberi și peptide foarte scurte, care traversează peretele intestinal prin transportori specifici. Odată ajunși în sânge, aminoacizii sunt folosiți pentru sinteza proteinelor proprii: mușchi, enzime, anticorpi, hormoni peptidici, colagen, albumină.

Din cei douăzeci de aminoacizi, nouă sunt indispensabili (numiți și esențiali): histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul și valina. Corpul uman nu le poate construi scheletul de carbon, deci trebuie să le primească din alimentație. Ceilalți pot fi sintetizați din intermediari metabolici și din azot, deși câțiva devin condiționat esențiali în anumite situații — cisteina și tirozina, de exemplu, depind parțial de metionină și de fenilalanină, motiv pentru care scorurile îi grupează în perechi: aminoacizi cu sulf (metionină + cisteină) și aminoacizi aromatici (fenilalanină + tirozină).

Aminoacidul limitant: veriga cea mai slabă decide

Sinteza unei proteine are nevoie de toți aminoacizii din secvența ei, în momentul în care ribozomul ajunge la ei. Dacă un singur aminoacid esențial lipsește, sinteza se oprește, iar ceilalți aminoacizi aflați în exces nu pot fi stocați pentru mai târziu: sunt dezaminați, iar azotul lor este eliminat sub formă de uree, în timp ce scheletul de carbon este ars pentru energie sau transformat în glucoză ori grăsime. Aici apare conceptul central al DIAAS — aminoacidul limitant. Imaginea clasică este butoiul cu doage inegale: apa urcă doar până la nivelul celei mai scurte doage, oricât de înalte ar fi celelalte.

Pentru o proteină din grâu, doaga scurtă este aproape întotdeauna lizina. Pentru lintea sau mazărea gătite, sunt de regulă aminoacizii cu sulf, uneori triptofanul. Pentru proteinele din zer, paradoxal, aminoacidul limitant este histidina, deși și aceasta depășește necesarul. Faptul că fiecare sursă are altă verigă slabă este baza biologică a complementarității — un subiect la care revenim în partea practică.

Formula DIAAS, pas cu pas

Calculul DIAAS pornește de la trei informații: conținutul fiecărui aminoacid esențial în proteina testată (exprimat în miligrame per gram de proteină), digestibilitatea ileală reală a fiecăruia (procentul care dispare din intestin până la capătul ileonului, corectat pentru pierderile endogene) și un tipar de referință care descrie necesarul uman, tot în miligrame per gram de proteină. Pentru fiecare aminoacid esențial se calculează un raport:

raportul aminoacidului = (mg de aminoacid digestibil într-un gram de proteină testată) ÷ (mg din același aminoacid într-un gram de proteină de referință)

Aceste rapoarte se numesc DIAAR (digestible indispensable amino acid ratio). DIAAS este cel mai mic dintre ele, înmulțit cu 100. Un DIAAS de 100 înseamnă că proteina, consumată în cantitatea care acoperă necesarul mediu de proteine, acoperă exact și necesarul aminoacidului limitant. Un scor de 60 înseamnă că, luată singură, proteina acoperă doar 60% din necesarul acelui aminoacid — deci ar trebui consumată în cantitate mult mai mare pentru același efect biologic. Un scor peste 100 înseamnă că toți aminoacizii esențiali sunt în exces față de necesar, iar surplusul poate compensa lipsurile altor proteine din aceeași dietă.

Un exemplu cu date reale ajută. În grâul integral analizat de Mathai și colaboratorii, fiecare gram de proteină conținea aproximativ 33 mg de lizină, iar digestibilitatea ileală a lizinei a fost de 77%, adică în jur de 25,5 mg de lizină digestibilă. Tiparul de referință pentru adulți cere 48 mg de lizină per gram de proteină, deci raportul este 25,5 ÷ 48, aproximativ 0,54. Toți ceilalți aminoacizi esențiali din grâu au avut rapoarte mai mari, așa că DIAAS-ul grâului a fost 54, cu lizina ca aminoacid limitant.

Trei tipare de referință pentru trei vârste

Necesarul de aminoacizi raportat la proteină nu este același toată viața. Sugarii cresc foarte repede și au nevoie de o densitate mai mare de aminoacizi esențiali în fiecare gram de proteină; adulții au nevoie în principal de întreținere. De aceea, raportul FAO din 2013 propune trei tipare: pentru sugari de la naștere la 6 luni (după compoziția laptelui matern), pentru copii între 6 luni și 3 ani, și pentru copiii mai mari de 3 ani, adolescenți și adulți. Același aliment are deci DIAAS diferit în funcție de tiparul folosit, iar comparațiile au sens doar dacă tiparul este precizat.

Tiparele de referință FAO (2013) pentru calculul DIAAS, în miligrame de aminoacid per gram de proteină

Tabelul explică de ce o proteină poate fi „excelentă” pentru un adult și doar „bună” pentru un copil mic. Proteina concentrată din mazăre, de exemplu, are în studiul lui Mathai și colaboratorii un DIAAS de 73 cu tiparul pentru adulți, de 62 cu tiparul pentru copii mici și de 45 cu tiparul pentru sugari. Nimic nu s-a schimbat în mazăre — s-a schimbat doar exigența referinței.

Digestibilitatea ileală: de ce locul măsurătorii schimbă scorul DIAAS

Diferența fundamentală dintre DIAAS și metodele mai vechi nu ține de formulă, ci de locul în care se măsoară digestibilitatea. Aminoacizii din alimente sunt absorbiți aproape exclusiv în intestinul subțire. Ce ajunge dincolo de valva ileocecală, în colon, nu mai are practic cum să contribuie la aportul de aminoacizi al organismului — dar poate influența foarte mult ce găsim în materiile fecale.

Ce se întâmplă cu proteina între stomac și colon

În stomac, acidul clorhidric denaturează proteinele — le desface structura tridimensională — iar pepsina începe tăierea lanțurilor. În duoden, enzimele pancreatice continuă procesul, iar în jejun și ileon aminoacizii și dipeptidele sunt absorbiți. O parte din proteine rezistă însă: fie pentru că sunt prinse în pereți celulari vegetali pe care enzimele umane nu îi pot desface, fie pentru că inhibitorii de tripsină din leguminoasele crude blochează enzimele, fie pentru că procesarea termică a legat aminoacizii de zaharuri. Această fracțiune nedigerată, împreună cu proteinele secretate chiar de intestin (enzime, mucus, celule descuamate), ajunge la capătul ileonului.

Colonul distorsionează bilanțul: problema digestibilității fecale

În colon trăiesc zeci de mii de miliarde de bacterii care fermentează tot ce primesc. Ele descompun proteinele ajunse aici, eliberează amoniac (care poate fi absorbit și transformat în uree, fără valoare ca aminoacid esențial) și, în același timp, își construiesc propriile proteine bacteriene, care ajung în scaun. Rezultatul este un bilanț alterat în ambele sensuri. Dacă măsori azotul din scaun și îl scazi din azotul ingerat, cum face digestibilitatea fecală, poți supraestima absorbția reală de aminoacizi (proteina a „dispărut”, dar în bacterii, nu în om) sau, mai rar, o poți subestima.

Studiul lui Mathai, Liu și Stein din 2017 arată concret acest lucru: pentru concentratul proteic din lapte și pentru laptele praf degresat, digestibilitatea totală a proteinei a ieșit mai mare decât cea ileală, iar pentru izolatul de zer și pentru grâu — invers. Nu există deci o corecție simplă care să transforme un număr în celălalt. DIAAS folosește digestibilitatea ileală reală, măsurată separat pentru fiecare aminoacid esențial, care reflectă mai fidel ce ajunge efectiv la dispoziția metabolismului.

Ce se întâmplă cu proteina care ajunge nedigerată în colon

Proteina care scapă de digestia din intestinul subțire nu dispare fără urmă. În colon devine substrat pentru fermentația proteolitică, un tip de metabolism bacterian diferit de fermentația fibrelor. Bacteriile proteolitice — din genuri precum Bacteroides și Clostridium — descompun peptidele și aminoacizii rămași și eliberează amoniac, amine, fenoli precum p-cresolul, indoli și acizi grași cu lanț ramificat (izobutirat, izovalerat), iar din aminoacizii cu sulf rezultă hidrogen sulfurat. Unii dintre acești compuși sunt absorbiți și metabolizați în ficat; alții acționează local, asupra mucoasei colonului.

Fermentația fibrelor produce, prin contrast, mai ales acizi grași cu lanț scurt (butirat, propionat, acetat), cu efecte bine documentate asupra integrității mucoasei și asupra metabolismului. Echilibrul dintre cele două tipuri de fermentație depinde de ce ajunge în colon: o dietă bogată în proteine greu digerabile și săracă în fibre fermentabile împinge balanța spre metaboliții proteolitici, iar o dietă cu fibre suficiente o împinge înapoi, pentru că bacteriile preferă glucidele când le au la dispoziție.

Legătura cu DIAAS este directă. Un aliment cu digestibilitate ileală mare trimite mai puțină proteină în colon, iar unul cu digestibilitate redusă trimite mai multă — și aceasta este, în același timp, proteină pierdută pentru nutriția omului și substrat pentru o fermentație cu potențial iritant. Datele care leagă metaboliții proteolitici de boli concrete ale colonului provin în mare parte din studii pe animale și din studii observaționale, așa că nu justifică temeri legate de o porție de fasole. Ele explică însă de ce aceeași cantitate de proteină poate avea efecte digestive diferite în funcție de sursă, de gătire și de fibrele care o însoțesc.

Treonina și mucusul intestinal

Nu toți aminoacizii esențiali au aceeași digestibilitate aparentă, chiar în interiorul aceleiași proteine. În studiul pe porci al lui Mathai, treonina a avut, în aproape toate proteinele testate, o digestibilitate ileală mai mică decât lizina. Explicația propusă este legată de mucină — proteina din mucusul intestinal, bogată în treonină și rezistentă la enzime. Mucina secretată de intestin ajunge nedigerată la capătul ileonului și „apasă” pe bilanțul treoninei. Acesta este unul dintre motivele pentru care PDCAAS, care aplică tuturor aminoacizilor o singură valoare de digestibilitate a proteinei, poate identifica greșit aminoacidul limitant sau mărimea deficitului.

Lizina reactivă și reacția Maillard: când procesarea scade calitatea

Lizina are o grupare amino liberă pe lanțul lateral, foarte reactivă. La încălzire, în prezența zaharurilor reducătoare, această grupare intră în reacția Maillard — aceeași reacție care dă culoarea și aroma pâinii prăjite, a cerealelor expandate sau a laptelui praf. Lizina legată de zahăr apare încă în analiza chimică obișnuită (pentru că metoda de laborator o eliberează parțial), dar nu mai poate fi folosită biologic. Raportul FAO a recomandat ca, pentru alimentele procesate termic, DIAAS să folosească lizina reactivă digestibilă, nu lizina totală.

Diferența dintre lizina totală și lizina reactivă (efectiv utilizabilă) în alimente procesate — date adaptate după Moughan și Lim, 2024

Tabelul arată de ce procesarea industrială puternică poate înjumătăți lizina utilizabilă din unele produse pe bază de cereale, în timp ce proteinele din zer, uscate în condiții blânde, rămân practic neafectate. Pentru un consumator, concluzia nu este că pâinea prăjită e „rea”, ci că proteina din produsele intens coapte sau expandate valorează mai puțin decât sugerează cifra de pe etichetă.

DIAAS vs PDCAAS: ce s-a schimbat în 2013 și de ce contează diferența

PDCAAS (Protein Digestibility Corrected Amino Acid Score) a fost adoptat de FAO/OMS în 1991 și a devenit rapid standardul de reglementare, inclusiv pentru mențiunile nutriționale din Statele Unite. A fost un progres față de metodele anterioare, bazate pe creșterea șobolanilor, dar avea trei limitări pe care Consultarea de experți FAO din 2011 le-a considerat suficient de importante pentru a recomanda înlocuirea lui cu DIAAS, într-un raport publicat în 2013.

Diferențele metodologice dintre PDCAAS și DIAAS

Trunchierea la 1,0 și proteinele care „nu se mai deosebesc”

Cu PDCAAS, izolatul din soia, cazeina, oul și zerul primesc toate 1,0, pentru că orice valoare mai mare este tăiată. Justificarea era că un exces peste necesar nu aduce beneficiu suplimentar dacă proteina este consumată singură. Problema este că oamenii nu consumă o singură proteină: un exces de lizină din lactate completează deficitul de lizină din pâine. Trunchierea ascunde exact această valoare de complementare. DIAAS păstrează valorile peste 100 pentru alimentele individuale și le trunchiază doar atunci când se calculează scorul unei diete întregi sau al unui aliment folosit ca sursă unică — de exemplu o formulă pentru sugari.

Cât de mari sunt diferențele în practică

Studiul lui Rutherfurd și colaboratorii, publicat în 2015 în Journal of Nutrition, a comparat cele două scoruri pe aceleași proteine, la șobolani, și a concluzionat că PDCAAS tinde să supraestimeze calitatea proteinelor slabe și să o subestimeze pe cea a proteinelor de calitate înaltă. Mathai și colaboratorii au confirmat tendința pe modelul porcin: dacă se folosește același tipar de referință, valorile de tip PDCAAS au ieșit mai mari decât DIAAS pentru laptele praf degresat, concentratul din mazăre, izolatul din soia, făina de soia și grâul integral.

Valori DIAAS determinate la porc pentru opt proteine, cu tiparul pentru copii peste 3 ani, adolescenți și adulți (Mathai și colab., 2017)

Două observații se desprind din tabel. Prima: diferența dintre surse este reală și poate fi mare — grâul are aproximativ jumătate din scorul lactatelor. A doua: sursele vegetale nu formează un bloc omogen. Făina de soia ajunge, cu tiparul pentru adulți, peste 100, iar izolatul de soia foarte aproape. Autorii subliniază și o limită importantă: ingredientele au fost testate crude, fără procesarea obișnuită înainte de consum.

Diferențele contează mai puțin pentru un adult sănătos care mănâncă variat și suficient și mult mai mult acolo unde aportul de proteine este la limită. Moughan și Lim citează o modelare a dietelor recomandate de Comisia EAT-Lancet: pentru variantele cu proteine de calitate mai redusă, DIAAS-ul întregii diete a ieșit în jur de 71–76%, iar PDCAAS-ul pentru aceeași dietă — 88%. O asemenea diferență poate transforma o dietă aparent adecvată într-una ușor deficitară în aminoacidul limitant.

Ce nu măsoară DIAAS: leucina și doza de proteină per masă

DIAAS răspunde la întrebarea dacă o proteină acoperă necesarul de aminoacizi esențiali pe parcursul zilei. Nu răspunde la o altă întrebare, importantă pentru mușchi: cât de puternic stimulează o anumită masă sinteza proteinelor musculare. Aici intră în joc leucina, aminoacidul cu lanț ramificat care activează calea mTORC1, principalul comutator molecular al sintezei proteice din fibra musculară. Leucina nu este de obicei aminoacidul limitant, așa că nu influențează scorul DIAAS, dar conținutul ei diferă mult de la o sursă la alta.

Conținutul de leucină și scorul DIAAS pentru cinci proteine — calculat din compoziția raportată de Mathai și colab., 2017

Al doilea factor este doza. Un studiu realizat de echipa lui Daniel Moore și Stuart Phillips, publicat în 2015 în Journals of Gerontology, a arătat că sinteza proteinelor musculare atinge un platou după aproximativ 0,24 g de proteină pe kilogram corp per masă la bărbații tineri și abia după aproximativ 0,40 g/kg la bărbații vârstnici. Pentru un vârstnic de 75 de kilograme, asta înseamnă în jur de 30 de grame de proteină de calitate într-o singură masă — mai mult decât conține un mic dejun obișnuit.

Consecința practică este că, pentru menținerea masei musculare, contează trei lucruri deodată: calitatea proteinei (DIAAS), conținutul de leucină și cantitatea consumată la o masă. O sursă vegetală cu DIAAS mai mic și cu mai puțină leucină poate produce un răspuns comparabil, dar la o doză mai mare. DIAAS rămâne util, dar nu este singurul număr care descrie valoarea unei proteine pentru mușchi.

Valori DIAAS pentru alimente reale: de la zer la linte

Majoritatea valorilor DIAAS publicate provin din studii pe porci în creștere, modelul considerat cel mai apropiat de digestia umană — un omnivor care consumă mese asemănătoare cu ale noastre și care are o fiziologie a intestinului subțire comparabilă. Proiectul internațional PROTEOS, încheiat în 2023, a generat date de digestibilitate ileală pentru o sută de alimente în forma în care sunt consumate de oameni, iar alte studii publicate în ultimul deceniu au adăugat cel puțin încă 230. Datele există, dar sunt răspândite în zeci de publicații și nu au fost încă reunite într-o bază unică accesibilă publicului.

Ordine de mărime a scorului DIAAS pentru surse comune de proteină — valorile variază între studii, după procesare și după tiparul de referință folosit

Categoriile FAO: sub 75, între 75 și 99, peste 100

Raportul FAO a propus, pentru mențiunile de pe etichetă, trei praguri: sub 75 nu se face nicio afirmație privind calitatea proteinei, între 75 și 99 proteina poate fi numită „de calitate înaltă”, iar de la 100 în sus — „de calitate excelentă”. Analiza lui Herreman și colaboratorii din 2020, care a calculat DIAAS pentru cinci proteine animale și douăsprezece vegetale, a găsit în categoria „de calitate excelentă” carnea de porc, cazeina, oul și proteina din cartof, în categoria „de calitate înaltă” zerul și soia (cu tiparul pentru copii mici), iar gelatina, rapița, lupinul, porumbul, cânepa, bobul, ovăzul, mazărea și orezul — sub pragul de 75.

Aceleași date arată însă și reversul: proteinele din cartof, soia și mazăre pot completa o gamă largă de alte proteine vegetale, iar amestecurile în proporții potrivite ajung la scoruri înalte sau excelente. Autorii concluzionează că o eficiență nutrițională optimă poate fi atinsă și numai cu proteine vegetale, dacă sunt combinate corect.

Gătitul schimbă scorul: exemplul cărnii de vită

Hodgkinson și colaboratorii au măsurat în 2018 DIAAS-ul aceleiași bucăți de carne de vită supuse unor metode diferite de gătire. Cu tiparul pentru adulți, carnea crudă a avut 97, cea fiartă 99, cea prăjită în tigaie 98, cea coaptă la cuptor 91, iar cea făcută pe grătar — 80. Aminoacidul limitant a fost de fiecare dată valina. Toate variantele au rămas surse de proteină de calitate înaltă, dar diferența de aproape 20 de puncte dintre fiert și grătar arată că temperatura și durata expunerii la căldură uscată contează.

Leguminoasele gătite: calitate mai mică, dar nu neglijabilă

Un studiu canadian din 2017 (Nosworthy și colaboratorii) a măsurat, pe model animal, calitatea proteinelor din nouă leguminoase fierte. Scorurile DIAAS au variat între 0,46 pentru mazărea verde decorticată și 0,73 pentru mazărea galbenă decorticată; lintea verde întreagă a avut 0,58, lintea roșie 0,50, năutul 0,67, fasolea neagră 0,49. Aminoacizii limitanți au fost aminoacizii cu sulf (la fasolea roșie, linte și mazărea verde) sau triptofanul (la fasolea albă, mazărea galbenă, năut și fasolea pinto). Autorii subliniază totuși că proteina din leguminoasele gătite corect are o digestibilitate de peste 70%.

Când contează calitatea proteinei: aportul la limită, nu farfuria obișnuită

Necesarul mediu estimat pentru adulți este de aproximativ 0,66 grame de proteină pe kilogram corp pe zi, iar aportul sigur recomandat (care acoperă aproape toată populația) — 0,83 g/kg/zi, conform raportului OMS/FAO/UNU din 2007. Important este un detaliu de definiție: aceste valori sunt exprimate în proteină de calitate înaltă, digerabilă. Când aportul real este mult peste necesar, cum se întâmplă la majoritatea adulților din țările cu venituri mari, calitatea proteinei are o miză redusă, pentru că surplusul de cantitate compensează deficitul de calitate. Când aportul se apropie de necesar, calitatea devine decisivă.

Moughan și Lim ilustrează acest lucru cu un exemplu din cohorta EPIC-Oxford: veganii britanici aveau un aport mediu de 0,99 g/kg/zi, aparent adecvat. Dacă dieta lor vegetală are o valoare de utilizare de 70% — o valoare tipică pentru o dietă pe bază de plante, conform autorilor — aportul utilizabil coboară la aproximativ 0,69 g/kg/zi, sub aportul recomandat. Calculul este o modelare, nu o măsurătoare individuală, dar arată de ce aceeași cifră de pe etichetă poate însemna lucruri diferite.

Situațiile în care diferența dintre proteine devine relevantă

• Vârstnicii. Mușchiul îmbătrânit răspunde mai slab la același stimul proteic, fenomen numit rezistență anabolică. Proteinele cu digestibilitate mare și conținut ridicat de leucină ating pragul de stimulare la doze mai mici, ceea ce contează când apetitul scade.
• Dietele hipocalorice cu aport proteic ridicat. Când caloriile sunt restrânse și ținta de proteină e mare, o proteină de calitate redusă obligă la un volum mai mare de aliment pentru același efect, iar proporția de energie din proteine poate depăși limitele recomandate.
• Alimentația strict vegetală cu varietate redusă. O dietă bazată pe o singură cereală sau pe o singură leguminoasă poate rămâne deficitară în aminoacidul limitant, chiar dacă gramajul total pare suficient.
• Copiii mici și sugarii. Tiparele de referință sunt mai exigente, iar marja de compensare prin cantitate este mai mică.
• Convalescența, bolile cronice, perioadele de pierdere în greutate. Necesarul crește, iar apetitul și capacitatea digestivă pot scădea în același timp.

Calitatea proteinei raportată la calorii: capcana dietelor de slăbire

Situația în care calitatea proteinei cântărește cel mai mult nu este, paradoxal, malnutriția clasică, ci dieta hipocalorică bogată în proteine — combinația pe care o urmează mulți oameni care slăbesc. Ținta de proteină crește, de obicei la 1,2–1,6 g pe kilogram corp, pentru protejarea masei musculare, în timp ce caloriile scad. Dacă proteina consumată are o calitate redusă, aceeași cantitate de proteină utilizabilă cere mai multă proteină brută, iar proteina începe să ocupe o parte tot mai mare din energia zilnică.

Moughan, Fulgoni și Wolfe au modelat această situație într-o analiză publicată în 2024 în Journal of Nutrition. Pentru o femeie americană cu greutate medie, la un aport energetic de 108 kJ pe kilogram corp pe zi sau mai puțin (aproximativ 26 kcal/kg), o țintă de proteină utilizabilă de 1,2 g/kg sau mai mare, combinată cu un scor de calitate scăzut, duce la un aport proteic care depășește 30% din energie — limita superioară recomandată. În general, autorii identifică zona de risc la un aport sub aproximativ 120 kJ/kg/zi și o țintă de proteină utilizabilă peste aproximativ 1,2 g/kg/zi, atât la bărbați, cât și la femei.

Exemplul are o traducere simplă. O dietă de slăbire construită aproape exclusiv pe produse de patiserie proteice, batoane pe bază de colagen sau o singură sursă vegetală poate părea suficientă pe hârtie și să rămână totuși sub necesarul real de aminoacizi esențiali. O dietă de slăbire care combină lactate, ouă, pește sau carne slabă ori surse vegetale complementare (soia, leguminoase cu cereale) atinge ținta de aminoacizi cu mai puține calorii din proteine. Calculul nu este o recomandare de a evita sursele vegetale, ci un argument pentru a le combina atent atunci când caloriile sunt puține.

Ce spune cercetarea despre DIAAS după zece ani de la recomandarea FAO

În 2024, Paul Moughan și Wen Xin Janice Lim, de la Institutul Riddet al Universității Massey din Noua Zeelandă, au publicat în Frontiers in Nutrition un bilanț al primului deceniu de DIAAS. Concluzia lor este echilibrată: DIAAS este în prezent cea mai precisă metodă de rutină pentru a atribui o valoare de calitate proteică unui aliment individual, dar nu este o măsură perfectă, iar aplicarea lui în reglementare trebuie gândită atent pentru a evita consecințe nedorite.

Cum se măsoară digestibilitatea ileală la oameni și la animale

La om, digestibilitatea ileală se poate măsura direct la persoane cu ileostomie (la care conținutul intestinului subțire este colectat printr-un orificiu abdominal) sau prin intubație naso-ileală, cu o sondă introdusă prin nas până la capătul intestinului subțire. Ambele metode sunt dificile, costisitoare și nu permit studiul unor stări fiziologice diferite. În ultimii ani s-au dezvoltat metode cu izotopi stabili — în special metoda dublului izotop, neinvazivă — care permit estimarea digestibilității la oameni sănătoși, la copii, la gravide sau la persoane bolnave. Aceste metode sunt promițătoare, dar nu sunt încă validate independent pe o gamă largă de alimente.

Pentru volum mare de date, modelul de referință a devenit porcul în creștere. Comparațiile directe între porci și oameni, inclusiv cele din proiectul PROTEOS, au arătat o concordanță bună a digestibilității ileale. În paralel se dezvoltă metode in vitro — simulări chimice ale digestiei gastrice și intestinale, cum este protocolul INFOGEST — care ar putea deveni metoda de rutină, mai rapidă, mai ieftină și fără cost etic.

Disponibilitatea metabolică: ce adaugă metoda oxidării aminoacidului indicator

Digestibilitatea ileală spune cât dintr-un aminoacid a fost absorbit, dar nu garantează că tot ce s-a absorbit a fost și folosit. Pentru a măsura direct partea utilizată, cercetători canadieni, printre care Paul Pencharz și Rajavel Elango, au adaptat metoda oxidării aminoacidului indicator (IAAO, indicator amino acid oxidation). Principiul este elegant: participanții primesc un aminoacid marcat cu izotop stabil (de regulă fenilalanină cu carbon-13), iar cercetătorii măsoară cât din el este oxidat și eliminat prin respirație. Când aminoacidul testat este insuficient, sinteza proteică se oprește, iar indicatorul este ars în cantitate mai mare; când aminoacidul este disponibil, indicatorul este încorporat în proteine, iar oxidarea scade. Comparând răspunsul la un aliment cu răspunsul la aminoacidul liber, se obține disponibilitatea metabolică.

Studiile IAAO au dat câteva rezultate care nuanțează imaginea construită doar pe scoruri. Un studiu publicat în 2013 în Journal of Nutrition (Prolla și colaboratorii) a arătat că lizina din orezul alb gătit este foarte disponibilă metabolic la tineri sănătoși, iar studii ulterioare au raportat rezultate similare pentru pâinea integrală. Alte studii din aceeași serie au arătat că disponibilitatea metabolică a metioninei este mai mare atunci când lintea gătită și orezul fiert sunt consumate împreună decât separat — o confirmare experimentală, la oameni, a complementarității.

Metoda are și limite: se aplică unui singur aminoacid la un moment dat, cere protocoale de câteva ore în condiții controlate și a fost folosită mai ales la bărbați tineri. Nu înlocuiește DIAAS, dar îl verifică dintr-un unghi diferit — cel al utilizării reale, nu doar al absorbției.

Limitele recunoscute ale scorului

Prima limită ține de tiparul de referință. Necesarul de aminoacizi esențiali pentru fiecare grupă de vârstă se bazează pe un număr limitat de studii și este exprimat ca medie populațională. În realitate, necesarul variază cu vârsta adultă, bolile, intervențiile chirurgicale, starea nutrițională și compoziția dietei. Moughan și Lim notează că incertitudinea din aceste estimări poate modifica nu doar valorile absolute ale DIAAS, ci și ordinea alimentelor, pentru că aminoacidul limitant diferă de la un aliment la altul.

A doua limită este factorul de conversie azot–proteină. Conținutul de proteină al alimentelor se calculează convențional înmulțind azotul cu 6,25, deși factorul real variază — pentru migdale este în jur de 5,2. Moughan și Lim arată că DIAAS-ul migdalelor iese 38 sau 45 în funcție de factorul ales, dar că proteina utilizabilă pe porție rămâne aproape aceeași dacă factorul este aplicat consecvent. Cu alte cuvinte, eroarea contează mai mult pentru clasamente decât pentru nutriția reală.

A treia limită este ponderea aminoacizilor neesențiali. DIAAS presupune că organismul își poate procura oricând suficienți aminoacizi neesențiali, din transaminare și din azotul reciclat. Pentru majoritatea situațiilor ipoteza este rezonabilă, dar raportul ideal dintre aminoacizii esențiali și cei neesențiali nu este bine stabilit la om.

DIAAS nu se adună: cum se evaluează o masă

O eroare frecventă este să faci media scorurilor DIAAS ale alimentelor dintr-o masă. Scorurile nu sunt aditive, pentru că aminoacidul limitant diferă de la un aliment la altul. Ce se adună sunt cantitățile de aminoacizi digestibili: se calculează, pentru fiecare aliment, câte miligrame din fiecare aminoacid esențial aduce efectiv absorbit, se însumează pe masă sau pe zi, iar rezultatul se compară cu necesarul. De aceea, prima recomandare a Consultării FAO — adesea uitată — a fost ca aminoacizii să fie tratați ca nutrienți individuali, iar tabelele de compoziție să includă conținutul digestibil al fiecăruia.

Rapoartele individuale (DIAAR) spun și ele mai mult decât scorul final. Pentru un izolat de zer, histidina are cel mai mic raport, de 1,09, deci suficient, în timp ce leucina ajunge la 2,57, iar triptofanul la 3,35. Scorul final de peste 100 ascunde aceste diferențe, deși leucina și triptofanul au roluri fiziologice proprii, dincolo de sinteza proteică: leucina ca semnal pentru sinteza proteinelor musculare, triptofanul ca precursor al serotoninei și al niacinei.

Dincolo de un singur scor: aminoacizii digestibili pe etichetă

Tocmai pentru că un scor unic comprimă prea multă informație, mai mulți cercetători propun să se meargă direct la cantități. În 2023, Forester și colaboratorii au descris în Journal of Nutrition un cadru numit EAA-9, care pornește de la porția reală de aliment: se calculează câte miligrame din fiecare dintre cei nouă aminoacizi esențiali aduce porția, se compară fiecare cu necesarul zilnic, iar rezultatul arată ce procent din necesar acoperă porția pentru fiecare aminoacid în parte. Abordarea seamănă cu felul în care sunt tratate vitaminele și mineralele pe etichetă, nu cu un clasament.

Avantajul este că informația se poate aduna pe o masă sau pe o zi întreagă, fără erorile care apar atunci când se face media scorurilor. Dezavantajul este complexitatea: cere date de digestibilitate pentru fiecare aminoacid din fiecare aliment, iar cititorul obișnuit trebuie să interpreteze nouă valori în loc de una. Moughan și Lim susțin o variantă pragmatică a aceleiași idei — introducerea pe etichete a conținutului digestibil al aminoacizilor esențiali relevanți, cum ar fi lizina pentru produsele pe bază de cereale — și amintesc că exact aceasta a fost prima recomandare a Consultării FAO din 2011, cea care a primit cea mai puțină atenție în ultimul deceniu.

Deocamdată, niciun sistem de etichetare din Uniunea Europeană nu cere informații despre aminoacizi. Pentru consumator, singura informație disponibilă pe ambalaj rămâne gramajul total de proteină, care spune cât azot conține produsul, nu cât din el va deveni proteină proprie.

Controversa: metrica versus sistemul de etichetare

Cea mai aprinsă dezbatere din jurul DIAAS nu privește acuratețea științifică, ci consecințele pentru etichetare. Cu PDCAAS și regulile americane, lintea se califică pentru mențiunea „sursă bună de proteină”; cu DIAAS și pragurile FAO, nu. Aceeași soartă ar avea fasolea albă, mazărea galbenă sau tofu în anumite condiții. Unii autori au atras atenția că aplicarea strictă a pragurilor ar scoate mai multe leguminoase, nuci și semințe din zona „alimentelor proteice” ale ghidurilor alimentare, în contradicție cu recomandările de sănătate publică.

Moughan și Lim separă cele două probleme: DIAAS este o metrică mai precisă, iar pragurile de 75 și 100 sunt un sistem de etichetare propus ca exemplu, pe care raportul FAO însuși îl considera de discutat în funcție de tiparele alimentare locale. Autorii sugerează și înlocuirea termenilor evaluativi „bun” și „excelent” cu termeni descriptivi („scăzut”, „mediu”, „ridicat”, „complementar”), tocmai pentru a nu transforma o informație despre aminoacizi într-o judecată despre aliment.

Ce cere legislația europeană pentru mențiunile despre proteine

Dezbaterea despre pragurile DIAAS privește mai ales Statele Unite și Canada, unde calitatea proteinei intră deja în calculul mențiunilor de pe etichetă. În Uniunea Europeană, situația este diferită. Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 privind mențiunile nutriționale și de sănătate stabilește că un aliment poate fi prezentat drept „sursă de proteine” dacă cel puțin 12% din valoarea lui energetică provine din proteine și drept „bogat în proteine” dacă proporția este de cel puțin 20%. Criteriul este exclusiv cantitativ: nu ia în calcul nici digestibilitatea, nici profilul de aminoacizi.

Consecința este că, pe piața europeană, un baton pe bază de colagen hidrolizat, a cărui proteină are DIAAS zero pentru că nu conține triptofan, poate purta aceeași mențiune „bogat în proteine” ca un iaurt grecesc sau ca un produs din soia. Invers, lintea și fasolea, pe care sistemul FAO le-ar exclude de la orice mențiune de calitate, se califică fără dificultate drept „sursă de proteine” după criteriul european, pentru că o parte importantă din energia lor vine din proteine.

Niciuna dintre abordări nu este completă. Regula europeană evită penalizarea leguminoaselor, dar lasă loc produselor care obțin mențiunea cu proteine de calitate foarte slabă. Sistemul FAO descrie mai fidel calitatea, dar riscă să descurajeze alimente valoroase din alte motive. Pentru cititorul de etichete din România, concluzia practică este că mențiunea „bogat în proteine” garantează doar o proporție, nu și o calitate — iar lista de ingrediente spune adesea mai mult decât mențiunea.

DIAAS și amprenta de mediu a proteinelor

Calitatea proteinei schimbă și felul în care se compară impactul de mediu al alimentelor. Analizele de ciclu de viață exprimă de obicei emisiile sau consumul de apă pe tonă de proteină brută, ca și cum toate proteinele ar fi echivalente. Moughan a recalculat în 2021 aceleași date raportându-le la lizina digestibilă — aminoacidul limitant cel mai frecvent în dietele umane — și clasamentul s-a schimbat.

Impactul de mediu exprimat pe proteina brută și pe lizina digestibilă — date adaptate după Moughan și Lim, 2024

Pe proteină brută, ouăle și carnea de porc consumă de câteva ori mai multă apă decât cerealele; pe lizina digestibilă, consumă cel mai puțin. La emisiile de gaze cu efect de seră, porumbul, aparent mai eficient decât ouăle și carnea de porc pe proteina brută, devine cel mai mare emițător raportat la lizina digestibilă. Calculul nu transformă produsele animale în alegerea ecologică universală: carnea de vită și alte categorii nu sunt incluse, iar dietele reale combină surse. Arată însă că amprenta „per gram de proteină” poate induce în eroare în ambele direcții. Autorii recomandă ca evaluările de sustenabilitate să includă și calitatea proteinei.

DIAAS în farfurie: complementaritate, procesare și porții

Traducerea practică a DIAAS nu cere calcule. Cere înțelegerea a trei mecanisme: complementaritatea aminoacizilor limitanți, efectul procesării asupra digestibilității și relația dintre calitate și cantitate.

Cerealele și leguminoasele se completează

Cerealele sunt sărace în lizină, dar relativ bogate în aminoacizi cu sulf. Leguminoasele au profilul opus: multă lizină, mai puțină metionină și cisteină. Combinate, fiecare acoperă deficitul celeilalte, iar scorul amestecului depășește scorul fiecărei componente. Aceasta este logica biologică a combinațiilor tradiționale din aproape toate bucătăriile lumii: orez cu linte, mămăligă cu fasole, pâine cu humus, tortilla cu fasole neagră. Soia, proteina din cartof și cea din mazăre sunt, după Herreman și colaboratorii, cele mai promițătoare surse vegetale pentru completarea altor proteine vegetale.

Complementaritatea funcționează imperfect la treonină, care este scăzută atât în multe cereale, cât și în unele leguminoase, și la triptofan în anumite combinații. De aceea, varietatea — nu doar o pereche fixă — dă cele mai bune rezultate.

Un calcul real: grâu și mazăre în aceeași farfurie

Complementaritatea se poate verifica cu cifre. Folosind compoziția și digestibilitatea ileală raportate de Mathai și colaboratorii pentru grâul integral și pentru concentratul proteic din mazăre, se pot calcula aminoacizii digestibili din orice amestec și scorul rezultat, cu tiparul pentru adulți. Grâul aduce aproximativ 26 mg de lizină digestibilă per gram de proteină (față de 48 ceruți) și 34 mg de aminoacizi cu sulf (față de 23). Mazărea aduce invers: 72 mg de lizină, dar doar 17 mg de aminoacizi cu sulf.

DIAAS pentru amestecuri de proteină din grâu și mazăre, calculat din aminoacizii digestibili raportați de Mathai și colab., 2017 (ingrediente crude, model porcin)

Două proteine cu scorurile 54 și 73 formează, în proporții egale, un amestec cu scorul 100. Rezultatul nu este media celor două scoruri (care ar fi 63,5), ci efectul faptului că fiecare acoperă exact deficitul celeilalte. Tabelul arată și că proporția contează: la 70% grâu, lizina rămâne limitantă, iar scorul scade la 83. Același calcul, făcut pentru grâu cu făină de soia în proporții egale, dă un scor de aproximativ 88, tot cu lizina limitantă, pentru că soia are mai puțină lizină în plus decât mazărea.

Pentru farfurie, traducerea este simplă: cerealele și leguminoasele funcționează cel mai bine împreună atunci când leguminoasele nu sunt o garnitură simbolică. O farfurie în care proteina vine în părți comparabile din pâine sau mămăligă și din fasole, linte sau mazăre se apropie de calitatea proteinelor animale. Valorile sunt calculate pe ingrediente crude, pe model animal, deci indică direcția și ordinul de mărime, nu un rezultat exact pentru o anumită rețetă.

Complementarea nu trebuie făcută obligatoriu la aceeași masă

Organismul are un bazin dinamic de aminoacizi liberi și o reînnoire continuă a proteinelor proprii, inclusiv al celor secretate în intestin și reabsorbite. Pentru un adult sănătos care mănâncă variat pe parcursul zilei, combinarea surselor complementare în cadrul aceleiași zile este considerată, în general, suficientă. Contextul se schimbă atunci când obiectivul este un răspuns anabolic la o masă anume — după antrenament sau la vârstnici — situație în care calitatea proteinei din acea masă contează mai mult.

Înmuierea, fierberea și fermentarea cresc digestibilitatea leguminoaselor

Leguminoasele crude conțin inhibitori de tripsină, lectine și fitați, care scad digestibilitatea proteinelor și a mineralelor. Înmuierea urmată de fierbere completă inactivează cea mai mare parte a inhibitorilor de tripsină și a lectinelor; fermentarea — ca în tempeh sau miso — și germinarea pot îmbunătăți suplimentar digestibilitatea. Raportul FAO și studiile ulterioare insistă ca DIAAS să fie determinat pe alimentul în forma consumată, nu pe ingredientul crud, tocmai pentru că diferențele pot fi importante.

Căldura uscată și intensă are efectul opus

La carne și la produsele pe bază de cereale, temperaturile mari și expunerea prelungită la căldură uscată pot scădea digestibilitatea unor aminoacizi și lizina utilizabilă, prin reacția Maillard și prin agregarea proteinelor. Fierberea, înăbușirea și prăjirea scurtă în tigaie au păstrat cel mai bine calitatea proteinei de vită în studiul lui Hodgkinson; grătarul a scăzut-o cel mai mult. Același principiu explică pierderea mare de lizină utilizabilă din cerealele expandate pentru micul dejun.

Suplimentele proteice: ce poți afla din etichetă

Pe multe pudre proteice apare încă PDCAAS de 1,0, valoare care, din cauza trunchierii, nu diferențiază zerul de soia sau de cazeină. Unele produse invocă DIAAS, dar fără să precizeze tiparul de referință sau modelul de testare, deci cifrele nu sunt comparabile între ele. Pentru amestecurile vegetale (mazăre + orez, de exemplu), raportul dintre componente contează: proporțiile potrivite pot aduce amestecul aproape de calitatea proteinelor animale. Colagenul hidrolizat, promovat frecvent ca „proteină”, are DIAAS zero, pentru că nu conține triptofan; poate avea alte utilizări, dar nu înlocuiește o sursă proteică completă.

Cantitatea rămâne primul factor

Calitatea contează în raport cu cantitatea. O porție mai mare dintr-o proteină cu DIAAS 70 poate aduce la fel de mult aminoacid limitant ca o porție mai mică dintr-o proteină cu DIAAS 100. Pentru majoritatea adulților sănătoși, un aport suficient de proteine din surse variate face ca diferențele de scor să devină secundare. Pentru persoanele cu aport mic, necesar crescut sau apetit redus, alegerea surselor cu DIAAS mai mare — sau combinarea atentă a celor vegetale — permite acoperirea necesarului cu un volum mai mic de mâncare.

Sfaturi Healthwise

Gândește în surse, nu în grame izolate. Un gramaj de proteină pe etichetă spune cât azot conține produsul, nu câți aminoacizi esențiali vei absorbi. Variația surselor pe parcursul zilei este cea mai simplă cale de a compensa aminoacizii limitanți.

Combină cerealele cu leguminoasele în mod obișnuit. Nu este nevoie de calcule sau de aceeași farfurie la fiecare masă; este suficient ca ambele categorii să apară regulat în alimentație.

Pregătește leguminoasele complet. Înmuierea și fierberea până când boabele devin complet moi îmbunătățesc digestibilitatea proteinelor și reduc disconfortul digestiv. Produsele fermentate din soia sunt o alternativă cu digestibilitate bună.

Preferă metodele de gătire blânde pentru sursele proteice principale. Fierberea, înăbușirea și gătirea la temperatură moderată păstrează mai bine aminoacizii utilizabili decât grătarul intens sau prăjirea prelungită.

Acordă atenție calității proteinei în perioadele de aport scăzut. La vârstă înaintată, în curele de slăbire, în convalescență sau în alimentația strict vegetală cu varietate redusă, sursele cu digestibilitate mare și combinațiile complementare merită prioritate.

Citește critic scorurile de pe suplimente. Un PDCAAS de 1,0 nu diferențiază proteinele de calitate înaltă, iar un DIAAS fără tipar de referință nu este comparabil. Colagenul nu este o sursă completă de aminoacizi esențiali.

Discută ajustările majore cu un specialist. Dacă ai un necesar crescut, o boală cronică, o dietă restrictivă sau pierzi în greutate fără să îți propui, un medic sau un nutriționist poate evalua dacă aportul tău de proteine acoperă nevoile reale.

Concluzie Healthwise

DIAAS mută întrebarea despre proteine de la „câtă proteină conține?” la „câți aminoacizi esențiali utilizabili aduce?”. Răspunsul depinde de aminoacidul cel mai slab reprezentat, de digestibilitatea lui măsurată acolo unde are loc absorbția — la capătul intestinului subțire — și de felul în care alimentul a fost procesat și gătit. Scorul confirmă că proteinele animale au, în general, o calitate mai mare atunci când sunt consumate singure, dar arată la fel de clar că proteinele vegetale diferă mult între ele și că se completează eficient. Contextul decide importanța scorului: pentru o dietă variată și suficientă, diferențele se estompează; pentru un aport la limită, devin esențiale. Înțelegerea mecanismului ajută mai mult decât orice clasament de alimente.

Referințe științifice

Food and Agriculture Organization of the United Nations. Dietary protein quality evaluation in human nutrition. Report of an FAO Expert Consultation. FAO Food and Nutrition Paper 92. Roma: FAO; 2013..
[Sursa recomandării de înlocuire a PDCAAS cu DIAAS, a celor trei tipare de referință, a pragurilor de 75 și 100 pentru mențiuni și a utilizării lizinei reactive la alimentele procesate.]

Moughan PJ, Lim WXJ. Digestible indispensable amino acid score (DIAAS): 10 years on. Frontiers in Nutrition. 2024;11:1389719. doi:10.3389/fnut.2024.1389719
[Susține bilanțul primului deceniu de DIAAS: metodele de măsurare la om și la porc, proiectul PROTEOS, datele despre lizina reactivă, neaditivitatea scorurilor, exemplul veganilor EPIC-Oxford și distincția dintre metrică și sistemul de etichetare.]

Mathai JK, Liu Y, Stein HH. Values for digestible indispensable amino acid scores (DIAAS) for some dairy and plant proteins may better describe protein quality than values calculated using the concept for protein digestibility-corrected amino acid scores (PDCAAS). British Journal of Nutrition. 2017;117(4):490–499. doi:10.1017/S0007114517000125
[Susține valorile DIAAS pentru cele opt proteine din tabel, diferențele dintre digestibilitatea ileală și cea totală și digestibilitatea mai redusă a treoninei asociată mucinei.]

Rutherfurd SM, Fanning AC, Miller BJ, Moughan PJ. Protein digestibility-corrected amino acid scores and digestible indispensable amino acid scores differentially describe protein quality in growing male rats. Journal of Nutrition. 2015;145(2):372–379. doi:10.3945/jn.114.195438
[Susține afirmația că PDCAAS supraestimează proteinele de calitate redusă și subestimează proteinele de calitate înaltă, comparativ cu DIAAS.]

Herreman L, Nommensen P, Pennings B, Laus MC. Comprehensive overview of the quality of plant- and animal-sourced proteins based on the digestible indispensable amino acid score. Food Science & Nutrition. 2020;8(10):5379–5391. doi:10.1002/fsn3.1809
[Susține clasificarea surselor animale și vegetale pe categoriile FAO și concluzia că amestecurile de proteine vegetale (cu soia, cartof și mazăre) pot atinge calitate înaltă sau excelentă.]

Hodgkinson SM, Montoya CA, Scholten PT, Rutherfurd SM, Moughan PJ. Cooking conditions affect the true ileal digestible amino acid content and digestible indispensable amino acid score (DIAAS) of bovine meat as determined in pigs. Journal of Nutrition. 2018;148(10):1564–1569. doi:10.1093/jn/nxy153
[Susține valorile DIAAS ale cărnii de vită în funcție de metoda de gătire și rolul valinei ca aminoacid limitant.]

Nosworthy MG, Neufeld J, Frohlich P, Young G, Malcolmson L, House JD. Determination of the protein quality of cooked Canadian pulses. Food Science & Nutrition. 2017;5(4):896–903. doi:10.1002/fsn3.473
[Susține valorile DIAAS ale leguminoaselor fierte și aminoacizii limitanți ai acestora (aminoacizi cu sulf sau triptofan).]