Nefrologie & Sănătatea Rinichilor Dializa sau tratamentul conservator în boala renală avansată: cum se ia decizia din timp by Mihaela Marinescu noiembrie 16, 2026 written by Mihaela Marinescu noiembrie 16, 2026 0 comments 0FacebookTwitterPinterestLinkedinWhatsappCopy LinkThreadsEmail 13 Dializa preia o parte din munca rinichilor atunci când boala renală cronică ajunge în stadiul de insuficiență, dar la vârstnicii cu multe boli asociate câștigul de supraviețuire poate fi mic și vine cu un preț ridicat în timp petrecut în spital, la centrul de dializă și departe de casă. Tratamentul conservator, adică îngrijirea medicală activă fără dializă, centrată pe controlul simptomelor și al complicațiilor, este o opțiune recunoscută de ghidurile de nefrologie, însă este discutată rar și, de cele mai multe ori, târziu. Un studiu randomizat publicat în octombrie 2026 în JAMA Internal Medicine, pe 453 de pacienți de peste 65 de ani din 12 clinici americane, a arătat că un film de 12 minute despre cele trei opțiuni, urmat de o declarație înregistrată de pacient și trimisă medicului, a crescut documentarea discuțiilor de planificare a îngrijirii de la 40,0% la 56,6% și a redus de la 39,6% la 13,2% proporția celor care nu știau ce să aleagă. Concluzia practică este că decizia privind dializa merită pregătită din timp, cât pacientul este stabil și poate cântări opțiunile, nu în timpul unei internări de urgență. Subiectul privește un număr tot mai mare de oameni. Populația îmbătrânește, iar diabetul și hipertensiunea arterială, cele mai frecvente cauze ale bolii renale cronice, sunt tot mai răspândite. În Statele Unite, peste 130.000 de persoane încep dializa în fiecare an, iar vârsta mediană la începerea tratamentului este de 65 de ani. Pentru o mare parte dintre acești pacienți, dializa nu este o alegere discutată pe îndelete, ci un tratament început când simptomele sau analizele nu mai lasă timp de gândire. Confuzia din jurul acestei decizii are o explicație simplă. Dializa este percepută, pe bună dreptate, drept un tratament care salvează vieți, iar în cazul multor pacienți exact acest rol îl are: tineri, adulți fără alte boli grave, persoane care așteaptă un transplant. Pentru un vârstnic cu insuficiență cardiacă, diabet vechi, fragilitate și dificultăți de mobilitate, aceeași procedură poate însemna altceva: trei ședințe pe săptămână, de câte patru ore, transport, oboseală după fiecare ședință, internări repetate și, uneori, pierderea independenței. Între a trăi mai mult și a trăi mai bine nu există o regulă valabilă pentru toți, iar diferența dintre o decizie bună și una luată din inerție este, de cele mai multe ori, o discuție purtată la timp. Decizia dintre dializă și tratamentul conservator, în șapte idei Când rinichii nu mai filtrează aproape deloc, există trei căi: hemodializa, dializa peritoneală făcută acasă sau tratamentul conservator, fără dializă. Tratamentul conservator nu înseamnă renunțarea la îngrijire, ci tratarea simptomelor și a complicațiilor cu medicamente, dietă și sprijin medical. La vârstnicii cu multe boli asociate, dializa poate prelungi viața doar puțin, dar poate aduce mai mult timp petrecut în spital. Multe decizii despre dializă se iau în grabă, la o internare, pentru că discuția despre opțiuni nu a avut loc mai devreme. Într-un studiu pe 453 de vârstnici, un film scurt despre opțiuni a redus de trei ori numărul celor care nu știau ce să aleagă. Pacienții care și-au înregistrat apoi dorințele, într-un mesaj trimis medicului, au avut mai des aceste discuții notate în dosarul medical. Alegerea potrivită depinde de ce contează pentru fiecare om și se ia împreună cu nefrologul, cu familia alături, înainte de o urgență. Ce se întâmplă în corp când rinichii nu mai filtrează: insuficiența renală explicată Rinichii nu sunt doar un filtru. Fiecare dintre ei conține aproximativ un milion de nefroni, unități formate dintr-un glomerul, un ghem de capilare prin care sângele este filtrat, și un tub lung care recuperează din filtrat apa, sărurile și substanțele utile. În fiecare zi, rinichii filtrează în jur de 180 de litri de plasmă și elimină doar 1–2 litri de urină, după ce au decis, moleculă cu moleculă, ce rămâne în corp și ce pleacă. Pe lângă eliminarea deșeurilor, ei reglează cantitatea de apă și sare din organism, potasiul, aciditatea sângelui și tensiunea arterială, produc eritropoietina, hormonul care stimulează formarea globulelor roșii, și activează vitamina D, necesară pentru oase. Notă HealthwiseConținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic. Calculatoare medicale Cunoaște-ți corpul.Cu instrumente construite pe dovezi. Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF. 218 calculatoare disponibile Toate calculatoarele IMC Antropometrie IMC — Indice de Masă Corporală Calculează indicele de masă corporală și interpretează rezultatul în contextul riscului metabolic asociat fiecărei categorii. WHR Antropometrie WHR — Raport Talie-Șold Estimează distribuția grăsimii corporale și riscul cardiovascular și metabolic asociat obezității abdominale, diferențiat pe sex. kcal Nutriție TDEE — Necesar Caloric Zilnic Calculează totalul de calorii arse zilnic în funcție de metabolism bazal și nivelul de activitate fizică, cu ținte pentru menținere sau slăbit. MED Nutriție Scor Dietă Mediteraneană Evaluează gradul de aderență la dieta mediteraneană — modelul alimentar cu cel mai solid suport în reducerea mortalității cardiovasculare. Susține Healthwise Gratuit pentru toți. Nu gratuit de făcut. Informație medicală, instrumente și dosare de sănătate, gratuite și construite pe dovezi științifice. Vedeți ce costă și cum puteți ajuta. Susține Healthwise Boala renală cronică înseamnă pierderea lentă, de obicei pe parcursul mai multor ani, a nefronilor. Nefronii rămași preiau munca celor distruși, motiv pentru care boala poate evolua mult timp fără simptome. Medicii o împart în stadii după rata de filtrare glomerulară estimată, calculată din creatinina din sânge, vârstă și sex. O valoare de 30 mL/min/1,73 m² sau mai mică înseamnă boală renală avansată, iar sub 15 mL/min/1,73 m² se vorbește despre insuficiență renală. Acesta a fost și criteriul de includere în studiul VIDEO-KD: pacienți de cel puțin 65 de ani, cu o filtrare de 30 sau mai puțin, adică oameni pentru care decizia privind dializa nu mai este teoretică. Uremia: de ce apar simptomele abia târziu Când filtrarea scade sub un anumit prag, în sânge se acumulează ureea, creatinina și numeroși alți compuși pe care rinichii îi eliminau în mod normal, numiți generic toxine uremice. Starea care rezultă se numește uremie. Ea nu se instalează brusc, ci progresiv, iar primele semne sunt adesea nespecifice: oboseală, pierderea poftei de mâncare, greață, gust metalic, mâncărimi ale pielii, somn agitat, dificultăți de concentrare. Pe măsură ce boala avansează, se adaugă retenția de apă, cu umflarea picioarelor și dificultăți de respirație, creșterea potasiului în sânge, care poate tulbura ritmul inimii, și acidoza metabolică, o tendință a sângelui de a deveni prea acid. Ritmul în care apar aceste modificări diferă mult de la un om la altul. Unii pacienți rămân ani la rând la o filtrare de 15–20 mL/min/1,73 m² fără simptome importante, alții resimt uremia la valori mai mari. De aceea, momentul începerii dializei nu se stabilește doar după o cifră de laborator, ci după simptome, după complicațiile care nu mai pot fi controlate cu medicamente și după starea generală a pacientului. Tocmai această variabilitate face ca planificarea să fie posibilă: între diagnosticul de boală renală avansată și momentul în care dializa ar deveni necesară trec, de obicei, luni sau ani. Ce înlocuiește dializa și ce rămâne în grija medicamentelor Dializa este o tehnică de purificare a sângelui prin trecerea lui printr-o membrană semipermeabilă. De o parte a membranei se află sângele, de cealaltă parte un lichid special, dializatul, cu o compoziție controlată. Moleculele mici, precum ureea și potasiul, trec prin membrană din sânge spre dializat, unde concentrația lor este mai mică, iar apa în exces este extrasă printr-o diferență de presiune sau de concentrație. Este un proces eficient pentru unele funcții ale rinichiului și insuficient pentru altele. Funcțiile rinichiului și cât din ele preia dializa Funcția rinichiuluiCe face dializaDe ce mai este nevoie Eliminarea ureei și a altor deșeuri miciLe elimină eficient, dar intermitent, nu continuuȘedințe regulate, respectate Eliminarea toxinelor uremice mari sau legate de proteineLe elimină doar parțialDietă, controlul simptomelor Echilibrul apei și al săriiExtrage excesul de apăLimitarea lichidelor și a sării între ședințe Controlul potasiului și al acidității sângeluiLe corectează în timpul ședințeiDietă, uneori medicamente Producția de eritropoietinăNu o înlocuieșteMedicamente pentru anemie, fier Activarea vitaminei D și echilibrul calciu–fosforNu le înlocuieșteMedicamente, dietă săracă în fosfor Reglarea tensiunii arterialeAjută prin controlul volumului de lichideMedicamente antihipertensive Tabel orientativ. Tratamentul concret se stabilește de medicul nefrolog. Tabelul explică un lucru pe care mulți pacienți îl află abia după ce încep dializa: procedura nu înlocuiește rinichiul în întregime. Medicamentele pentru anemie, pentru oase, pentru tensiune și restricțiile alimentare rămân necesare. Aceleași medicamente și aceleași măsuri formează, de fapt, și scheletul tratamentului conservator. Diferența dintre cele două căi nu este, așadar, între „tratament” și „lipsă de tratament”, ci între a adăuga sau nu procedura de dializă peste un tratament medical care continuă oricum. Cele trei căi în boala renală avansată: hemodializa, dializa peritoneală și tratamentul conservator Videoul folosit în studiu a prezentat pacienților exact aceste trei opțiuni, după o introducere despre valorile și obiectivele personale. Ele nu sunt variante ale aceluiași tratament, ci moduri diferite de a trăi cu o boală renală avansată, fiecare cu cerințele și cu prețul său. Cum a apărut dializa: de la rinichiul artificial al lui Kolff la comitetul din Seattle Ideea de a curăța sângele printr-o membrană este mai veche decât tratamentul însuși. Chimistul scoțian Thomas Graham a descris în 1854 trecerea substanțelor dizolvate printr-o membrană semipermeabilă și a numit fenomenul dializă. Primele încercări pe animale au avut loc la începutul secolului XX, iar în 1924 medicul german Georg Haas a făcut, la Giessen, prima dializă la un om, fără un rezultat terapeutic durabil. Tehnica era limitată de lipsa unui anticoagulant sigur și a unei membrane potrivite. Momentul de cotitură a venit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în orășelul olandez Kampen. Tânărul medic Willem Kolff a construit, din materiale improvizate, un aparat format dintr-un tambur rotativ pe care era înfășurat un tub lung de celofan, folosit în mod obișnuit ca înveliș pentru cârnați. Sângele pacientului trecea prin tub, iar tamburul se rotea într-o baie de lichid de dializă. Primii pacienți tratați în 1943 nu au supraviețuit. În 1945, o femeie de 67 de ani cu insuficiență renală acută a devenit prima persoană salvată de rinichiul artificial. Aparatul lui Kolff era însă potrivit doar pentru insuficiența renală acută: fiecare ședință cerea o nouă puncție a vaselor, iar vasele se epuizau repede. Dializa ca tratament pe termen lung a devenit posibilă abia în 1960, la Seattle, când nefrologul Belding Scribner a creat, împreună cu inginerul Wayne Quinton, un șunt arteriovenos din teflon, un tub care lega permanent o arteră de o venă a brațului și putea fi folosit la fiecare ședință. Primul pacient, un mecanic pe nume Clyde Shields, a mai trăit, cu dializă, aproximativ un deceniu. În 1962 s-a deschis la Seattle primul centru de dializă ambulatorie din lume. Locurile erau atât de puține încât un comitet format din șapte persoane, aproape toate din afara medicinei (un avocat, un preot, un bancher, o casnică, un funcționar, un lider sindical și un chirurg), alegea dintre candidații eligibili medical cine va primi tratamentul. Criteriile includeau situația familială, venitul și „valoarea socială” a fiecărui om. În noiembrie 1962, jurnalista Shana Alexander a descris activitatea acestui comitet în revista LIFE, într-un articol intitulat „Ei decid cine trăiește și cine moare”. Dezbaterea publică ce a urmat este considerată unul dintre momentele de naștere ale bioeticii moderne. În 1972, Congresul american a inclus insuficiența renală în programul public de asigurări Medicare, iar dializa a încetat să mai fie un tratament rar. Au urmat fistula arteriovenoasă, descrisă în 1966, și dializa peritoneală continuă ambulatorie, introdusă în 1976. Întrebarea centrală s-a mutat astfel de la „cine primește dializa” la „cine și-o dorește și în ce condiții”, exact întrebarea la care încearcă să răspundă studii precum VIDEO-KD. decizia privind dializa nu a fost niciodată doar medicală De la comitetul din Seattle până astăzi, alegerea dializei a implicat valori, nu doar analize. În anii 1960, valorile erau ale unui grup de oameni care nu îi cunoșteau pe pacienți și care judecau „meritul social” al pacienților, iar istoria a respins acest model pe bună dreptate. Astăzi, accesul nu mai depinde de un comitet, dar decizia rămâne la fel de încărcată: ce câștigă și ce pierde un om concret. Diferența este că valorile care contează sunt acum ale pacientului. Medicina oferă informația, iar pacientul decide ce înseamnă pentru el o viață care merită trăită. Hemodializa: sângele curățat în afara corpului Hemodializa este forma cea mai cunoscută. Sângele este scos din corp printr-un acces vascular, trecut printr-un filtru artificial, numit dializor, și readus în circulație. Ședințele durează de obicei în jur de patru ore și se fac de trei ori pe săptămână, într-un centru de dializă. Accesul vascular preferat este fistula arteriovenoasă, o legătură creată chirurgical între o arteră și o venă a brațului, care trebuie făcută cu câteva luni înainte de începerea dializei, pentru a avea timp să se maturizeze. Când dializa începe în urgență, fără fistulă, se folosește un cateter introdus într-o venă mare, care are un risc mai mare de infecții și de complicații. Pentru mulți pacienți, hemodializa organizează întreaga săptămână. La cele 12 ore de ședințe se adaugă drumul până la centru și înapoi, iar mulți resimt după ședință o oboseală care durează ore întregi. Între ședințe, pacientul trebuie să limiteze lichidele, sarea, potasiul și fosforul. Pentru un adult activ, aceste constrângeri sunt prețul unei vieți mai lungi și, adesea, al așteptării unui transplant. Pentru un vârstnic fragil, care depinde de altcineva pentru transport, ele pot cântări diferit. Dializa peritoneală: filtrul propriu al abdomenului Dializa peritoneală folosește drept membrană de filtrare peritoneul, foița subțire și bogat vascularizată care căptușește interiorul abdomenului. Printr-un cateter implantat permanent în peretele abdominal, în cavitatea peritoneală se introduce un lichid de dializă, care rămâne acolo câteva ore. În acest timp, deșeurile și apa în exces trec din vasele peritoneului în lichid, care este apoi drenat și înlocuit cu lichid proaspăt. Schimburile se fac acasă, de obicei de câteva ori pe zi, manual, sau peste noapte, cu un aparat numit cicler, în timp ce pacientul doarme. Avantajul principal al dializei peritoneale este independența față de centrul de dializă și un ritm mai blând, continuu, care solicită mai puțin inima și circulația. Cerința principală este capacitatea pacientului sau a unei persoane apropiate de a face schimburile corect și curat, zilnic, pentru că principalul risc este infecția peritoneului, numită peritonită. Dializa peritoneală are nevoie, de asemenea, de spațiu acasă pentru materiale și de un minim de dexteritate și vedere. Tratamentul conservator: îngrijire activă, fără dializă Tratamentul conservator al bolii renale, numit în literatura internațională conservative kidney management, este o cale planificată de îngrijire pentru pacienții care, după o discuție informată, aleg să nu înceapă dializa. Nu este o renunțare la tratament și nici o formă de abandon. Pacientul rămâne în grija nefrologului și, adesea, a unei echipe de îngrijiri paliative, iar tratamentul urmărește încetinirea declinului renal, controlul complicațiilor și ameliorarea simptomelor: medicamente pentru anemie, pentru acidoză, pentru potasiu și pentru tensiune, diuretice pentru retenția de apă, tratament pentru mâncărime, greață și insomnie, o dietă adaptată și sprijin pentru familie. Ghidurile internaționale de nefrologie recomandă ca această opțiune să fie prezentată, alături de dializă, tuturor pacienților pentru care este potrivită. Pentru a înțelege ce înseamnă tratamentul conservator în viața de zi cu zi, este util să știm cu ce simptome trăiesc pacienții cu boală renală avansată. O analiză sistematică publicată în 2007 de Fliss Murtagh și colaboratorii de la King’s College London a adunat datele din studiile disponibile și a arătat o povară a simptomelor comparabilă cu cea din cancerul avansat. Oboseala a fost raportată de aproximativ 7 pacienți din 10, mâncărimea de peste jumătate, iar constipația, pierderea poftei de mâncare și durerea de aproape jumătate. Frecvente au fost și tulburările de somn, anxietatea, respirația dificilă, greața, sindromul picioarelor neliniștite și dispoziția depresivă. Mâncărimea asociată bolii renale cronice merită o mențiune separată, pentru că este frecventă, persistentă și adesea subestimată. Mecanismul nu este pe deplin lămurit, dar implică mai mulți factori: acumularea toxinelor uremice, inflamația de nivel scăzut, pielea uscată, tulburările metabolismului calciului și fosforului și un dezechilibru între două tipuri de receptori opioizi din sistemul nervos, receptorii μ, care stimulează senzația de mâncărime, și receptorii κ, care o atenuează. Tratamentul se face în trepte: îngrijirea pielii cu emoliente, corectarea fosforului și, la pacienții dializați, o dializă adecvată, apoi medicamente care acționează asupra nervilor sau asupra receptorilor opioizi κ. Unul dintre aceste medicamente a fost aprobat în Uniunea Europeană în 2022 pentru pacienții adulți aflați în hemodializă. Alegerea tratamentului și dozele se stabilesc de medic, pentru că multe medicamente se elimină prin rinichi și se acumulează când funcția renală este redusă. Pentru celelalte simptome, principiile sunt asemănătoare: identificarea cauzei care poate fi corectată, cum ar fi anemia în cazul oboselii, acidoza sau toxinele uremice în cazul greței, constipația în cazul pierderii poftei de mâncare, apoi tratamentul simptomatic adaptat funcției renale. Instrumente simple de evaluare, precum chestionarele de simptome completate de pacient la fiecare consultație, ajută echipa să observe schimbările din timp. Tocmai acest tip de atenție sistematică este miezul tratamentului conservator și al îngrijirii paliative renale. mâncărimea și oboseala nu sunt „normale” în boala renală, sunt simptome tratabile Mulți pacienți renali nu își mai menționează simptomele la consultație, pentru că le consideră parte inevitabilă a bolii sau pentru că discuția se concentrează pe analize. Oboseala, mâncărimea, insomnia sau durerea au însă cauze care pot fi căutate și tratamente care pot fi încercate, indiferent dacă pacientul face sau nu dializă. Un rezultat bun la creatinină nu înseamnă automat o zi bună pentru pacient. De aceea, întrebarea „ce vă supără cel mai mult în ultima vreme?” merită pusă la fiecare control, iar răspunsul merită tratat cu aceeași seriozitate ca valorile de laborator. Tratamentul conservator nu este nici o alegere definitivă, o ușă închisă pentru totdeauna. Un pacient care a ales această cale își poate schimba decizia, iar unele echipe propun și o variantă intermediară, numită proba limitată în timp a dializei: dializa se începe pentru o perioadă stabilită dinainte, după care pacientul, familia și medicul evaluează împreună dacă beneficiile justifică continuarea. Cele trei opțiuni în boala renală avansată, comparate HemodializaDializa peritonealăTratamentul conservator Unde se faceÎn centrul de dializăAcasăAcasă, cu controale la nefrolog RitmDe obicei 3 ședințe pe săptămână, câte aproximativ 4 oreZilnic: schimburi peste zi sau peste noapte, cu aparatFără proceduri de dializă; controale periodice Ce presupuneFistulă sau cateter vascularCateter abdominal permanentMedicamente, dietă, controlul simptomelor Cerințe principaleTransport regulat, toleranța ședințelorAutonomie sau ajutor zilnic acasă, igienă riguroasăEchipă medicală și, ideal, sprijin paliativ Riscuri specificeInfecții de acces, scăderi de tensiune, oboseală după ședințăPeritonită, defecte sau blocaje ale cateteruluiProgresia simptomelor uremiei Pentru cine este gândităMajoritatea pacienților care aleg dializaPacienți care preferă independența și pot face schimburilePacienți, mai ales vârstnici, pentru care dializa aduce mai multe poveri decât beneficii Comparație orientativă. Alegerea depinde de starea fiecărui pacient și se discută cu medicul nefrolog. tratamentul conservator nu înseamnă lipsa tratamentului Expresia „fără dializă” este auzită adesea ca „fără nimic”, iar această confuzie face ca opțiunea să fie respinsă înainte de a fi înțeleasă. În realitate, pacientul care alege tratamentul conservator primește aceleași medicamente esențiale ca un pacient dializat, adică pentru anemie, acidoză, potasiu, tensiune și oase, plus o atenție mai mare acordată simptomelor și calității vieții. Diferența ține de obiectiv: dializa încearcă să prelungească viața, cu prețul unor proceduri repetate, în timp ce tratamentul conservator urmărește ca timpul rămas să fie trăit cât mai confortabil și cât mai mult acasă. Ambele sunt forme legitime de îngrijire medicală. Când dializa prelungește viața și când doar o mută în spital Pentru un adult tânăr sau de vârstă mijlocie cu insuficiență renală, dializa adaugă ani de viață, iar întrebarea nu este dacă, ci cum și unde se face. La vârstnici, mai ales la cei cu multe boli asociate, imaginea devine mai nuanțată. Datele observaționale din mai multe țări sugerează că avantajul de supraviețuire al dializei se micșorează odată cu vârsta și cu numărul bolilor asociate, iar la anumite categorii de pacienți supraviețuirea cu dializă devine greu de deosebit de cea cu tratament conservator. Un studiu olandez publicat în 2016, pe pacienți de peste 70 de ani, a comparat supraviețuirea celor care au ales dializa cu a celor care au ales tratamentul conservator. Dializa a fost asociată cu o supraviețuire mai lungă în ansamblu, dar avantajul s-a redus mult sau nu a mai fost evident la pacienții de peste 80 de ani și la cei cu multe boli asociate, în special cardiovasculare. O analiză mai recentă, publicată în 2024, pe veterani americani de peste 65 de ani cu boală renală foarte avansată, a folosit o metodă statistică ce imită un studiu randomizat. Începerea dializei a adus un câștig modest de supraviețuire, care scădea odată cu vârsta, și mai puțin timp petrecut acasă, din cauza internărilor și a orelor petrecute în centrul de dializă. Funcția fizică, nu doar supraviețuirea Pentru mulți vârstnici, întrebarea cea mai importantă nu este câte luni adaugă un tratament, ci ce fel de viață vor avea în acele luni. Un studiu publicat în 2009 în New England Journal of Medicine a urmărit rezidenții căminelor de bătrâni din Statele Unite care au început dializa. La un an după începerea tratamentului, aproximativ 58% dintre ei decedaseră, iar doar aproximativ 13% își păstraseră nivelul de independență în activitățile zilnice pe care îl aveau înainte de dializă. Declinul funcțional a început, la mulți dintre ei, chiar din primele luni de tratament. Rezultatul privește o populație deosebit de fragilă și nu poate fi extins la toți vârstnicii, dar arată că, pentru unii pacienți, dializa nu oprește declinul fizic și nu le redă viața de dinainte. Aceste date nu spun că dializa este o alegere greșită pentru vârstnici. Spun că beneficiul ei nu este automat și că depinde de starea de pornire a fiecărui om: cât de independent este, ce alte boli are, ce speră să păstreze. Un pacient activ de 82 de ani, fără boli cardiace grave, care își dorește să trăiască cât mai mult, poate câștiga mult din dializă. Un pacient de aceeași vârstă, cu insuficiență cardiacă avansată, care se teme mai ales de spital și de dependență, poate face o alegere diferită, la fel de rațională. Dializa începută din inerție Una dintre observațiile care au motivat studiul VIDEO-KD este că mulți pacienți ajung să înceapă hemodializa nu printr-o decizie, ci implicit. O infecție, o agravare a insuficienței cardiace sau o creștere bruscă a potasiului îi aduce la spital, analizele arată o funcție renală prăbușită, iar dializa se începe în urgență, adesea pe cateter, într-un moment în care pacientul este prea bolnav sau prea speriat pentru a cântări opțiunile. Familia este pusă în fața unei întrebări la care nu s-a gândit niciodată, iar medicul de gardă nu îl cunoaște pe pacient și nu știe ce și-ar fi dorit acesta. În astfel de situații, inerția sistemului medical decide în locul oamenilor. Discuția din timp schimbă această dinamică din mai multe motive. Ea lasă răgaz pentru crearea unei fistule, dacă pacientul alege hemodializa, pentru instruirea în dializa peritoneală, dacă o preferă pe aceasta, sau pentru organizarea îngrijirii paliative, dacă alege tratamentul conservator. Ea dă familiei posibilitatea de a cunoaște dorințele pacientului înainte de o criză. Și, mai ales, permite ca decizia să fie luată de omul pe care îl privește, într-un moment în care poate gândi limpede. Cât de des se întâmplă ca pacienții să ajungă la dializă fără o discuție reală despre opțiuni arată un sondaj publicat în 2010 de nefrologul canadian Sara Davison. Au participat 584 de pacienți cu boală renală în stadiile 4 și 5, dintr-un program universitar de nefrologie din Canada. Rezultatele au surprins chiar comunitatea medicală: 61% dintre pacienții care făceau deja dializă au spus că regretă decizia de a fi început tratamentul. Aceleași date au arătat de unde vine o parte din acest regret. Sub 10% dintre pacienți discutaseră cu nefrologul despre îngrijirea de la sfârșitul vieții în ultimul an, iar aproximativ 90% spuneau că medicul nu le vorbise niciodată despre cât timp ar putea avea de trăit. Majoritatea și-ar fi dorit aceste discuții. O parte dintre pacienți au declarat că au început dializa pentru că așa își doreau medicii sau familia, nu pentru că ar fi cântărit ei înșiși opțiunile. Rezultatul trebuie citit cu atenție. Este vorba despre un sondaj dintr-un singur program, într-un sistem de sănătate anume, iar întrebarea despre regret surprinde o stare de moment, influențată de oboseala și de dificultățile tratamentului. Nu înseamnă că șase din zece pacienți dializați ar fi ales altfel dacă ar fi fost informați. Arată însă că decizia de a începe dializa a fost trăită de mulți ca o decizie luată în locul lor. Studiul VIDEO-KD răspunde tocmai acestei situații: o informare echilibrată și o declarație proprie a pacientului, făcute înainte ca decizia să devină urgentă. regretul nu înseamnă că dializa a fost o greșeală, ci că decizia nu a fost pregătită Este ușor să interpretăm cifra de 61% ca pe un argument împotriva dializei la vârstnici. Ar fi o lectură greșită. Mulți dintre acești pacienți ar fi ales, probabil, tot dializa, dar ar fi făcut-o știind la ce să se aștepte. Regretul apare mai des atunci când realitatea tratamentului diferă de ce își imaginase omul și atunci când alegerea nu i-a aparținut. O decizie informată poate fi grea, dar este mai puțin probabil să fie trăită ca o capcană. Scopul discuției din timp nu este să convingă pacientul într-o direcție, ci să îl facă autorul propriei alegeri. vârsta singură nu decide dacă dializa merită Este tentant să reducem decizia la o cifră: „peste 80 de ani, dializa nu mai are sens”. Datele nu susțin o astfel de regulă. Vârsta este un factor, dar la fel de importante sunt bolile asociate, fragilitatea, capacitatea de a face față procedurii, sprijinul de acasă și, mai ales, ce își dorește pacientul. Două persoane de aceeași vârstă pot avea perspective foarte diferite cu dializa. De aceea, ghidurile vorbesc despre decizie împărtășită, nu despre praguri de vârstă: medicul aduce informația despre beneficii și costuri, iar pacientul aduce ce contează pentru el. Planificarea anticipată a îngrijirii: ce este, de fapt Planificarea anticipată a îngrijirii este procesul prin care o persoană își clarifică și își comunică obiectivele, valorile și preferințele pentru îngrijirile medicale viitoare. Un consens internațional publicat în 2017 a definit-o ca pe un proces continuu, nu ca pe un document semnat o dată pentru totdeauna, care îi ajută pe oameni să primească îngrijiri în acord cu ce contează pentru ei atunci când nu mai pot decide singuri sau când trebuie să decidă repede. Ea include discuții despre obiective, desemnarea unei persoane de încredere care să vorbească în numele pacientului și, atunci când este cazul, preferințe concrete privind tratamentele care prelungesc viața. În boala renală avansată, planificarea are un avantaj față de alte situații: există o decizie concretă, previzibilă și apropiată în timp. Nu este vorba despre scenarii ipotetice de tipul „dacă într-o zi voi avea un accident”, ci despre o alegere pe care pacientul o va avea de făcut probabil în lunile sau anii următori. Tocmai această concretețe a stat la baza ideii studiului. Există însă un motiv pentru care această decizie concretă nu poate aștepta prea mult: capacitatea de a o lua se poate pierde fără ca cineva să observe. Un studiu publicat în 2006 de Anne Murray și colaboratorii a testat sistematic funcțiile cognitive la 338 de pacienți hemodializați de peste 55 de ani. Aproximativ 73% aveau o tulburare cognitivă moderată sau severă, adică dificultăți de memorie, de atenție și, mai ales, de planificare și de luare a deciziilor. Doar 2,9% dintre ei aveau un astfel de diagnostic consemnat în dosarul medical. Cauzele sunt multiple și se adună în timp. Bolile vaselor mici din creier, frecvente la pacienții cu diabet și hipertensiune, produc accidente vasculare silențioase. Anemia reduce oxigenarea creierului. Toxinele uremice afectează funcționarea neuronilor, iar scăderile de tensiune din timpul ședințelor de hemodializă pot reduce repetat fluxul de sânge cerebral. Tulburările cognitive apar și în boala renală avansată înainte de dializă, iar riscul crește odată cu scăderea filtrării. Ele nu arată întotdeauna ca o demență evidentă. Un pacient poate purta o conversație obișnuită și poate părea perfect lucid, dar poate avea dificultăți reale în a cântări avantajele și dezavantajele unor opțiuni complexe. Studiul VIDEO-KD a exclus pacienții cu tulburări cognitive, ceea ce era necesar pentru ca intervenția să poată fi evaluată corect. În viața reală, însă, tocmai acești pacienți sunt cei pentru care planificarea din timp ar fi contat cel mai mult. Discuția purtată cât pacientul își poate exprima clar valorile rămâne valabilă și mai târziu: familia și medicii pot decide în acord cu ceea ce omul a spus atunci, nu pe baza presupunerilor. Este un argument în plus pentru ca planificarea să înceapă odată cu diagnosticul de boală renală avansată, nu în preajma primei ședințe de dializă. a putea purta o conversație nu înseamnă a putea cântări o decizie complexă Tulburările cognitive ușoare sau moderate trec adesea neobservate, pentru că memoria pentru lucruri obișnuite și politețea socială se păstrează mult timp. Ce se pierde mai devreme este capacitatea de a ține în minte mai multe informații simultan, de a compara opțiuni și de a anticipa consecințe, exact ce cere decizia privind dializa. O evaluare cognitivă simplă, făcută de medic, nu are rolul de a eticheta pacientul, ci de a stabili cum poate fi sprijinit să decidă: mai mult timp, informații prezentate pas cu pas, implicarea unei persoane de încredere. Ce a testat studiul VIDEO-KD despre decizia privind dializa: un film și o declarație a pacientului Studiul VIDEO-KD a fost un studiu clinic randomizat multicentric, desfășurat între iunie 2021 și martie 2025 în 12 clinici ambulatorii din Statele Unite, dintre care 11 de nefrologie și una de medicină primară. Au fost incluși pacienți de cel puțin 65 de ani cu boală renală avansată, cu o rată de filtrare glomerulară estimată de 30 mL/min/1,73 m² sau mai puțin, care nu făceau dializă, nu avuseseră un transplant renal, vorbeau engleză sau spaniolă și nu aveau tulburări cognitive care să îi împiedice să participe. Rezultatele au fost publicate pe 22 octombrie 2026 în JAMA Internal Medicine și prezentate în aceeași zi la congresul Societății Americane de Nefrologie. Din cei peste 8.000 de pacienți identificați inițial în dosarele electronice, 2.000 au fost abordați și au îndeplinit criteriile de participare, iar 456 au acceptat să intre în studiu. După excluderea a trei persoane, au rămas 453 de participanți, împărțiți prin tragere la sorți computerizată în două grupuri: 228 au primit intervenția, iar 225 au primit îngrijirea obișnuită. Vârsta medie a fost de 78,8 ani, 41,9% dintre participanți au fost femei, iar 30,5% locuiau singuri. Intervenția, pas cu pas Participanții din grupul de intervenție au vizionat mai întâi, la clinică, un film de 12 minute, certificat ca instrument de sprijin al deciziei. Filmul începe cu o discuție despre obiective și valori, apoi prezintă cele trei opțiuni: hemodializa, dializa peritoneală și tratamentul conservator. Narațiunea folosește un limbaj simplu, calibrat la nivelul clasei a cincea, iar imaginile sunt filmate în stil documentar și prezintă cum se desfășoară în realitate fiecare cale de tratament. Filmul a fost revizuit și îmbunătățit în mai multe etape împreună cu pacienți cu boală renală și era disponibil în engleză și spaniolă. După vizionare, pacienții primeau un link pentru a-l revedea acasă, iar 208 dintre ei l-au folosit. A doua parte a intervenției a fost declarația pacientului, numită în studiu ViDEC, de la video declaration. Pacienții erau invitați să înregistreze, cu ajutorul unor întrebări orientative, un mesaj personal despre obiectivele, valorile și preferințele lor privind tratamentul bolii renale. Puteau alege forma: înregistrare video, înregistrare audio sau text scris. Declarația era trimisă pacientului și medicului curant și rămânea disponibilă echipei medicale la consultațiile următoare. Pacienții o puteau reînregistra oricând. Întreaga intervenție a fost condusă de asistente medicale și asistenți sociali instruiți. Grupul de control a primit îngrijirea medicală obișnuită, fără restricții. Cum a fost măsurat rezultatul Rezultatul principal a fost prezența, în dosarul medical electronic, a unei documentări a planificării îngrijirii în cele 12 luni de după includere sau până la deces. Definiția a fost largă: orice notă despre o discuție privind obiectivele îngrijirii, limitarea tratamentelor de susținere a vieții, îngrijirile paliative, hospice-ul, desemnarea unei persoane care să decidă în numele pacientului sau opțiunile de tratament. Notele au fost identificate cu ajutorul unui program de procesare a limbajului, apoi verificate de evaluatori umani care nu știau din ce grup făcea parte pacientul. Rezultatele principale După 12 luni, 129 dintre cei 228 de pacienți din grupul de intervenție (56,6%) aveau documentată o discuție de planificare a îngrijirii, față de 90 dintre cei 225 din grupul de control (40,0%). Diferența, de 16,6 puncte procentuale, a fost semnificativă statistic. O discuție despre opțiunile de tratament pentru insuficiența renală a fost notată la 46,1% dintre pacienții din grupul de intervenție și la 31,6% dintre cei din grupul de control. Nu au fost raportate efecte adverse. Ce s-a notat în dosarul medical după 12 luni (studiul VIDEO-KD) Ce s-a documentatIntervenție (228)Control (225)Diferență semnificativă Orice discuție de planificare a îngrijirii (rezultatul principal)56,6%40,0%Da Discuție despre opțiunile de tratament ale insuficienței renale46,1%31,6%Da Discuție despre obiectivele îngrijirii18,4%12,9%Nu Limitări ale manevrelor de resuscitare7,5%3,1%La limită Tratament conservator10,1%11,1%Nu Persoană desemnată să decidă în numele pacientului7,0%7,6%Nu Îngrijiri paliative3,9%4,9%Nu Hospice3,5%0,9%Nu Sursa: Volandes și colaboratorii, JAMA Internal Medicine, 2026. Rezultatele secundare nu au fost ajustate pentru comparații multiple. Ce s-a schimbat în preferințele pacienților Cel mai neașteptat rezultat a privit preferințele. La includerea în studiu, aproximativ patru din zece pacienți din ambele grupuri nu știau ce tratament ar alege dacă rinichii ar ceda: 39,6% în grupul de intervenție și 41,3% în grupul de control. Imediat după vizionarea filmului, proporția celor indeciși din grupul de intervenție a scăzut la 13,2%. Jumătate dintre acești pacienți, 50,7%, au spus că ar prefera tratamentul conservator, față de 31,8% dintre pacienții din grupul de control. Preferința pentru dializa peritoneală a crescut de la 8,1% în grupul de control la 16,3% în grupul de intervenție, în timp ce preferința pentru hemodializă a rămas practic neschimbată: 18,9% înainte de film și 19,8% după, față de 18,8% în grupul de control. Preferințele de tratament: înainte și după film, comparate cu grupul de control Preferința declaratăIntervenție, înainte de film (227)Intervenție, după film (227)Control, la includere (223) Indecis39,6%13,2%41,3% Tratament conservatorNu este raportat separat50,7%31,8% Dializă peritonealăNu este raportat separat16,3%8,1% Hemodializă18,9%19,8%18,8% Grupul de control a fost întrebat o singură dată, la includere. Sursa: Volandes și colaboratorii, JAMA Internal Medicine, 2026. Autorii interpretează aceste cifre drept un argument împotriva unei temeri vechi legate de instrumentele de decizie în bolile grave: că prezentarea tratamentului conservator i-ar îndepărta pe pacienți de tratamentele care prelungesc viața. Proporția celor care doreau hemodializa nu a scăzut. Filmul i-a ajutat mai ales pe cei indeciși să își formeze o preferință, iar printre pacienții care aveau deja o preferință clară, distribuția a rămas asemănătoare între grupuri. Cunoaștere, certitudine și acceptabilitate Înainte de film, 47,4% dintre pacienții din grupul de intervenție spuneau că știu cel puțin câte ceva despre tratamentul conservator. După film, procentul a urcat la 77,4%. Cunoștințele despre dializă au crescut de la 73,2% la 86,3%, iar proporția celor care se simțeau siguri pe decizia lor a crescut de la 58,3% la 70,0%. Creșterea certitudinii a fost, așadar, mai mică decât creșterea cunoștințelor, un detaliu pe care autorii îl discută explicit: incertitudinea în fața acestei decizii nu ține doar de lipsa de informație. Intervenția a fost bine primită. Dintre cei 224 de pacienți care au răspuns la întrebările despre film, 88,8% s-au simțit foarte sau destul de confortabil vizionându-l. Dintre cei 228 de pacienți din grupul de intervenție, 207 (90,8%) au realizat o declarație: 107 în format video, 42 audio și 58 în scris. Doar 21 au refuzat toate variantele. Majoritatea celor care au răspuns la chestionar au considerat declarația ușor de făcut și utilă, iar 36 de pacienți au ales să o reînregistreze cel puțin o dată pe parcursul studiului, semn că preferințele lor s-au schimbat sau s-au clarificat. Cât de solide sunt concluziile: ce poate și ce nu poate arăta acest studiu Studiul are calități metodologice reale: randomizare computerizată stratificată pe clinici, evaluatori care nu cunoșteau grupul pacienților, analiză după principiul intenției de tratament, fără date lipsă pentru rezultatul principal, 12 clinici diferite și finanțare publică de la Institutul Național pentru Îmbătrânire din Statele Unite. Aceste elemente îl plasează printre cele mai riguroase studii despre planificarea îngrijirii în boala renală. Natura rezultatului ales impune însă câteva limite importante. Prima limită este chiar rezultatul principal. O notă în dosarul medical arată că o discuție a avut loc și a fost consemnată, nu cât de bună a fost discuția și nici dacă tratamentul primit ulterior a corespuns dorințelor pacientului. Autorii nu au măsurat dacă documentarea mai frecventă a schimbat deciziile la momentul începerii dializei și nici dacă îngrijirea primită de pacienții decedați a fost în acord cu preferințele lor. Nu au verificat nici dacă medicii au vizionat efectiv declarațiile pacienților. Toate acestea sunt întrebări pe care autorii le recunosc drept deschise. A doua limită privește preferințele. Pacienții din grupul de intervenție au fost întrebați despre preferințe imediat după film, la aceeași vizită, iar pacienții din grupul de control au fost întrebați o singură dată, la includere. Comparația dintre „intervenție după film” și „control la includere” nu este, așadar, o comparație între două grupuri evaluate în același moment, iar o parte din efect poate reflecta impresia proaspătă lăsată de film. Nu se știe cât de stabile au rămas aceste preferințe în lunile următoare. A treia limită este populația. Doar aproximativ unul din patru pacienți abordați a acceptat să participe, iar cei care acceptă un studiu despre decizii de tratament pot fi mai deschiși la astfel de discuții decât media. Au fost excluși pacienții cu tulburări cognitive, care sunt adesea tocmai cei pentru care planificarea din timp ar conta cel mai mult. Clinicile au fost în majoritate afiliate unor centre universitare, 82,8% dintre participanți au fost albi, iar doar 8,4% au fost afroamericani. Rezultatele nu pot fi transferate automat la alte sisteme de sănătate și culturi medicale, inclusiv la cel din România. Mărimea studiului a fost redusă pe parcurs de la 600 la 450 de participanți, la recomandarea comisiei de siguranță, cu o putere statistică mai mică, dar suficientă pentru rezultatul principal. Merită menționate și câteva aspecte de raportare. Rezumatul indică 4 participanți nativi americani sau din Alaska, iar tabelul de date de bază indică 5. La unele rezultate secundare, intervalele de încredere raportate par greu de împăcat cu valorile p, de exemplu la limitarea manevrelor de resuscitare, unde intervalul include zero, deși diferența este declarată semnificativă. Sunt, cel mai probabil, erori de redactare care nu schimbă concluzia principală, dar arată că rezultatele secundare trebuie citite cu prudență. În sfârșit, studiul a fost finanțat public, iar finanțatorul nu a avut niciun rol în proiectare, analiză sau publicare. Doi dintre autori au declarat însă legături cu o organizație care dezvoltă instrumente video pentru planificarea îngrijirii: soția autorului principal conduce această organizație, iar o autoare este cofondatoare și director executiv al ei. O altă autoare este angajată a unei companii care furnizează servicii de dializă. Declararea acestor relații este o practică corectă și nu invalidează rezultatele, dar este o informație pe care cititorul are dreptul să o cunoască. a prefera tratamentul conservator nu înseamnă că preferința ajunge în dosar Contrastul cel mai instructiv al studiului este între două cifre. După film, jumătate dintre pacienții din grupul de intervenție au spus că ar prefera tratamentul conservator. După 12 luni, însă, tratamentul conservator era notat în dosar la doar 10,1% dintre ei, practic la fel ca în grupul de control, unde procentul a fost de 11,1%. Discuțiile generale despre opțiuni au devenit mai frecvente, dar preferința concretă pentru calea fără dializă nu s-a regăsit, în aceeași măsură, în documentele medicale. Explicațiile pot fi multiple: preferințe care s-au schimbat, medici care nu au consemnat explicit alegerea, discuții amânate pentru momentul în care decizia devine urgentă. Rezultatul arată că informarea pacientului este doar jumătate din drum; cealaltă jumătate este ca preferința lui să fie auzită și consemnată acolo unde o vor găsi medicii care vor lua deciziile. un dosar mai complet nu înseamnă automat o îngrijire mai potrivită Documentarea planificării îngrijirii este un indicator intermediar, ușor de măsurat, dar care nu garantează rezultatul final dorit: ca pacientul să primească îngrijirea pe care și-a dorit-o. Dezbaterea din jurul planificării anticipate a îngrijirii pornește tocmai de aici: multe studii au arătat că ea crește numărul discuțiilor și al documentelor, dar mai puține au demonstrat efecte asupra îngrijirii primite la sfârșitul vieții. Studiul VIDEO-KD aduce un argument nou, prin faptul că a legat planificarea de o decizie concretă și apropiată în timp, nu de scenarii ipotetice. Proba decisivă, adică dacă pacienții au primit tratamentul ales, urmează să fie adusă de analize viitoare. Ce spune cercetarea în ansamblu despre deciziile privind dializa și sprijinul în decizie Instrumentele de sprijin al deciziei, numite în literatura internațională decision aids, sunt materiale structurate care prezintă opțiunile de tratament, beneficiile și riscurile lor într-un mod echilibrat și îi ajută pe pacienți să își clarifice valorile. Ele pot fi broșuri, aplicații, site-uri sau filme. Conceptul de decizie împărtășită, pe care se sprijină, pornește de la ideea că în multe situații medicale nu există o singură alegere corectă, ci mai multe alegeri rezonabile, iar cea potrivită depinde de ce contează pentru pacient. Este exact situația dializei la vârstnici. Filmele au un avantaj specific față de materialele scrise: arată concret cum se desfășoară un tratament. Un pacient care nu a văzut niciodată o sală de hemodializă, un cateter de dializă peritoneală sau o consultație de îngrijire paliativă își imaginează aceste lucruri pe baza fricilor sau a poveștilor auzite. Imaginea reduce această distanță și pare să funcționeze independent de nivelul de educație și de alfabetizare în sănătate. Echipa care a condus studiul VIDEO-KD a testat abordări similare și în alte boli grave, de exemplu în cancer avansat, în insuficiența cardiacă și la pacienții vârstnici internați, cu creșteri ale documentării discuțiilor despre obiectivele îngrijirii. În boala renală, alte intervenții au dat rezultate încurajatoare pe alte criterii. Un studiu randomizat publicat în 2023, cu un instrument de decizie online pentru vârstnicii cu boală renală avansată, a îmbunătățit calitatea deciziei, măsurată prin conflictul decizional resimțit de pacienți, fără să verifice dacă aceste câștiguri s-au tradus în discuții notate în dosar. Un alt studiu, bazat pe consiliere în clinicile de nefrologie, a crescut implicarea pacienților în planificare, tot fără măsurarea documentării. Contribuția studiului VIDEO-KD este că a măsurat ce ajunge efectiv la medici, pornind de la principiul că un medic nu poate respecta o preferință pe care nu o cunoaște. o informare echilibrată nu împinge pacientul spre o anumită alegere O temere frecventă, și printre medici, și printre familii, este că prezentarea deschisă a tratamentului conservator i-ar putea „convinge” pe pacienți să renunțe la dializă. Datele studiului VIDEO-KD nu susțin această temere: proporția celor care doreau hemodializa a rămas aceeași, iar efectul principal al filmului a fost scăderea indeciziei. O informare corectă nu urmărește un anumit rezultat, ci o alegere conștientă. Dacă după ce înțelege toate opțiunile un pacient alege dializa, decizia lui este mai solidă decât una luată fără să fi știut că există alternative. La fel și invers. Cum arată în practică pregătirea deciziei privind dializa În România, dializa este decontată pentru pacienții asigurați prin programul național de supleere a funcției renale, iar decizia de a o începe se ia, de regulă, în relația dintre pacient și medicul nefrolog. Filmele certificate de tipul celui folosit în studiu nu sunt disponibile în limba română, iar tratamentul conservator este discutat explicit mai rar decât ar merita, ca în multe alte sisteme de sănătate. Aceste lipsuri nu fac planificarea imposibilă. Principiile studiului se pot aplica și fără un instrument video: informare echilibrată despre toate opțiunile, o discuție despre valori și consemnarea dorințelor pacientului acolo unde le vor găsi medicii. Dializa în România, în cifre Conform datelor Registrului Renal Român citate în presa economică în iulie 2026, aproximativ 17.000 de persoane din România au nevoie anual de dializă. Peste 80% dintre ele sunt tratate în centre private care lucrează în contract cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar aproximativ 17% în spitale publice. Bugetul alocat programului de dializă pentru 2026 este de aproximativ 1,6 miliarde de lei. Pentru pacientul asigurat, tratamentul este decontat integral. Organizarea unităților de dializă, publice și private, este reglementată printr-un regulament adoptat în mai 2023, care stabilește condițiile de funcționare, personalul și circuitul pacienților. Modelul dominant este hemodializa în centru, de trei ori pe săptămână. Dializa peritoneală la domiciliu există și este decontată, dar este folosită de o proporție mult mai mică de pacienți decât în unele țări europene. De aceea, un pacient care nu întreabă explicit despre această opțiune s-ar putea să nu o discute deloc. Transplantul renal, cea mai bună terapie de substituție pentru pacienții eligibili, presupune în România o așteptare de câțiva ani: presa a raportat perioade de trei–patru ani pentru un rinichi de la donator decedat. Pentru mulți vârstnici cu boli asociate, transplantul nu este o opțiune realistă, iar alegerea se face, practic, între hemodializă, dializa peritoneală și tratamentul conservator. Tratamentul conservator nu are un program național dedicat, iar îngrijirile paliative pentru pacienții renali sunt încă puțin dezvoltate. Situația face cu atât mai importantă discuția cu medicul nefrolog și cu medicul de familie, care pot coordona îngrijirea acasă. Aceste cifre arată două lucruri. Pe de o parte, costul nu este o barieră în calea accesului la dializă pentru pacientul asigurat, iar decizia nu depinde de bani. Pe de altă parte, sistemul este organizat aproape în întregime în jurul hemodializei în centru, iar celelalte două căi trebuie cerute și discutate activ. Un pacient informat poate pune întrebările potrivite chiar într-un sistem care, implicit, oferă o singură variantă. Momentul potrivit pentru discuție Momentul cel mai potrivit pentru a deschide discuția este atunci când boala renală devine avansată, de obicei în jurul unei rate de filtrare de 30 mL/min/1,73 m², și pacientul este încă stabil. La această valoare, dializa nu este de obicei iminentă, dar este suficient de aproape pentru ca întrebarea să fie concretă. Discuția nu trebuie să se încheie într-o singură consultație. Studiul a arătat că 36 de pacienți și-au reînregistrat declarația: preferințele se pot schimba odată cu evoluția bolii, cu apariția altor diagnostice sau cu schimbările din viața de familie. Rata de filtrare singură nu spune cât de repede evoluează boala. Doi pacienți cu aceeași valoare, de exemplu 25 mL/min/1,73 m², pot avea perspective foarte diferite: unul poate rămâne stabil ani la rând, celălalt poate ajunge la dializă în câteva luni. Diferența vine mai ales din cantitatea de albumină pierdută prin urină, din vârstă și din ritmul în care scade filtrarea. Pentru a estima acest risc, nefrologii folosesc astăzi ecuații de predicție. Cea mai cunoscută este ecuația riscului de insuficiență renală, numită Kidney Failure Risk Equation (KFRE), publicată de Navdeep Tangri și colaboratorii în 2011. În forma ei simplă, folosește patru date: vârsta, sexul, rata de filtrare estimată și raportul albumină/creatinină din urină. Rezultatul este probabilitatea de a ajunge la dializă sau transplant în următorii 2 și 5 ani. Ecuația a fost ulterior validată pe sute de mii de pacienți din peste 30 de țări, iar ghidul KDIGO 2024 recomandă folosirea ei în practica obișnuită. Ghidul propune ca repere orientative trimiterea la nefrolog de la un risc la 5 ani de 3–5%, îngrijirea multidisciplinară de la un risc la 2 ani de peste 10% și pregătirea terapiei de substituție, inclusiv discuția despre tratamentul conservator, de la un risc la 2 ani de peste 40%. Riscul estimat de insuficiență renală și ce înseamnă pentru planificare (repere KDIGO 2024) Risc estimat (KFRE)Ce sugerează ghidulCe înseamnă pentru pacient 3–5% în 5 aniTrimitere la medicul nefrologUrmărire de specialitate, tratament pentru încetinirea bolii Peste 10% în 2 aniÎngrijire multidisciplinarăEchipă cu nefrolog, dietetician, asistent; începutul discuțiilor despre opțiuni Peste 40% în 2 aniPregătirea terapiei de substituțieAlegerea între hemodializă, dializă peritoneală și tratament conservator; fistulă, instruire sau organizarea îngrijirii acasă Repere orientative. Estimarea o face medicul, pe analize recente, iar decizia ține cont de întregul tablou clinic. La vârstnicii cu multe boli asociate, riscul de a ajunge la dializă trebuie cântărit alături de riscul de deces din alte cauze. Aici medicii folosesc un instrument foarte simplu, numit „întrebarea surpriză”: „Aș fi surprins dacă acest pacient ar muri în următoarele 12 luni?” Studiul lui Alvin Moss, publicat în 2008 pe pacienți dializați, a arătat că pacienții pentru care medicul răspundea „nu, nu aș fi surprins” au avut o mortalitate la un an de câteva ori mai mare decât ceilalți. Întrebarea nu este un diagnostic și nu se comunică pacientului ca atare. Este un semnal pentru medic că discuția despre obiectivele îngrijirii nu mai trebuie amânată. aceeași rată de filtrare poate însemna ani sau luni până la dializă Mulți pacienți își urmăresc doar creatinina sau rata de filtrare și trag concluzii din ea. O valoare scăzută, dar stabilă de ani de zile, poate fi mai puțin îngrijorătoare decât o valoare mai bună care scade rapid sau care este însoțită de multă albumină în urină. Estimarea riscului combină aceste informații și transformă o cifră statică într-o perspectivă în timp. Pentru planificare, întrebarea utilă nu este „cât de mică este filtrarea mea”, ci „cât de probabil este să am nevoie de dializă în următorii doi ani și ce aș vrea să fac atunci”. Întrebările care ajută decizia O discuție bună despre dializă pornește mai puțin de la cifre și mai mult de la ce contează pentru pacient. Câteva întrebări pot structura această discuție, atât cu medicul, cât și în familie. Întrebări utile pentru discuția cu medicul nefrolog ÎntrebareaDe ce contează În ce ritm scade funcția rinichilor mei și cât timp am, probabil, până când ar fi nevoie de dializă?Arată cât timp există pentru gândire și pregătire Ce aș putea câștiga, realist, din dializă, ținând cont de celelalte boli pe care le am?Mută discuția de la statistici generale la situația proprie Cum ar arăta o săptămână obișnuită cu hemodializă și cum ar arăta cu dializă peritoneală?Face concrete costurile de timp și efort Ce ar presupune tratamentul conservator în cazul meu și cine m-ar îngriji?Clarifică faptul că există o cale fără dializă, cu tratament Dacă aleg o cale acum, o pot schimba mai târziu?Reduce teama de o decizie definitivă Există posibilitatea unei perioade de probă cu dializa?Deschide varianta intermediară, cu reevaluare Cine va decide dacă eu nu voi mai putea decide singur?Pregătește familia și desemnarea unei persoane de încredere Lista nu este exhaustivă. Întrebările se adaptează la situația fiecărui pacient. Ce contează pentru dumneavoastră Partea cea mai importantă a planificării nu este medicală, ci personală. Unele persoane pun pe primul loc durata vieții și sunt dispuse să accepte multe pentru câteva luni în plus. Altele pun pe primul loc timpul petrecut acasă, independența, capacitatea de a merge la grădină sau de a avea grijă de un nepot, ori evitarea spitalului. Nu există un răspuns corect. Există doar răspunsul fiecărui om, iar medicul îl poate respecta numai dacă îl cunoaște. Întrebări de tipul „ce v-ar face să simțiți că viața merită trăită?”, „de ce vă temeți cel mai mult?” sau „ce ați fi dispus să acceptați pentru mai mult timp?” sunt adesea mai utile decât orice tabel. Declarația proprie, fără un program special Ideea declarației din studiu poate fi pusă în practică și fără un sistem dedicat. Un pacient își poate nota, într-un text scurt sau într-o înregistrare făcută cu telefonul, ce contează pentru el, ce tratamente ar accepta și în ce condiții, ce ar refuza și cine este persoana care știe cel mai bine ce își dorește. Textul poate fi adus la consultația de nefrologie și cerut să fie atașat la dosar, iar o copie poate rămâne la familie. Formatul contează mai puțin decât faptul că preferințele sunt formulate cu propriile cuvinte, nu în bife pe un formular. Cadrul legal din România oferă câteva repere. Legea drepturilor pacientului recunoaște dreptul pacientului de a refuza sau de a opri o intervenție medicală, după ce i s-au explicat consecințele, și dreptul de a desemna o persoană care să primească informații despre starea sa de sănătate. În prezent, nu există însă o lege dedicată directivelor anticipate, adică documentelor prin care o persoană își exprimă dinainte voința pentru situația în care nu va mai putea decide. Din acest motiv, discuția cu familia și consemnarea preferințelor în dosarul medical, cât pacientul își poate exprima singur voința, au o importanță practică cu atât mai mare. o decizie pregătită nu este o decizie bătută în cuie Mulți pacienți evită discuția despre dializă de teama că, odată exprimată, o preferință îi va obliga. Planificarea anticipată a îngrijirii funcționează exact invers: este un proces, nu un contract. Preferințele se pot revizui la fiecare schimbare importantă a stării de sănătate, iar un pacient care a ales tratamentul conservator poate cere oricând să înceapă dializa, la fel cum un pacient dializat poate cere oprirea ei. Valoarea discuției din timp nu stă în fixarea unei alegeri, ci în faptul că, atunci când decizia devine urgentă, există deja o bază: medicii și familia știu ce contează pentru pacient. Oprirea dializei: o decizie la fel de legitimă ca începerea ei Discuția despre dializă se concentrează de obicei pe momentul începerii, dar o decizie la fel de importantă poate apărea mai târziu: oprirea ei. Un pacient dializat de ani de zile poate ajunge într-o situație în care tratamentul nu mai aduce ceea ce speră: o boală nouă gravă, un accident vascular cerebral cu pierderea independenței, o demență avansată sau, pur și simplu, o oboseală față de ședințe pe care nu o mai poate duce. În registrele americane, o parte importantă dintre decesele pacienților dializați sunt precedate de o decizie de oprire a tratamentului. Ghidul Asociației Medicilor Nefrologi din Statele Unite (Renal Physicians Association), revizuit în 2010, tratează începerea și oprirea dializei în același cadru: decizie împărtășită, informare despre prognostic, planificare anticipată, posibilitatea unei probe limitate în timp și acces la îngrijiri paliative. Ghidul consideră potrivită renunțarea la dializă sau oprirea ei atunci când pacientul capabil să decidă o cere după ce a fost informat, atunci când pacientul și-a exprimat anterior această dorință sau atunci când beneficiul așteptat este foarte mic în raport cu povara tratamentului. Familia are nevoie să știe la ce să se aștepte. Un studiu publicat în 2013 de Nina O’Connor și colaboratorii, pe 1.947 de pacienți care au intrat în îngrijire de tip hospice după oprirea dializei, a arătat o supraviețuire mediană de aproximativ 7 zile. Perioada variază de la un om la altul, în funcție mai ales de funcția renală reziduală. În acest timp, îngrijirea nu se oprește: tratamentul se concentrează pe confortul pacientului, pe controlul respirației, al greței, al agitației și al durerii, și pe sprijinul familiei. Mulți pacienți trăiesc aceste zile liniștit, acasă sau într-o unitate de îngrijiri paliative. În România, Legea drepturilor pacientului recunoaște dreptul pacientului de a refuza sau de a opri o intervenție medicală, după ce i s-au explicat consecințele. Decizia nu este, așadar, nici ilegală, nici o formă de abandon. Ea presupune însă o discuție calmă, de preferat cu medicul nefrolog, cu medicul de familie și cu familia împreună, și organizarea îngrijirii pentru zilele care urmează. a opri dializa nu înseamnă a opri îngrijirea Oprirea dializei este adesea percepută de familie ca o renunțare sau chiar ca o vină, iar această percepție face ca decizia să fie amânată până într-o criză. În realitate, oprirea dializei schimbă scopul tratamentului, nu și existența lui: din acel moment, toate eforturile se îndreaptă spre confort și demnitate. O decizie luată de pacient, la timp și după o discuție sinceră, este un act de îngrijire, nu de abandon. Iar o familie care cunoaște dinainte dorințele omului drag poate trăi acele zile cu mai puțină povară. Rolul familiei Familia joacă un rol dublu. Pe de o parte, este de cele mai multe ori sprijinul practic fără de care nici hemodializa, nici dializa peritoneală, nici tratamentul conservator nu pot fi duse la bun sfârșit: transport, ajutor la schimburi, supraveghere, compania de acasă. Pe de altă parte, familia este cea care va vorbi în numele pacientului dacă acesta nu mai poate. O discuție purtată din timp scutește familia de povara de a ghici ce și-ar fi dorit omul drag, într-un moment de criză, pe holul unui spital. 2x GimnasticăAcvatică Premium Un prim pas pentru un bebe mai puternic De la 2 luni|Până pe 31 ianuarie 2027|ABC Dorobanți Sfaturi Healthwise Dacă dumneavoastră sau o persoană apropiată aveți o boală renală cronică avansată, merită să cereți medicului nefrolog o discuție dedicată despre toate opțiunile, inclusiv tratamentul conservator, cât starea este stabilă. O astfel de discuție nu înseamnă că dializa este iminentă, ci că există timp pentru o alegere bine gândită. Este util ca informația să vină din mai multe direcții, dar cu aceeași măsură pentru toate opțiunile: cum arată o săptămână cu hemodializă, cum arată una cu dializă peritoneală, ce presupune tratamentul conservator. O decizie luată după ce ați înțeles toate trei căile este mai solidă, oricare ar fi ea. Ce contează pentru dumneavoastră merită formulat explicit: durata vieții, timpul petrecut acasă, independența, evitarea spitalului, prezența lângă familie. Notarea acestor priorități, într-un text scurt sau într-o înregistrare, poate fi adusă la consultație și cerută să fie consemnată în dosar. Discuția cu familia este la fel de importantă ca discuția cu medicul. Persoana care va vorbi în numele dumneavoastră, dacă va fi nevoie, are nevoie să vă cunoască dorințele înainte de o urgență, nu să le deducă într-un moment de criză. Dacă alegeți hemodializa, întrebați din timp despre fistula arteriovenoasă. Ea are nevoie de câteva luni pentru a putea fi folosită, iar începerea dializei pe fistulă, nu pe cateter de urgență, reduce riscul de infecții și de complicații. Preferințele se pot schimba, iar acest lucru este firesc. Merită revizuite la fiecare schimbare importantă: o internare, un diagnostic nou, o pierdere a independenței, o schimbare în familie. O decizie revizuită nu este o decizie greșită, ci una actualizată. Simptome precum oboseala accentuată, greața, pierderea poftei de mâncare, mâncărimile, umflarea picioarelor sau dificultățile de respirație merită semnalate medicului, indiferent de calea aleasă. Ele au tratamente specifice, iar controlul lor contează pentru calitatea vieții la fel de mult ca orice decizie despre dializă. Concluzie Healthwise Dializa preia o parte din funcția rinichilor, dar nu înlocuiește rinichiul în întregime, iar la vârstnicii cu multe boli asociate beneficiul ei depinde mult de starea de pornire și de ce își dorește fiecare om. Tratamentul conservator este o formă legitimă de îngrijire activă, nu o renunțare, iar alegerea dintre cele trei căi nu are un răspuns universal. Studiul VIDEO-KD arată că o informare echilibrată, prezentată vizual, și o declarație a pacientului cu propriile cuvinte cresc numărul discuțiilor consemnate și reduc indecizia, fără să îi îndepărteze pe pacienți de dializă. Rămâne de demonstrat dacă aceste discuții se traduc într-o îngrijire mai apropiată de dorințele pacienților. Până atunci, principiul este limpede: o decizie atât de importantă merită pregătită din timp, cu înțelegerea opțiunilor și a propriilor valori, nu lăsată pe seama inerției unei urgențe. Referințe științifice Volandes AE, Lakin JR, Chang Y, et al. Video Decision Support and Advance Care Planning in Older Adults With Advanced Kidney Disease: The VIDEO-KD Randomized Clinical Trial. JAMA Intern Med. Published online October 22, 2026. doi:10.1001/jamainternmed.2026.5989 Sursa principală a articolului: designul studiului, creșterea documentării planificării îngrijirii, scăderea indeciziei, schimbarea preferințelor, acceptabilitatea intervenției și limitele raportate. Sudore RL, Lum HD, You JJ, et al. Defining advance care planning for adults: a consensus definition from a multidisciplinary Delphi panel. J Pain Symptom Manage. 2017;53(5):821-832.e1. doi:10.1016/j.jpainsymman.2016.12.331 Susține definiția planificării anticipate a îngrijirii ca proces continuu de clarificare și comunicare a valorilor și preferințelor. Kurella Tamura M, Covinsky KE, Chertow GM, Yaffe K, Landefeld CS, McCulloch CE. Functional status of elderly adults before and after initiation of dialysis. N Engl J Med. 2009;361(16):1539-1547. doi:10.1056/NEJMoa0904655 Susține datele despre declinul funcțional și mortalitatea în primul an după începerea dializei la rezidenții căminelor de bătrâni. Verberne WR, Geers ABMT, Jellema WT, Vincent HH, van Delden JJM, Bos WJW. Comparative survival among older adults with advanced kidney disease managed conservatively versus with dialysis. Clin J Am Soc Nephrol. 2016;11(4):633-640. doi:10.2215/CJN.07510715 Susține afirmația că avantajul de supraviețuire al dializei se reduce la pacienții de peste 80 de ani și la cei cu multe boli asociate. Montez-Rath ME, Thomas IC, Charu V, et al. Effect of starting dialysis versus continuing medical management on survival and home time in older adults with kidney failure: a target trial emulation study. Ann Intern Med. 2024;177(9):1233-1243. doi:10.7326/M23-3028 Susține afirmația despre câștigul modest de supraviețuire, în scădere odată cu vârsta, și timpul mai redus petrecut acasă după începerea dializei. Wong SPY, Schell JO, Bursic AE, et al; ASN Kidney Health Workgroup on Conservative Kidney Management. ASN Kidney Health guidance on conservative management in people with kidney failure. J Am Soc Nephrol. 2026;37(6):1291-1303. doi:10.1681/ASN.0000001068 Susține recunoașterea tratamentului conservator ca opțiune care trebuie prezentată pacienților cu insuficiență renală, alături de dializă. Ladin K, Tighiouart H, Bronzi O, et al. Effectiveness of an intervention to improve decision making for older patients with advanced chronic kidney disease: a randomized controlled trial. Ann Intern Med. 2023;176(1):29-38. doi:10.7326/M22-1543 Susține afirmația că un instrument de decizie pentru vârstnicii cu boală renală avansată a îmbunătățit calitatea deciziei, fără măsurarea documentării în dosar. Blagg CR. The early history of dialysis for chronic renal failure in the United States: a view from Seattle. Am J Kidney Dis. 2007;49(3):482-496. doi:10.1053/j.ajkd.2007.01.017 Susține istoria șuntului Scribner, a primului centru de dializă ambulatorie din Seattle și a comitetului de selecție a pacienților. Tangri N, Stevens LA, Griffith J, et al. A predictive model for progression of chronic kidney disease to kidney failure. JAMA. 2011;305(15):1553-1559. doi:10.1001/jama.2011.451 Susține descrierea ecuației riscului de insuficiență renală (KFRE) și a variabilelor folosite. Moss AH, Ganjoo J, Sharma S, et al. Utility of the „surprise” question to identify dialysis patients with high mortality. Clin J Am Soc Nephrol. 2008;3(5):1379-1384. doi:10.2215/CJN.00940208 Susține utilitatea „întrebării surpriză” pentru identificarea pacienților dializați cu mortalitate crescută. Davison SN. End-of-life care preferences and needs: perceptions of patients with chronic kidney disease. Clin J Am Soc Nephrol. 2010;5(2):195-204. doi:10.2215/CJN.05960809 Susține datele despre regretul după începerea dializei și lipsa discuțiilor despre prognostic și îngrijirea de la sfârșitul vieții. Murtagh FE, Addington-Hall J, Higginson IJ. The prevalence of symptoms in end-stage renal disease: a systematic review. Adv Chronic Kidney Dis. 2007;14(1):82-99. doi:10.1053/j.ackd.2006.10.001 Susține prevalența simptomelor (oboseală, mâncărime, durere, tulburări de somn) în boala renală avansată. O’Connor NR, Dougherty M, Harris PS, Casarett DJ. Survival after dialysis discontinuation and hospice enrollment for ESRD. Clin J Am Soc Nephrol. 2013;8(12):2117-2122. doi:10.2215/CJN.04110413 Susține durata supraviețuirii după oprirea dializei și intrarea în îngrijire de tip hospice. Murray AM, Tupper DE, Knopman DS, et al. Cognitive impairment in hemodialysis patients is common. Neurology. 2006;67(2):216-223. doi:10.1212/01.wnl.0000225182.15532.40 Susține prevalența tulburărilor cognitive nediagnosticate la pacienții hemodializați. Was this article helpful?Yes0No0 Table of Contents Decizia dintre dializă și tratamentul conservator, în șapte ideiCe se întâmplă în corp când rinichii nu mai filtrează: insuficiența renală explicatăCunoaște-ți corpul. Cu instrumente construite pe dovezi.Uremia: de ce apar simptomele abia târziuCe înlocuiește dializa și ce rămâne în grija medicamentelorCele trei căi în boala renală avansată: hemodializa, dializa peritoneală și tratamentul conservatorCum a apărut dializa: de la rinichiul artificial al lui Kolff la comitetul din SeattleHemodializa: sângele curățat în afara corpuluiDializa peritoneală: filtrul propriu al abdomenuluiTratamentul conservator: îngrijire activă, fără dializăCând dializa prelungește viața și când doar o mută în spitalFuncția fizică, nu doar supraviețuireaDializa începută din inerțiePlanificarea anticipată a îngrijirii: ce este, de faptCe a testat studiul VIDEO-KD despre decizia privind dializa: un film și o declarație a pacientuluiIntervenția, pas cu pasCum a fost măsurat rezultatulRezultatele principaleCe s-a schimbat în preferințele paciențilorCunoaștere, certitudine și acceptabilitateCât de solide sunt concluziile: ce poate și ce nu poate arăta acest studiuCe spune cercetarea în ansamblu despre deciziile privind dializa și sprijinul în decizieCum arată în practică pregătirea deciziei privind dializaDializa în România, în cifreMomentul potrivit pentru discuțieÎntrebările care ajută deciziaCe contează pentru dumneavoastrăDeclarația proprie, fără un program specialOprirea dializei: o decizie la fel de legitimă ca începerea eiRolul familieiSfaturi HealthwiseConcluzie HealthwiseReferințe științifice boala cronică de rinichidializădializă peritonealăhemodializăîngrijiri paliativeinsuficiență renalătratament conservator Mihaela Marinescu Sunt Mihaela Marinescu, fondatoarea Healthwise.ro și editor specializat în conținut despre sănătate, beauty, nutriție funcțională și prevenție. Am studiat Medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, experiență care mi-a format interesul pentru corpul uman, biologie și educație medicală explicată clar. Prin Healthwise, îmi propun să traduc informația științifică și cele mai noi cercetări internaționale într-un limbaj accesibil, cald și responsabil. În medicină există un cuvânt important: complianță. Din punctul meu de vedere, complianța reală nu se naște din frică sau din instrucțiuni greu de urmat, ci din înțelegere. Oamenii au mai multe șanse să aibă grijă de sănătatea lor atunci când înțeleg ce se întâmplă în corp, de ce contează anumite alegeri și cum pot integra recomandările medicale într-o viață reală. Motivul pentru care site-ul se numește Healthwise pornește de la o convingere simplă: un om sănătos are mai multă energie pentru înțelepciune, creștere personală și o viață cu sens. Când sănătatea este susținută prin alegeri informate, ea nu mai consumă tot spațiul interior în jurul bolii, ci devine terenul pe care se poate construi. Astfel, Health și Wise se hrănesc reciproc: sănătatea face loc înțelepciunii, iar înțelepciunea protejează sănătatea. Conținutul publicat pe Healthwise are scop educațional și nu înlocuiește consultul medical, diagnosticul sau recomandarea unui specialist. Dacă te regăsești în semnele, simptomele sau situațiile descrise în articole, îți recomand să discuți cu un medic sau cu un specialist potrivit. Știința oferă informația, dar clinicianul este cel care o interpretează și o aplică în contextul tău personal. previous post Progresia glaucomului după prima deteriorare a câmpului vizual: cât de des revine și ce o favorizează next post Mâncatul emoțional la adolescenți: de ce menținerea greutății cere altceva decât slăbitul You may also like RAAS: sistemul hormonal care decide câtă presiune, sare... septembrie 11, 2026 Anion gap urinar: totul depinde de anionul care... septembrie 11, 2026 Leave a Comment Cancel Reply Save my name, email, and website in this browser for the next time I comment.