Instrumente Healthwise gratuite: Creează cont →

Mâncatul emoțional la adolescenți: de ce menținerea greutății cere altceva decât slăbitul

by Mihaela Marinescu

Mâncatul emoțional la adolescenți, adică tendința de a mânca pentru a face față tristeții, plictiselii, furiei sau stresului, nu pentru a potoli foamea, pare să influențeze mai puțin cât slăbește un tânăr într-un program și mai mult dacă reușește să păstreze rezultatul după ce programul se încheie. Un studiu randomizat publicat în octombrie 2026 în JAMA Network Open, făcut pe 166 de perechi adolescent–părinte, a arătat că adăugarea unor abilități de reglare a emoțiilor la tratamentul familial standard pentru excesul de greutate nu a produs o scădere mai mare în cele șase luni de tratament, dar a redus recâștigarea kilogramelor în anul următor și a scăzut mâncatul emoțional. La 12 luni după încheierea tratamentului, aproximativ 22% dintre adolescenții din grupul cu reglare emoțională își păstrau o scădere relevantă clinic, față de 4% în grupul cu tratament standard. Concluzia practică este că slăbitul și menținerea sunt două etape diferite, iar a doua depinde în mare măsură de felul în care tânărul învață să gestioneze emoțiile fără mâncare.

Adolescența este o perioadă în care corpul crește, hormonii se reorganizează, iar creierul își maturizează treptat circuitele care controlează emoțiile și impulsurile. Zonele implicate în recompensă și în reacțiile emoționale devin foarte active încă de la începutul pubertății, în timp ce cortexul prefrontal, care ajută la frânarea impulsurilor și la planificare, se maturizează mai lent, până în jurul vârstei de 25 de ani. În acest interval, emoțiile intense sunt mai frecvente, iar instrumentele de a le gestiona sunt încă în construcție. Mâncarea, accesibilă, rapidă și plăcută, devine ușor una dintre cele mai la îndemână strategii de liniștire.

Tratamentul comportamental centrat pe familie, cunoscut în literatura de specialitate ca FBT (family-based behavioral treatment), este considerat cea mai eficientă intervenție comportamentală pentru copiii și adolescenții cu exces de greutate. El lucrează simultan cu tânărul și cu părintele, pe alimentație, mișcare, obiceiuri și abilități parentale. Totuși, rezultatele tind să fie mai modeste pe măsură ce copiii cresc. O explicație propusă de cercetători este că adolescenții au nevoie de mai multă autonomie și că tratamentul clasic nu se ocupă explicit de emoțiile care declanșează mâncatul. Studiul FRESH-Teen a pornit exact de la această ipoteză.

Confuzia din jurul subiectului vine din două direcții. Pe de o parte, mâncatul emoțional este adesea descris ca lipsă de voință, deși el funcționează ca o strategie de reglare învățată, cu o logică biologică proprie. Pe de altă parte, succesul unui program de slăbire este judecat aproape întotdeauna după kilogramele pierdute la final, deși pentru sănătate contează mult mai mult ce se întâmplă în lunile și anii de după. Studiul discutat aici arată de ce cele două întrebări, „cât slăbesc?” și „cât păstrez?”, pot avea răspunsuri diferite și de ce emoțiile țin mai mult de a doua.

Mâncatul emoțional și recâștigarea kilogramelor, în șase idei

  • Mulți adolescenți mănâncă și ca să se liniștească, nu doar din foame, iar acest obicei poate face kilogramele să revină după un program.
  • Adolescenții trăiesc emoțiile intens, dar creierul lor învață încă să le controleze, așa că mâncarea devine ușor o soluție rapidă.
  • Un studiu cu 166 de adolescenți a comparat un program familial clasic cu același program completat de exerciții pentru gestionarea emoțiilor.
  • În cele șase luni de program, adolescenții din ambele grupuri au slăbit la fel de mult.
  • În anul următor, cei care au învățat să-și gestioneze emoțiile au pus la loc mai puține kilograme și au mâncat mai rar din emoție.
  • Diferențele au fost modeste, iar un medic pediatru și un psiholog pot spune ce program se potrivește unui adolescent anume.

Cum funcționează mâncatul emoțional: mâncarea ca instrument de reglare

Mâncatul emoțional nu este un diagnostic, ci un tipar de comportament: persoana mănâncă mai mult sau altfel atunci când trăiește o emoție neplăcută, chiar dacă nu îi este foame. Cercetătorii îl măsoară cu chestionare care întreabă cât de des apare impulsul de a mânca atunci când persoana se simte anxioasă, tristă, furioasă, singură sau plictisită. În studiul FRESH-Teen, instrumentul a fost Scala mâncatului emoțional, în versiunea pentru adulți și în cea adaptată pentru copii și adolescenți.

Notă Healthwise
Conținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic.

Calculatoare medicale

Cunoaște-ți corpul.
Cu instrumente construite pe dovezi.

Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF.

218
calculatoare disponibile
Toate calculatoarele
Susține Healthwise Gratuit pentru toți. Nu gratuit de făcut. Informație medicală, instrumente și dosare de sănătate, gratuite și construite pe dovezi științifice. Vedeți ce costă și cum puteți ajuta. Susține Healthwise

De ce mâncarea calmează, chiar dacă doar pentru câteva minute

Alimentele bogate în zahăr și grăsimi activează circuitele de recompensă ale creierului, aceleași care răspund la alte experiențe plăcute. Senzația de bine apare repede și distrage atenția de la emoția neplăcută. Din punctul de vedere al învățării, aceasta este o întărire negativă: comportamentul este urmat de dispariția temporară a unei stări neplăcute, așa că devine mai probabil data viitoare. După câteva repetări, legătura dintre „mă simt rău” și „mănânc ceva” devine aproape automată, iar tânărul ajunge să deschidă frigiderul înainte să-și dea seama ce simte.

Ușurarea este însă scurtă. Emoția inițială nu a fost rezolvată, ci doar acoperită, iar la ea se adaugă adesea vinovăția sau rușinea legate de mâncatul în sine. Aceste noi emoții pot declanșa, la rândul lor, un nou episod. Cercul seamănă cu alte tipare de evitare: cu cât strategia rapidă este folosită mai des, cu atât persoana are mai puține ocazii să învețe că emoția poate fi tolerată și că trece și fără mâncare.

mâncatul emoțional nu este lipsă de voință

Formula „mănâncă pentru că nu se poate controla” ignoră faptul că mâncatul emoțional îndeplinește o funcție reală: reduce rapid o stare greu de suportat. Pentru un adolescent care nu are încă alte instrumente, mâncarea este o soluție care funcționează pe termen scurt. A-i cere doar să „se abțină” înseamnă a-i lua strategia fără a-i oferi alta în schimb. De aceea, intervențiile eficiente nu se bazează pe interdicții, ci pe construirea unor modalități alternative de a gestiona emoțiile.

Stresul cronic, cortizolul și alimentele de confort

Pe lângă circuitele de recompensă, în mâncatul pe fond emoțional intervine și sistemul de stres. Când o situație este percepută ca amenințare, hipotalamusul activează hipofiza, care stimulează glandele suprarenale să elibereze cortizol. Pe termen scurt, răspunsul este util: mobilizează energia și pregătește corpul pentru acțiune. Când stresul se repetă zi de zi, timp de săptămâni sau luni, cortizolul rămâne crescut mai mult timp, iar unul dintre efectele lui documentate este stimularea apetitului, mai ales pentru alimentele dense energetic, bogate în zahăr și grăsimi.

Cercetătoarea Mary Dallman și colegii ei de la Universitatea California din San Francisco au propus în 2003, pe baza experimentelor pe animale, un model care explică de ce aceste alimente sunt numite „de confort”. La șobolanii supuși stresului cronic, accesul la alimente dulci și grase s-a asociat cu o atenuare a răspunsului axei de stres. Mâncarea nu oferea, așadar, doar plăcere, ci părea să tempereze chiar sistemul hormonal al stresului. Același model a arătat că, în aceste condiții, energia suplimentară se depune preferențial sub formă de grăsime abdominală.

Modelul ajută la înțelegerea motivului pentru care mâncatul emoțional este atât de greu de abandonat: el poate funcționa simultan la nivelul recompensei, al învățării și al hormonilor de stres. Pentru un adolescent care trăiește presiunea școlii, conflicte în familie sau tensiuni cu colegii, această combinație poate transforma o gustare ocazională într-un obicei zilnic, repetat aproape la aceeași oră, după aceleași tipuri de situații.

un mecanism descris la șobolani nu explică singur comportamentul unui adolescent

Modelul alimentelor de confort provine în principal din studii pe animale. La om, legătura dintre cortizol, poftele alimentare și greutate este susținută mai ales de studii de asociere, iar răspunsul la stres variază mult de la o persoană la alta. Mecanismul este plauzibil și util pentru înțelegere, dar nu înseamnă că o analiză de cortizol poate explica de ce mănâncă un anumit adolescent sau că reducerea cortizolului ar rezolva, de la sine, mâncatul emoțional.

Creierul adolescentului: accelerație puternică, frâne în construcție

Dezvoltarea creierului în adolescență nu este uniformă. Sistemul limbic, implicat în emoții și în sensibilitatea la recompensă, devine foarte reactiv odată cu pubertatea. Cortexul prefrontal, responsabil de planificare, de inhibarea impulsurilor și de reevaluarea situațiilor, continuă să se maturizeze câțiva ani buni după aceea. Rezultatul este o perioadă în care emoțiile sunt trăite intens și se schimbă repede, iar capacitatea de a le regla deliberat este încă incompletă. Cercetările despre dezvoltarea reglării emoționale descriu chiar o tendință temporară, în adolescență, de a folosi mai des strategii mai puțin adaptative, cum sunt evitarea sau ruminația.

În același timp, adolescentul câștigă autonomie. Are bani de buzunar, merge singur la magazin, mănâncă tot mai des în afara casei și petrece mai mult timp în fața ecranelor. Contextul în care s-ar putea manifesta mâncatul emoțional se lărgește, iar controlul părinților asupra mediului alimentar scade natural. Un tratament care se bazează în principal pe regulile părintelui funcționează mai bine la 8 ani decât la 15.

Ce înseamnă reglarea emoțiilor

Reglarea emoțiilor este capacitatea de a observa ce simțiți, de a înțelege emoția, de a o accepta și de a alege un răspuns potrivit situației, în locul unei reacții automate. Ea nu înseamnă eliminarea emoțiilor negative și nici controlul lor permanent, ci flexibilitate. În studiu, această capacitate a fost măsurată cu Scala dificultăților de reglare emoțională (DERS), un chestionar care evaluează dificultăți precum lipsa clarității emoționale, neacceptarea propriilor emoții, greutatea de a acționa spre un scop atunci când sunteți supărat sau impresia că nu aveți la dispoziție nicio strategie.

Mâncatul pe fond de foame și mâncatul emoțional: diferențe orientative

CaracteristicăFoame fiziologicăMâncat emoțional
Cum aparetreptat, la câteva ore după ultima masăbrusc, adesea legat de un eveniment sau de o stare
Ce alimente se ceraproape orice aliment sățiosde obicei alimente anume, dulci, sărate sau grase
Când se opreștecând apare senzația de sațietateadesea dincolo de sațietate
Ce urmeazămulțumire, energiefrecvent vinovăție sau rușine
Ce ajutăo masă echilibratăo activitate care gestionează emoția, nu mâncarea

Tabelul descrie tipare frecvente, nu criterii de diagnostic. Aceeași persoană poate mânca uneori din foame și din emoție în același timp.

Emoțiile nu cresc apetitul la toată lumea

Experiența de zi cu zi arată că emoțiile nu au același efect asupra tuturor. Unii oameni mănâncă mai mult când sunt supărați, alții nu se pot atinge de mâncare. Psihologul german Michael Macht, de la Universitatea din Würzburg, a sistematizat aceste diferențe într-un model publicat în 2008, care descrie cinci căi prin care emoțiile influențează mâncatul.

Prima cale este controlul alegerii alimentelor: emoțiile legate direct de mâncare, cum este dezgustul, ne fac să evităm anumite alimente. A doua este suprimarea apetitului: emoțiile foarte intense, precum frica sau stresul acut, tind să reducă foamea, pentru că organismul își mută resursele spre reacția de alarmă. A treia privește persoanele care își restricționează în mod obișnuit alimentația: la ele, emoțiile pot slăbi controlul cognitiv și pot declanșa mâncatul peste măsură. A patra este mâncatul ca reglare emoțională, mecanismul descris în acest articol. A cincea este o modulare în acord cu emoția: o stare bună poate crește plăcerea mesei, iar una proastă o poate diminua.

Din acest model reies două lucruri importante pentru părinți. Intensitatea emoției contează: emoțiile negative moderate și persistente, precum plictiseala, tristețea sau iritarea, se asociază cel mai des cu mâncatul peste măsură, în timp ce șocurile puternice reduc mai des apetitul. Apoi, contează istoricul persoanei: cei care țin des diete sau care au învățat să mănânce pentru a se liniști sunt mai vulnerabili la mâncatul pe fond emoțional. Același adolescent poate, așadar, să mănânce mai mult într-o săptămână plictisitoare și mai puțin în săptămâna unui examen important.

stresul nu face pe toată lumea să mănânce mai mult

Un adolescent care mănâncă vizibil mai puțin într-o perioadă grea nu este neapărat „mai disciplinat” decât unul care mănâncă mai mult. Lipsa poftei de mâncare, mesele sărite și scăderea în greutate pe fond de stres sunt și ele semnale care merită observate, mai ales dacă durează mai mult de câteva săptămâni sau se asociază cu tristețe, retragere ori tulburări de somn. Atât mâncatul în plus, cât și mâncatul în minus pot fi răspunsuri la aceeași suferință.

Slăbitul și menținerea greutății: două procese biologice diferite

În aproape toate programele comportamentale pentru excesul de greutate, la copii ca și la adulți, curba arată la fel: scădere în timpul tratamentului, apoi o recuperare treptată a unei părți din kilograme după încheierea lui. Studiul FRESH-Teen nu a făcut excepție. Ambele grupuri au slăbit în cele șase luni și ambele au început să recâștige în perioada de urmărire. Diferența a stat în ritmul acestei recâștigări.

Corpul apără greutatea anterioară

După o scădere ponderală, organismul nu rămâne neutru. Un studiu clasic publicat în New England Journal of Medicine a arătat, la adulți, că după slăbire scad nivelurile de leptină, hormonul produs de țesutul adipos care semnalează creierului că rezervele sunt suficiente, și cresc nivelurile de grelină, hormonul care stimulează foamea. Aceste modificări, împreună cu o senzație subiectivă de foame mai mare, au persistat și la un an după slăbire. Corpul se comportă ca și cum ar încerca să revină la greutatea de dinainte.

Această apărare biologică explică de ce menținerea este, pentru mulți oameni, mai grea decât slăbitul. În timpul programului, structura, întâlnirile regulate și motivația inițială compensează foamea crescută. După ce sprijinul se retrage, foamea biologică rămâne, iar orice factor care împinge suplimentar spre mâncat, inclusiv emoțiile, are un efect mai mare. Aici apare logica studiului: dacă emoțiile nu mai declanșează atât de des mâncatul, presiunea totală spre recâștigare ar putea fi mai mică.

revenirea kilogramelor după un program nu înseamnă eșec personal

Recâștigarea parțială a greutății după un program este regula, nu excepția, iar ea are explicații biologice documentate. Interpretarea ei ca dovadă de slăbiciune poate amplifica rușinea, iar rușinea este una dintre emoțiile care declanșează mâncatul emoțional. Pentru un adolescent, mesajul „ai stricat tot” poate face mai mult rău decât kilogramele în sine. Mai util este ca recâștigarea să fie privită ca o informație despre ce mai are nevoie de sprijin.

De ce la adolescenți greutatea se măsoară altfel

La un adult, indicele de masă corporală (IMC) se citește direct. La copii și adolescenți, IMC-ul se schimbă natural odată cu vârsta și diferă între fete și băieți, așa că valoarea se raportează la curbe de creștere. Percentila 85 marchează pragul supraponderalității, iar percentila 95, pe cel al obezității. Studiul a folosit două măsuri derivate. Scorul z al IMC arată la câte deviații standard se află IMC-ul unui tânăr față de media pentru vârsta și sexul său. Procentul din percentila 95 arată cât de departe este IMC-ul față de pragul obezității; o valoare de 120% înseamnă un IMC cu o cincime mai mare decât acest prag.

Un aspect important pentru părinți este că un adolescent care încă crește în înălțime își poate îmbunătăți scorul z doar prin stabilizarea greutății. Cu alte cuvinte, obiectivul la această vârstă nu este neapărat ca acul cântarului să coboare spectaculos. Studiul a considerat relevantă clinic o scădere de cel puțin 0,20 a scorului z al IMC, prag folosit frecvent în literatura de specialitate pediatrică.

Cum se citesc măsurile de greutate folosite la adolescenți

MăsurăCe exprimăValoarea medie la începutul studiului
Percentila IMCpoziția față de alți tineri de aceeași vârstă și sexcriteriu de includere: între percentila 85 și 99,9
Scorul z al IMCdistanța față de medie, în deviații standard2,15
% din percentila 95IMC-ul raportat la pragul obezității120,4%
Scădere relevantă clinicschimbare cu impact probabil asupra sănătățiicel puțin 0,20 din scorul z

Sursa valorilor: Boutelle și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026, tabelul 1.

Excesul de greutate la adolescenții din România și de ce nu trece odată cu vârsta

Subiectul are relevanță directă pentru România. Potrivit analizei OECD a sistemului de sănătate din România, publicată în 2025, aproximativ unul din patru tineri de 15 ani raporta în 2022 că este supraponderal sau obez. La adulți, proporția persoanelor cu exces de greutate era de 67% în 2019, peste media țărilor OECD, de 54%. Cifrele de la adolescenți provin din răspunsurile tinerilor, nu din măsurători făcute de personal medical, așa că valoarea reală poate fi chiar mai mare.

O idee frecventă în familii este că excesul de greutate din copilărie „se topește” odată cu creșterea în înălțime. Datele nu susțin această speranță. O revizuire sistematică a studiilor longitudinale, publicată în 2008, a arătat că tinerii cu exces de greutate au un risc mult mai mare decât colegii lor de a rămâne cu exces de greutate și ca adulți, iar riscul este cu atât mai mare cu cât excesul persistă mai târziu în adolescență. Adolescența este, astfel, una dintre ultimele perioade în care schimbarea obiceiurilor se poate face cu sprijinul natural al creșterii.

Tocmai de aceea, menținerea rezultatelor după un program contează atât de mult la această vârstă. Un adolescent care slăbește câteva luni și apoi revine la greutatea inițială intră în viața adultă cu același risc, dar și cu o experiență de eșec care poate face următoarea încercare mai dificilă. Un adolescent care își stabilizează greutatea în timp ce crește își îmbunătățește treptat raportul dintre greutate și înălțime, chiar fără o scădere spectaculoasă pe cântar.

Ce a testat studiul FRESH-Teen despre emoții și greutate

Studiul FRESH-Teen (Family Responsibility, Education, Support and Health for Teens) a fost un studiu clinic randomizat, desfășurat la două centre universitare din Statele Unite, Universitatea California din San Diego și Universitatea din Minnesota, între august 2019 și ianuarie 2024. Din 913 perechi adolescent–părinte evaluate inițial, 166 au fost incluse și repartizate aleatoriu: 82 în grupul cu tratament familial standard și 84 în grupul cu tratament familial completat de abilități de reglare emoțională. Randomizarea a fost făcută centralizat, de statisticianul studiului, iar persoanele care au măsurat rezultatele nu știau în ce grup se afla fiecare participant.

De la teoria psihosomatică la tratamentul familial

Ideea că oamenii pot mânca pentru a-și liniști emoțiile nu este nouă. În 1957, psihiatrii Harold și Helen Kaplan au publicat în Journal of Nervous and Mental Disease o lucrare amplă despre ceea ce au numit conceptul psihosomatic al obezității. Ipoteza lor era că unele persoane învață să mănânce ca răspuns la anxietate, iar mâncatul reduce temporar tensiunea, ceea ce întărește comportamentul. Pentru acea vreme, propunerea era îndrăzneață: excesul de greutate nu mai era privit doar ca rezultat al lăcomiei sau al unui metabolism leneș, ci și ca o formă de adaptare emoțională.

Psihiatrul Hilde Bruch, care a lucrat decenii întregi cu copii și adolescenți cu tulburări alimentare, a adăugat o observație care rămâne actuală. În cartea ei din 1973 despre tulburările de alimentație, ea descria copii care fuseseră hrăniți ori de câte ori plângeau sau erau neliniștiți, indiferent de cauza disconfortului. Potrivit observațiilor ei clinice, acești copii ajungeau să nu mai deosebească bine foamea de alte stări interne, precum frica, furia sau singurătatea. Astăzi, capacitatea de a recunoaște semnalele propriului corp poartă numele de interocepție și este studiată intens în neuroștiințe.

Următorul pas a venit din psihologia comportamentală. Echipa lui Leonard Epstein, de la Universitatea din Pittsburgh, a testat programe în care părinții și copiii își schimbau împreună obiceiurile. Rezultatele publicate în 1990 în JAMA, după zece ani de urmărire, au devenit un reper: în grupul în care au fost tratați copilul și părintele împreună, procentul de supraponderalitate al copiilor scăzuse în medie cu 7,5%, în timp ce în grupul de control crescuse cu 14,3%. Când tratamentul se adresa doar copilului, procentul crescuse cu 4,5%. De aici s-a consolidat principiul potrivit căruia excesul de greutate la copii se tratează în familie, nu individual.

Modelele comportamentale care au urmat s-au concentrat pe alimentație, mișcare și abilități parentale, iar emoțiile au rămas multă vreme în plan secund. Studiul FRESH-Teen poate fi citit ca o reîntâlnire a celor două tradiții: păstrează structura familială validată de Epstein și readuce în tratament întrebarea pusă de Kaplan și de Bruch, adică ce rol au emoțiile în felul în care mâncăm.

teoria psihosomatică nu explică singură obezitatea

Primele teorii psihosomatice au pus accentul aproape exclusiv pe emoții, iar unele au alunecat spre ideea că persoanele cu exces de greutate au un conflict psihologic nerezolvat. Cercetarea ulterioară a arătat un tablou mult mai complex: genetica, mediul alimentar, somnul, unele medicamente, bolile endocrine și condițiile sociale contribuie toate. Mâncatul emoțional este un factor real și modificabil, dar nu explicația universală a excesului de greutate și nici o concluzie care se poate trage după aspectul cuiva.

Cine a participat

Adolescenții aveau între 13 și 16 ani, cu o vârstă medie de 14,3 ani, iar 57% erau fete. Pentru includere, IMC-ul trebuia să fie egal cu percentila 85 sau mai mare, dar sub percentila 99,9 pentru vârstă și sex. Părinții participanți aveau în medie 45 de ani, 85% erau mame, iar IMC-ul lor mediu era de 32,6, adică în zona obezității la adult. Eșantionul a fost divers din punct de vedere etnic, iar niciun participant nu lua la început medicamente din clasa agoniștilor GLP-1, folosite tot mai des în tratamentul obezității.

Caracteristicile participanților la începutul studiului

CaracteristicăTratament standard (82)Tratament + reglare emoțională (84)Total (166)
Vârsta medie a adolescenților14,3 ani14,2 ani14,3 ani
Adolescente (fete)55%60%57%
Scorul z al IMC2,172,132,15
% din percentila 95120,6%120,2%120,4%
Vârsta medie a părinților46,1 ani44,5 ani45,3 ani
Mame85%85%85%
IMC-ul mediu al părinților32,632,532,6

Sursa: Boutelle și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026, tabelul 1.

Cum arăta tratamentul familial standard

Ambele grupuri au primit un program de șase luni, cu aceeași cantitate de contact: 20 de întâlniri de grup de câte 60 de minute, desfășurate în paralel pentru adolescenți și pentru părinți, săptămânal timp de patru luni și apoi o dată la două săptămâni, plus 18 ședințe de coaching comportamental de câte 30 de minute. Dintre acestea, 14 au fost cu adolescentul și părintele împreună, iar 4 doar cu adolescentul. Grupurile au fost conduse de psihologi clinicieni, doctoranzi în anii terminali și terapeuți cu studii de masterat, sub supravegherea unor psihologi clinicieni licențiați.

Componenta standard a inclus educație despre alimentație, bazată pe modelul farfuriei recomandat oficial în Statele Unite, și despre activitatea fizică, împreună cu tehnici de schimbare a comportamentului: automonitorizarea alimentației și a mișcării, controlul stimulilor din mediu, analiza lanțurilor de comportament, gestionarea situațiilor cu risc, găsirea de soluții la obstacole practice, sprijinul social, restructurarea gândurilor și prevenirea recăderii. Ținta era o scădere lentă și treptată, iar recomandarea de mișcare era de 90 de minute pe zi, cinci zile pe săptămână. Părinții erau încurajați să fie model pentru adolescent, indiferent de propria greutate, și învățau abilități parentale pentru a-l sprijini, inclusiv întâlniri zilnice în familie și un sistem de recompense.

un program supravegheat nu este un regim de urmat acasă

Țintele de alimentație și de mișcare din studiu au fost stabilite și urmărite de o echipă de specialiști, cu ședințe săptămânale și cu evaluarea periodică a evenimentelor adverse. Ele nu sunt o rețetă pe care un părinte să o aplice singur unui adolescent. Restricțiile alimentare impuse fără îndrumare la această vârstă pot afecta creșterea și relația cu mâncarea. Programele structurate, conduse de profesioniști, nu cresc riscul de tulburări alimentare și chiar îl pot reduce, dar tocmai structura și supravegherea fac această diferență.

Ce a adăugat componenta de reglare emoțională

Grupul experimental a primit toate elementele de bază ale tratamentului standard, iar timpul alocat subiectelor mai puțin centrale a fost redus pentru a face loc abilităților emoționale. Acestea au venit din două surse. Prima a fost terapia dialectic-comportamentală (DBT), dezvoltată inițial pentru reglarea emoțiilor intense și folosită ulterior cu rezultate bune la adolescenți cu depresie, tulburări alimentare sau consum de substanțe și, la adulți, în tulburarea de alimentație compulsivă. Din DBT au fost preluate în principal modulele de atenție conștientă (mindfulness) și de reglare emoțională, plus câteva abilități de eficiență interpersonală și de toleranță la stres.

A doua sursă a fost terapia centrată pe emoții (EFT), integrată în grupurile părinților. Aceasta pune accentul pe conștientizarea emoțiilor, pe acceptarea și validarea lor. Părinții au învățat cum să recunoască și să accepte emoțiile adolescentului, în loc să le minimizeze sau să încerce să le corecteze imediat. În plus, adolescenții și părinții au monitorizat nu doar ce au mâncat, ci și emoțiile din jurul episoadelor de mâncat, precum și abilitățile DBT pe care le-au folosit. În ședințele de coaching, fiecare săptămână includea analiza în lanț a unei situații dificile, de exemplu un episod de supărare urmat de mâncat peste măsură: ce a declanșat-o, ce gânduri și emoții au apărut, ce a urmat și unde ar fi putut fi întrerupt lanțul.

Ce au avut în comun și prin ce s-au deosebit cele două programe

ComponentăTratament standardTratament + reglare emoțională
Durată și număr de întâlniri6 luni, 20 de grupuri + 18 ședințe de coachingidentic
Educație despre alimentație și mișcaredada, cu timp redus pentru subiectele secundare
Tehnici de schimbare a comportamentuluidada
Abilități parentaledada, plus validarea emoțiilor adolescentului
Atenție conștientă și reglare emoțională (DBT)nuda
Monitorizarea emoțiilor din jurul meseinuda
Analiza în lanț a episoadelor dificileanaliza comportamenteloranaliza emoțiilor, a mâncatului emoțional și a mâncatului peste măsură

Sursa: descrierea intervențiilor din Boutelle și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026.

Programul în timpul pandemiei

Începutul studiului a coincis cu pandemia de COVID-19. După primele trei săptămâni de tratament la San Diego, toate întâlnirile de la ambele centre s-au mutat online, prin videoconferință, iar o parte dintre măsurători au fost făcute de la distanță. Acest lucru a schimbat formatul inițial, dar a arătat, în același timp, că un asemenea program poate fi livrat și online. Evaluările au avut loc la început, la trei luni, la șase luni, adică la finalul tratamentului, și apoi la 6 și la 12 luni după încheierea lui, adică la 18 luni de la început.

Rezultatele studiului: aceeași scădere, recâștigare diferită

În timpul celor șase luni de tratament, adolescenții din ambele grupuri au slăbit, iar diferențele dintre grupuri au fost practic nule. La jumătatea tratamentului, diferența de scor z al IMC a fost de 0,00, iar la final, de 0,03, fără semnificație statistică. Ipoteza inițială a cercetătorilor, potrivit căreia reglarea emoțională ar crește scăderea în timpul tratamentului, nu s-a confirmat.

Imaginea s-a schimbat după încheierea programului. Ambele grupuri au început să recâștige, dar grupul cu reglare emoțională a recâștigat mai lent. La 6 luni după tratament, diferența de scor z a fost de −0,05, încă nesemnificativă. La 12 luni, diferența a ajuns la −0,09 în favoarea grupului cu reglare emoțională, iar de această dată a fost semnificativă statistic. Măsura exprimată ca procent din percentila 95 a confirmat același tipar: o diferență de aproape 4,8 puncte procentuale la 12 luni de urmărire.

Diferențele dintre grupuri la fiecare evaluare (reglare emoțională față de standard)

MomentDiferența de scor z al IMCDiferența în % din percentila 95Interpretare
Jumătatea tratamentului (3 luni)0,000,04fără diferență
Finalul tratamentului (6 luni)0,030,66fără diferență
6 luni după tratament−0,05−2,07tendință în favoarea reglării emoționale
12 luni după tratament−0,09−4,81diferență semnificativă statistic: recâștigare mai mică

Valorile negative înseamnă o greutate relativă mai mică în grupul cu reglare emoțională. Modelele au fost ajustate pentru vârstă, sex, etnie, activitate fizică, centru, cohortă și valoarea inițială. Sursa: Boutelle și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026.

Câți adolescenți și-au păstrat rezultatul

Media unui grup poate ascunde ce se întâmplă cu fiecare tânăr, așa că studiul a estimat și proporția adolescenților cu o scădere relevantă clinic, de cel puțin 0,20 din scorul z al IMC. La finalul tratamentului, proporțiile au fost apropiate: 26% în grupul cu reglare emoțională și 22% în grupul standard. La 12 luni după tratament, în grupul standard rămăsese doar 4%, în timp ce în grupul cu reglare emoțională rămăseseră 22%.

Adolescenții cu scădere relevantă clinic (cel puțin 0,20 din scorul z al IMC)

MomentTratament standardTratament + reglare emoțională
Finalul tratamentului22% (interval de încredere 9–42%)26% (interval de încredere 10–50%)
12 luni după tratament4% (interval de încredere 1–12%)22% (interval de încredere 8–48%)

Procentele sunt estimate din modele statistice. Intervalele de încredere de 95% sunt largi, ceea ce înseamnă că valorile reale ar putea fi destul de diferite de cele estimate.

Aceasta este cea mai vizibilă diferență din studiu și merită citită corect. În grupul standard, aproape toți adolescenții care slăbiseră relevant au pierdut acest câștig în anul de după. În grupul cu reglare emoțională, aproape toți cei care ajunseseră la o scădere relevantă au păstrat-o. Cu alte cuvinte, componenta emoțională nu a crescut numărul celor care au reușit să slăbească, ci a crescut numărul celor care și-au păstrat rezultatul.

o diferență de 0,09 în scorul z nu este una spectaculoasă

Diferența medie de la 12 luni este modestă ca mărime, iar intervalul de încredere merge de la −0,17 la −0,02, adică include atât un efect clar relevant, cât și unul foarte mic. Studiul fusese dimensionat pentru a detecta un efect moderat la finalul tratamentului, care nu a apărut. Rezultatul de la 12 luni este promițător și coerent cu celelalte măsuri, dar nu transformă intervenția într-o soluție garantată. El arată o direcție, nu o rețetă.

Mâncatul emoțional a scăzut, reglarea emoțională globală nu s-a schimbat

Rezultatele psihologice au adus o surpriză. Scorurile mâncatului emoțional au început să difere între grupuri încă de la finalul tratamentului și diferența a crescut în timp: −0,22 la finalul tratamentului, −0,31 la 6 luni după și −0,39 la 12 luni după, toate în favoarea grupului cu reglare emoțională. Cu alte cuvinte, adolescenții care învățaseră abilitățile emoționale au mâncat tot mai rar pe fond emoțional și după ce programul se încheiase.

În schimb, scorurile dificultăților de reglare emoțională, măsurate cu chestionarul DERS, nu au diferit între grupuri la niciunul dintre momente. Acest lucru ridică o întrebare interesantă: dacă tratamentul nu a îmbunătățit măsurabil reglarea emoțională în general, cum a redus mâncatul emoțional?

Evoluția măsurilor psihologice (diferența dintre grupuri)

MomentMâncat emoțional (EES)Dificultăți de reglare emoțională (DERS)
Jumătatea tratamentului−0,02 (fără diferență)0,04 (fără diferență)
Finalul tratamentului−0,22 (semnificativ)−0,003 (fără diferență)
6 luni după tratament−0,31 (semnificativ)−0,03 (fără diferență)
12 luni după tratament−0,39 (semnificativ)−0,06 (fără diferență)

Valorile negative înseamnă scoruri mai mici, adică mai bune, în grupul cu reglare emoțională. Sursa: Boutelle și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026.

Două explicații posibile

Autorii propun două interpretări. Prima este de ordin metodologic: scorurile DERS au variat foarte puțin de la un moment la altul în acest eșantion, ceea ce sugerează că instrumentul poate să nu fi fost suficient de sensibil pentru a surprinde schimbările. A doua interpretare este mai interesantă din punct de vedere biologic și comportamental: intervenția poate să fi slăbit legătura dintre suferința emoțională și mâncat, fără să schimbe neapărat felul general în care adolescenții își gestionează emoțiile. Adolescentul poate fi la fel de supărat ca înainte, dar supărarea nu mai duce automat la frigider.

Această a doua explicație se potrivește cu tehnicile folosite. Monitorizarea emoțiilor din jurul mesei și analiza în lanț a episoadelor de mâncat lucrează direct pe momentul de trecere de la emoție la mâncare. Ele creează o pauză în care tânărul observă ce se întâmplă și poate alege altceva. Este o abilitate țintită, nu o transformare completă a personalității emoționale, iar tocmai specificitatea ei ar putea explica de ce efectul se vede pe mâncatul emoțional și nu pe scorul general.

mâncatul emoțional mai rar nu înseamnă emoții mai puțin intense

Ar fi tentant să credem că un adolescent care mănâncă mai puțin pe fond emoțional a devenit mai calm sau mai fericit. Datele studiului nu susțin această interpretare: reglarea emoțională generală nu s-a schimbat măsurabil. Ce pare să se fi schimbat este legătura dintre emoție și mâncare. Distincția contează pentru părinți: un program de acest tip nu înlocuiește sprijinul psihologic pentru anxietate, depresie sau alte dificultăți emoționale, dacă acestea există.

Ce s-a întâmplat cu părinții

Părinții au slăbit și ei în timpul tratamentului, în ambele grupuri, fără diferențe semnificative între grupuri la niciun moment. Componenta emoțională nu a adus, deci, un beneficiu ponderal suplimentar pentru adulți. Un detaliu: la părinții care începuseră programul cu un IMC mai mic, între 23 și 27, tratamentul cu reglare emoțională s-a asociat cu un IMC ușor mai mare în timpul tratamentului decât tratamentul standard, fără diferențe în perioada de urmărire. Efectul este mic și dificil de interpretat.

Băieții au beneficiat mai mult

O analiză a factorilor care ar putea modifica efectul a arătat că beneficiul în perioada de urmărire a fost mai mare la băieți decât la fete. Vârsta și scorurile inițiale de reglare emoțională sau de mâncat emoțional nu au influențat rezultatul. Interesant este că băieții și fetele nu au diferit în privința mâncatului emoțional sau a reglării emoționale, ceea ce înseamnă că explicația trebuie căutată în altă parte. Autorii sugerează posibile diferențe între sexe în mâncatul condus de recompensă sau în ritmul de maturizare a circuitelor cerebrale implicate în recompensă și control, mecanisme pe care chestionarele folosite nu le măsoară.

Acceptabilitate și participare

Ambele programe au fost bine primite. Numărul median de întâlniri la care au participat familiile a fost de 18 în grupul cu reglare emoțională și 19 în grupul standard, din 20 posibile. Adolescenții au evaluat ambele programe la fel de favorabil, cu o medie de 5,1 pe o scală de 6, echivalentă cu „de acord” la întrebări despre cât de mult le-a plăcut programul și cât de utile au fost abilitățile învățate. Toate evenimentele adverse grave au fost analizate de un monitor independent și considerate fără legătură cu participarea la studiu.

Ce nu poate spune acest studiu despre mâncatul emoțional la adolescenți

FRESH-Teen este, după cunoștințele autorilor, primul studiu randomizat care testează un program de slăbire pentru adolescenți completat explicit cu abilități de reglare emoțională. Metodologia este solidă: randomizare centralizată, evaluatori care nu cunoșteau grupul, analiză pe toți participanții randomizați, cu imputarea datelor lipsă, și urmărire pe 18 luni. Finanțarea a venit de la Institutele Naționale de Sănătate ale Statelor Unite, iar conflictele de interese declarate se limitează la granturile de cercetare. Calitatea dovezii rămâne însă moderată, din mai multe motive.

Efectul principal a apărut doar la ultima evaluare

Diferența semnificativă în greutate s-a văzut doar la 12 luni după tratament, nu la final și nu la 6 luni. Un rezultat care apare la un singur moment, chiar dacă este coerent cu tendința generală, are nevoie de confirmare în alte studii. Totodată, diferența absolută este mică, iar intervalele de încredere sunt largi.

Datele lipsă au crescut în timp

La 12 luni după tratament, datele de greutate au fost disponibile pentru 53 din 84 de adolescenți în grupul cu reglare emoțională și pentru 58 din 82 în grupul standard. Pierderea a aproximativ o treime dintre participanți până la ultima evaluare este frecventă în studiile pediatrice lungi, iar autorii au folosit metode statistice de imputare și analize de sensibilitate. Totuși, dacă tinerii care au abandonat se deosebesc sistematic de cei care au rămas, estimările pot fi distorsionate. În plus, grupul cu reglare emoțională a avut mai mulți participanți care au ratat mai multe întâlniri: 30 au participat la 17 sau mai puține, față de 19 în grupul standard.

Pandemia și măsurătorile de la distanță

Mutarea tratamentului și a evaluărilor online a schimbat condițiile studiului. O parte dintre măsurătorile de greutate și înălțime au fost făcute de la distanță, ceea ce poate introduce erori. Pandemia a afectat, de asemenea, rutina, școala, activitatea fizică și starea emoțională a adolescenților, iar autorii recunosc că nu știu cum a influențat rezultatele.

Un eșantion specific

Participanții au fost familii care au căutat activ tratament, cu adolescenți între 13 și 16 ani și cu un IMC sub percentila 99,9. Rezultatele nu se pot extinde automat la copiii mai mici, la tinerii de peste 16 ani, la formele foarte severe de obezitate sau la familiile care nu caută ajutor. Toți participanții trebuiau să citească în engleză la un nivel de clasa a VI-a, iar programul a fost dezvoltat în contextul alimentar și școlar american.

Cine a dezvoltat programul

Intervenția a fost creată de aceeași echipă care a condus studiul, iar studiul pilot anterior, al aceleiași echipe, arătase rezultate preliminare promițătoare. Este o situație obișnuită în cercetarea psihoterapiei, dar replicarea de către echipe independente rămâne importantă. De asemenea, nu se știe ce parte a beneficiului vine din abilitățile DBT predate adolescenților, ce parte din pregătirea emoțională a părinților și ce parte din combinația lor.

primul studiu randomizat nu este ultimul cuvânt

Faptul că acesta este primul studiu randomizat pe acest subiect îl face valoros, dar și vulnerabil. Rezultatele unui singur studiu, mai ales când efectul apare la o singură evaluare și este modest ca mărime, pot fi confirmate, atenuate sau infirmate de cercetările următoare. Concluzia corectă nu este că „emoțiile rezolvă obezitatea la adolescenți”, ci că includerea emoțiilor în tratamentul familial pare să ajute la menținere și merită testată mai departe.

Ce înseamnă rezultatele pentru familiile cu un adolescent care mănâncă emoțional

Pentru părinți, cel mai util mesaj al studiului nu ține de o tehnică anume, ci de o schimbare de perspectivă. Excesul de greutate la adolescenți nu este doar o chestiune de calorii și de mișcare, ci și una de emoții, de relații și de autonomie. Un program care se ocupă doar de primele poate produce rezultate pe termen scurt, dar menținerea pare să depindă și de celelalte.

Cum învață copiii să mănânce pe fond emoțional

Mâncatul emoțional nu apare de obicei din senin în adolescență. O serie de studii conduse în Marea Britanie de cercetătoarele Jackie Blissett, Emma Haycraft și Claire Farrow arată că tiparul începe adesea în primii ani de viață și că felul în care sunt hrăniți copiii contează.

Într-un experiment publicat în 2010, 25 de copii între 3 și 5 ani au mâncat mai întâi o masă până la sațietate, apoi o parte dintre ei au trecut printr-o situație care le-a indus o stare ușor neplăcută. După aceea au avut acces la gustări. Copiii ale căror mame declarau că folosesc frecvent mâncarea pentru a-i liniști au mâncat mai mulți biscuiți, deși nu le era foame, iar în condiția cu stare neplăcută au mâncat și mai multă ciocolată. La copiii ale căror mame foloseau rar această strategie, tiparul a fost invers.

Un studiu ulterior al aceleiași echipe, publicat în 2015, a urmărit copiii timp de doi ani. Practicile declarate de părinți la vârsta de 3–5 ani, în special folosirea mâncării ca recompensă și restricționarea anumitor alimente „pentru sănătate”, au prezis cât au mâncat copiii la 5–7 ani, după o mică frustrare, în absența foamei. Autorii sugerează că asemenea practici de control, aplicate cu cele mai bune intenții, îi pot învăța fără să vrea pe copii să caute alimentele gustoase pentru a face față emoțiilor neplăcute. Ambele studii au fost mici, iar autorii notează că direcția cauzală nu poate fi stabilită definitiv.

Gesturile în cauză sunt foarte obișnuite și făcute din dragoste: o bomboană când copilul a căzut, o prăjitură după o zi grea la grădiniță, o înghețată ca recompensă pentru o notă bună. Fiecare în parte este inofensivă. Repetate ani la rând, ele pot învăța copilul că emoțiile neplăcute se rezolvă cu mâncare și că mâncarea este răsplata principală. Pentru familiile cu adolescenți, această perspectivă mută discuția de la vina tânărului la un obicei de familie, care poate fi schimbat treptat: alinarea poate veni dintr-o îmbrățișare, dintr-o conversație sau dintr-o activitate comună, iar recompensele pot fi timp petrecut împreună sau privilegii, nu dulciuri.

mâncarea oferită ca recompensă sau consolare îl învață pe copil să mănânce pentru a se simți bine

Nu este vorba de interzicerea completă a dulciurilor și nici de vinovăția părinților pentru fiecare biscuit oferit. Contează tiparul repetat, nu gestul izolat. Când mâncarea devine principala formă de consolare sau de răsplată, copilul nu are ocazia să învețe alte modalități de a-și gestiona emoțiile. Iar asocierea dintre alimentele dulci și momentele de alinare poate face aceste alimente mai dorite exact atunci când copilul se simte rău.

Cum arată în practică validarea emoțiilor

Validarea înseamnă a recunoaște și a accepta emoția adolescentului ca fiind de înțeles, chiar dacă nu sunteți de acord cu comportamentul. „Văd că ai avut o zi foarte grea la școală” este o formă de validare. „Nu e chiar așa de grav, nu exagera” este opusul ei. Validarea nu înseamnă aprobarea mâncatului peste măsură, ci separarea emoției de reacție. Un adolescent care simte că emoțiile lui sunt acceptate are mai puțin nevoie să le ascundă sau să le liniștească pe cont propriu, prin mâncare.

În practica terapiei centrate pe emoții, părinții sunt încurajați să parcurgă câțiva pași: să observe emoția, să o numească, să o accepte ca reală și abia apoi, dacă este cazul, să ajute la găsirea unei soluții. Ordinea contează. Soluțiile oferite înainte de validare sunt percepute adesea de adolescenți ca minimalizare sau critică.

Pauza dintre emoție și mâncare

Una dintre abilitățile centrale din DBT este atenția conștientă, adică observarea propriilor gânduri, emoții și senzații fără a reacționa imediat. Pentru mâncatul emoțional, ea se traduce printr-o întrebare simplă pusă înainte de a mânca: „Mi-e foame sau mă simt într-un anume fel?” Nu este nevoie de un răspuns perfect și nici de interzicerea mâncării. Simpla observare creează o pauză în care alegerea devine posibilă. Analiza în lanț, folosită în studiu, extinde această pauză: după un episod de mâncat emoțional, adolescentul reconstituie, fără judecată, ce s-a întâmplat înainte și unde ar fi putut face altceva.

Alternative la mâncare pentru gestionarea emoțiilor

Abilitățile de toleranță la stres din DBT oferă strategii pentru momentele în care emoția este foarte intensă: activitate fizică scurtă, schimbarea mediului, respirație lentă, contact cu cineva apropiat, o activitate care cere atenție. Pentru adolescenți, contează ca aceste alternative să fie alese de ei, nu impuse. Un tânăr care se liniștește ascultând muzică, desenând sau ieșind la o plimbare are nevoie de propriul repertoriu, construit în timp. Scopul nu este eliminarea completă a mâncării ca sursă de confort, ci ca ea să nu mai fie singura opțiune.

a interzice dulciurile nu tratează mâncatul emoțional

Reacția intuitivă a multor părinți este să elimine din casă alimentele considerate „periculoase” și să controleze strict ce mănâncă adolescentul. Controlul mediului alimentar are un rol, iar tratamentul familial standard îl include. Totuși, restricția strictă, fără să se lucreze și cu emoțiile, poate crește interesul pentru alimentele interzise, poate împinge mâncatul în secret și poate deteriora relația dintre părinte și adolescent. Studiul sugerează că legătura dintre emoție și mâncare trebuie abordată direct, nu doar prin eliminarea tentațiilor.

Cuvintele despre greutate contează

Felul în care se vorbește în familie despre greutate și corp influențează direct emoțiile adolescentului. Comentariile despre aspect, comparațiile cu alți copii sau glumele despre kilograme pot genera rușine, iar rușinea este una dintre emoțiile care declanșează cel mai frecvent mâncatul emoțional. Este mai util ca discuțiile să se concentreze pe sănătate, energie, somn, mișcare plăcută și obiceiuri comune ale familiei, nu pe cifra de pe cântar. Faptul că părinții din studiu au fost încurajați să fie model pentru adolescent, indiferent de propria greutate, reflectă aceeași logică: schimbarea se face împreună, nu prin supravegherea unuia de către celălalt.

Semne care cer o evaluare de specialitate

Mâncatul emoțional ocazional este frecvent și nu înseamnă neapărat o tulburare. Merită însă discutat cu un medic pediatru, un medic endocrinolog pediatru sau un psiholog clinician atunci când episoadele de mâncat devin frecvente, când adolescentul mănâncă în cantități mari într-un timp scurt și simte că nu se poate opri, când mănâncă pe ascuns, când apar vinovăție intensă, vărsături provocate, posturi lungi sau exerciții fizice excesive după mese, ori când mâncatul se asociază cu tristețe persistentă, retragere sau anxietate. Aceste semne pot indica o tulburare alimentară sau o tulburare emoțională care are nevoie de tratament specific, nu doar de un program de slăbire. Dacă adolescentul exprimă gânduri de autovătămare, ajutorul medical se cere fără amânare.

Pierderea controlului asupra mâncatului: semnalul care contează

La copii și adolescenți, specialiștii folosesc un criteriu mai util decât cantitatea mâncată: senzația de pierdere a controlului. Un adolescent poate mânca o porție mare la o petrecere fără să simtă că nu se poate opri, după cum poate avea un episod cu o cantitate relativ mică, dar trăit ca imposibil de controlat. Pentru copiii aflați în creștere, a căror nevoie de energie variază mult de la o zi la alta, cercetătorii consideră că senzația de pierdere a controlului spune mai mult decât volumul mâncării.

Un studiu prospectiv condus de Marian Tanofsky-Kraff la Institutele Naționale de Sănătate ale Statelor Unite, publicat în 2011, a urmărit 195 de copii, cu o vârstă medie de 10 ani la început, pe o perioadă medie de aproape cinci ani. Episoadele de pierdere a controlului raportate la început au prezis apariția ulterioară a tulburării de alimentație compulsivă, completă sau parțială. Aproximativ jumătate dintre copiii care aveau astfel de episoade le aveau și la reevaluare, iar la cei la care episoadele au persistat au crescut în timp simptomele depresive și atitudinile alimentare dezordonate. Episoadele nu erau, deci, doar un obicei neplăcut, ci un semnal timpuriu.

Diferența față de mâncatul emoțional ocazional ține de câteva elemente: frecvența episoadelor, senzația că nu vă puteți opri odată ce ați început, mâncatul pe ascuns, rușinea și vinovăția intense de după, precum și suferința care persistă. Tulburarea de alimentație compulsivă, recunoscută ca diagnostic distinct, presupune episoade repetate cu pierderea controlului, cel puțin o dată pe săptămână timp de trei luni, fără comportamente compensatorii precum vărsăturile provocate. Ea are tratamente psihologice specifice, iar un program obișnuit de slăbire nu le înlocuiește.

nu cantitatea face diferența, ci senzația că nu vă mai puteți opri

Mulți părinți se uită la cât mănâncă adolescentul, iar mulți adolescenți își judecă episoadele după cantitate. Pentru evaluarea medicală, însă, întrebarea importantă este alta: simte tânărul că pierde controlul? Un adolescent cu greutate normală poate avea episoade de acest tip, iar unul cu exces de greutate poate să nu le aibă deloc. De aceea, discuția cu medicul sau cu psihologul trebuie să includă felul în care adolescentul trăiește mesele, nu doar ce arată cântarul.

Ce fel de program să căutați

Ghidurile pediatrice actuale recomandă, ca bază a tratamentului excesului de greutate la copii și adolescenți, programe intensive de schimbare a comportamentului, centrate pe familie, cu cel puțin 26 de ore de contact față în față în decurs de 3 până la 12 luni. Programele de acest tip, conduse de profesioniști, se asociază cu o reducere a riscului de tulburări alimentare și a mâncatului emoțional, nu cu o creștere a lor. Studiul FRESH-Teen sugerează că, la adolescenți, un astfel de program poate fi mai util pe termen lung dacă include și lucrul cu emoțiile. Merită întrebat explicit, la evaluare, dacă programul propus abordează și emoțiile, nu doar alimentația și mișcarea, și dacă implică părintele în mod activ.

Ce componente merită căutate într-un program pentru un adolescent cu exces de greutate

ComponentăDe ce conteazăSusținută de
Implicarea activă a familieischimbările de mediu și de obiceiuri se fac împreunăghiduri pediatrice; studiul FRESH-Teen
Echipă de specialiștițintele sunt adaptate creșterii și monitorizateghiduri pediatrice; meta-analize
Lucru explicit cu emoțiilepoate reduce mâncatul emoțional și recâștigareastudiul FRESH-Teen (primele date randomizate)
Plan pentru perioada de după programrecâștigarea apare mai ales după încheierestudiul FRESH-Teen; date despre adaptarea hormonală
Atenție la semnele de tulburare alimentarăo parte dintre adolescenți au nevoie de alt tratamentpractică clinică; meta-analize

Tabelul are caracter orientativ. Alegerea unui program se face împreună cu medicul pediatru, în funcție de situația concretă a adolescentului.

După încheierea programului

Cea mai importantă lecție a studiului ține de calendar. Diferențele au apărut după tratament, nu în timpul lui. Acest tipar sugerează că abilitățile emoționale au acționat ca un mecanism de menținere: au continuat să funcționeze atunci când întâlnirile săptămânale, monitorizarea și sprijinul echipei au dispărut. Pentru familii, perioada de după program nu este o pauză, ci o etapă în sine, în care obiceiurile, inclusiv cele emoționale, trebuie păstrate active. Ședințele periodice de control, menținerea rutinei de familie și revenirea la abilitățile învățate în momentele dificile pot face diferența.

Sfaturi Healthwise

Priviți menținerea greutății ca pe un obiectiv la fel de important ca slăbitul. Un program care aduce rezultate în șase luni, dar nu oferă instrumente pentru anul următor, rezolvă doar jumătate din întrebare. Când alegeți un program pentru un adolescent, întrebați ce se întâmplă după încheierea lui.

Observați contextul emoțional al mesei, nu doar conținutul farfuriei. Momentele în care adolescentul mănâncă după o zi grea, după un conflict sau în fața ecranului, seara târziu, spun mult despre funcția mâncării. Discutați despre aceste momente cu blândețe, fără ton de reproș.

Validați emoția înainte de a oferi soluții. O frază care recunoaște ce simte adolescentul deschide conversația. O soluție oferită prea repede o poate închide.

Evitați restricțiile impuse fără îndrumare de specialitate. La adolescenți, creșterea și relația cu mâncarea sunt încă în formare, iar dietele făcute pe cont propriu pot face mai mult rău decât bine.

Construiți împreună cu adolescentul un repertoriu de alternative pentru momentele dificile: mișcare, muzică, o conversație, o plimbare, o activitate creativă. Alegerea lui contează mai mult decât lista perfectă.

Vorbiți despre sănătate, energie și obiceiuri comune ale familiei, nu despre kilograme și aspect. Rușinea legată de corp alimentează exact cercul pe care încercați să îl întrerupeți.

Nu interpretați revenirea unor kilograme ca eșec. Este o etapă previzibilă, cu explicații biologice, și un semnal că mai e nevoie de sprijin, nu un motiv de renunțare.

Cereți o evaluare de specialitate dacă apar semne de tulburare alimentară, tristețe persistentă sau anxietate intensă. În aceste situații, programul de slăbire nu este pasul potrivit sau nu este singurul pas necesar.

Concluzie Healthwise

Mâncatul emoțional la adolescenți funcționează ca o strategie de reglare învățată, care reduce rapid o stare neplăcută și se întărește cu fiecare repetare, într-o perioadă a vieții în care emoțiile sunt intense, iar instrumentele de a le gestiona se construiesc încă. Studiul FRESH-Teen arată că adăugarea abilităților de reglare emoțională la tratamentul familial nu a crescut scăderea în greutate din timpul programului, dar a redus recâștigarea kilogramelor și mâncatul emoțional în anul următor, probabil prin slăbirea legăturii dintre suferință și mâncare. Efectul este modest și are nevoie de confirmare, dar direcția este clară: slăbitul și menținerea sunt procese diferite, iar menținerea pare să depindă mai mult de felul în care tânărul învață să-și trăiască emoțiile. Înțelegerea acestui mecanism ajută familiile să aleagă un sprijin care merge dincolo de cântar.

Referințe științifice

Boutelle KN, Manzano MA, Pasquale EK, et al. Emotion-focused behavioral weight loss treatment for adolescents: a randomized clinical trial. JAMA Netw Open. 2026;9(10):e2639867. doi:10.1001/jamanetworkopen.2026.39867
Studiul principal al articolului: designul, participanții, intervențiile, rezultatele privind greutatea, mâncatul emoțional, reglarea emoțională, efectul în funcție de sex, acceptabilitatea și limitele.

Boutelle KN, Manzano MA, Pasquale EK, et al. Design of the FRESH-teen study: a randomized controlled trial evaluating an adapted emotion regulation weight loss program for adolescents with overweight or obesity and their parent. Contemp Clin Trials. 2024;145:107640. doi:10.1016/j.cct.2024.107640
Susține descrierea programului și ipoteza de pornire, potrivit căreia emoțiile intense și abilitățile de reglare încă limitate pot reduce eficiența tratamentului familial la adolescenți.

Altman M, Wilfley DE. Evidence update on the treatment of overweight and obesity in children and adolescents. J Clin Child Adolesc Psychol. 2015;44(4):521-537. doi:10.1080/15374416.2014.963854
Susține afirmația că tratamentul comportamental centrat pe familie este cea mai eficientă intervenție comportamentală la copii și că eficiența lui tinde să scadă odată cu vârsta.

Sumithran P, Prendergast LA, Delbridge E, et al. Long-term persistence of hormonal adaptations to weight loss. N Engl J Med. 2011;365(17):1597-1604. doi:10.1056/NEJMoa1105816
Susține explicația biologică a recâștigării: după slăbire, leptina scade, grelina și foamea cresc, iar modificările persistă cel puțin un an.

Telch CF, Agras WS, Linehan MM. Dialectical behavior therapy for binge eating disorder. J Consult Clin Psychol. 2001;69(6):1061-1065. doi:10.1037/0022-006X.69.6.1061
Susține afirmația că terapia dialectic-comportamentală a fost folosită la adulți pentru reducerea mâncatului compulsiv declanșat de emoții.

Jebeile H, Gow ML, Baur LA, Garnett SP, Paxton SJ, Lister NB. Treatment of obesity, with a dietary component, and eating disorder risk in children and adolescents: a systematic review with meta-analysis. Obes Rev. 2019;20(9):1287-1298. doi:10.1111/obr.12866
Susține afirmația că programele structurate, conduse de profesioniști, se asociază cu reducerea riscului de tulburări alimentare și a mâncatului emoțional la copii și adolescenți.

Hampl SE, Hassink SG, Skinner AC, et al. Clinical practice guideline for the evaluation and treatment of children and adolescents with obesity. Pediatrics. 2023;151(2):e2022060640. doi:10.1542/peds.2022-060640
Susține recomandarea de programe intensive centrate pe familie, cu cel puțin 26 de ore de contact față în față în decurs de 3–12 luni.

Kaplan HI, Kaplan HS. The psychosomatic concept of obesity. J Nerv Ment Dis. 1957;125(2):181-201. doi:10.1097/00005053-195704000-00004
Susține prezentarea primei formulări a ideii că unele persoane mănâncă pentru a-și reduce anxietatea.

Epstein LH, Valoski A, Wing RR, McCurley J. Ten-year follow-up of behavioral, family-based treatment for obese children. JAMA. 1990;264(19):2519-2523. doi:10.1001/jama.264.19.2519
Susține rezultatele la 10 ani ale tratamentului familial: −7,5% în grupul copil–părinte, +4,5% în grupul doar cu copilul și +14,3% în grupul de control.

Dallman MF, Pecoraro N, Akana SF, et al. Chronic stress and obesity: a new view of „comfort food”. Proc Natl Acad Sci U S A. 2003;100(20):11696-11701. doi:10.1073/pnas.1934666100
Susține modelul în care alimentele de confort atenuează răspunsul axei de stres și favorizează depunerea grăsimii abdominale, la animale.

Macht M. How emotions affect eating: a five-way model. Appetite. 2008;50(1):1-11. doi:10.1016/j.appet.2007.07.002
Susține cele cinci căi prin care emoțiile influențează mâncatul și observația că emoțiile intense reduc mai des apetitul.

Blissett J, Haycraft E, Farrow C. Inducing preschool children’s emotional eating: relations with parental feeding practices. Am J Clin Nutr. 2010;92(2):359-365. doi:10.3945/ajcn.2010.29375
Susține experimentul în care preșcolarii ale căror mame foloseau mâncarea pentru liniștire au mâncat mai mult în absența foamei.

Farrow CV, Haycraft E, Blissett JM. Teaching our children when to eat: how parental feeding practices inform the development of emotional eating—a longitudinal experimental design. Am J Clin Nutr. 2015;101(5):908-913. doi:10.3945/ajcn.114.103713
Susține afirmația că folosirea mâncării ca recompensă și restricția „pentru sănătate” au prezis mâncatul emoțional al copiilor doi ani mai târziu.

Singh AS, Mulder C, Twisk JW, van Mechelen W, Chinapaw MJ. Tracking of childhood overweight into adulthood: a systematic review of the literature. Obes Rev. 2008;9(5):474-488. doi:10.1111/j.1467-789X.2008.00475.x
Susține afirmația că excesul de greutate din copilărie și adolescență tinde să persiste la vârsta adultă.

Tanofsky-Kraff M, Shomaker LB, Olsen C, et al. A prospective study of pediatric loss of control eating and psychological outcomes. J Abnorm Psychol. 2011;120(1):108-118. doi:10.1037/a0021406
Susține afirmația că episoadele de pierdere a controlului la copii prezic tulburarea de alimentație compulsivă și agravarea simptomelor depresive.

OECD. OECD Reviews of Health Systems: Romania 2025. Paris: OECD Publishing; 2025.
Susține datele despre excesul de greutate la tinerii de 15 ani (2022) și la adulții din România (2019).

Was this article helpful?
Yes0No0

Table of Contents

You may also like

Leave a Comment

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00