Instrumente Healthwise gratuite: Creează cont →

Dieta hipoproteică în boala cronică de rinichi: cât de mult se pot reduce proteinele fără pierdere musculară

by Mihaela Marinescu
Dieta hipoproteică în boala cronică de rinichi: cât de mult se pot reduce proteinele fără pierdere musculară

Dieta hipoproteică reduce cantitatea de uree, acizi și toxine uremice pe care rinichii afectați trebuie să le elimine și scade presiunea din glomeruli, motiv pentru care a fost timp de decenii un pilon al tratamentului conservator în boala cronică de rinichi. Beneficiul are însă o limită biologică: când aportul de proteine coboară sub nevoile organismului, mușchii devin sursa de rezervă de aminoacizi, iar pierderea proteino-energetică și inflamația care o însoțește pot accelera tocmai declinul pe care restricția încerca să îl încetinească. Un studiu prospectiv sud-coreean publicat în octombrie 2026 în JAMA Network Open, cu 1.861 de pacienți urmăriți aproape un deceniu, a asociat un aport sub 0,6 g de proteine pe kilogram pe zi cu un risc cu 42% mai mare de a ajunge la dializă sau transplant și cu o mortalitate de peste două ori mai mare, comparativ cu un aport de cel puțin 1,2 g/kg/zi. Concluzia practică nu este renunțarea la ajustarea proteinelor, ci calibrarea ei individuală, însoțită de urmărirea stării de nutriție și a masei musculare.

Subiectul privește un număr mare de oameni. Boala cronică de rinichi evoluează de cele mai multe ori silențios, ani la rând, și este frecvent descoperită întâmplător, la o analiză de creatinină sau la un examen de urină făcut pentru altceva. Diabetul, hipertensiunea arterială, glomerulonefritele și boala polichistică renală sunt cauzele cele mai frecvente. În momentul diagnosticului, una dintre primele întrebări ale pacientului este ce trebuie să schimbe la alimentație, iar proteinele apar aproape întotdeauna pe lista „de redus”. Informația circulă din cabinet în cabinet, de pe forumuri în grupuri de pacienți, adesea simplificată până la o regulă rigidă: cu cât mai puține proteine, cu atât mai bine pentru rinichi.

Confuzia vine din faptul că ambele afirmații au o bază reală. Proteinele chiar cresc munca filtrului renal, iar în stadiile avansate reducerea lor ameliorează simptomele uremiei și controlul fosforului. În același timp, organismul nu are un depozit dedicat de proteine: rezerva lui sunt mușchii. Când aportul alimentar nu acoperă nevoia, aminoacizii sunt luați din țesutul muscular, iar pacientul cu boală cronică de rinichi este deja predispus la această pierdere, din cauza inflamației, a acidozei, a rezistenței la insulină și a apetitului redus. Între protecția rinichiului și protecția mușchiului există, așadar, un punct de echilibru, iar acesta nu se află la același nivel pentru toți oamenii.

Dieta hipoproteică în boala cronică de rinichi, în șapte idei

  • Proteinele din alimentație cresc munca rinichilor: după fiecare masă bogată în proteine, filtrul renal lucrează mai intens și produce mai multe deșeuri.
  • Reducerea proteinelor ușurează această muncă și a fost recomandată decenii la rând pentru încetinirea bolii cronice de rinichi.
  • Corpul nu are rezerve separate de proteine; când mâncarea nu ajunge, își ia aminoacizii din mușchi.
  • Pierderea de mușchi și slăbirea organismului, numite pierdere proteino-energetică, sunt frecvente la pacienții renali și se asociază cu o evoluție mai proastă.
  • Un studiu coreean pe 1.861 de pacienți a găsit mai multe dialize și decese la cei care mâncau sub 0,6 g proteine pe kilogram.
  • Studiul arată o asociere, nu o cauză: cei care mâncau foarte puțin erau, la început, și mai bolnavi.
  • Cantitatea potrivită de proteine se stabilește individual, cu medicul nefrolog și un dietetician, în funcție de stadiul bolii și de starea mușchilor.

De ce proteinele încarcă rinichiul: hiperfiltrarea și deșeurile azotate

Fiecare rinichi conține aproximativ un milion de nefroni, unități de filtrare formate dintr-un glomerul, un mic ghem de capilare, și un tub lung care recuperează din filtrat apa, sărurile și moleculele utile. Rata de filtrare glomerulară, exprimată în mililitri pe minut, nu este o valoare fixă. Ea crește și scade în funcție de ce mâncăm, de cât lichid bem și de tensiunea arterială. Proteinele sunt componenta alimentară care o influențează cel mai puternic.

Notă Healthwise
Conținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic.

Calculatoare medicale

Cunoaște-ți corpul.
Cu instrumente construite pe dovezi.

Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF.

218
calculatoare disponibile
Toate calculatoarele
Susține Healthwise Gratuit pentru toți. Nu gratuit de făcut. Informație medicală, instrumente și dosare de sănătate, gratuite și construite pe dovezi științifice. Vedeți ce costă și cum puteți ajuta. Susține Healthwise

Ce se întâmplă în glomerul după o masă bogată în proteine

După o masă bogată în proteine, aminoacizii absorbiți ajung în sânge și apoi în filtratul glomerular. Tubul proximal îi recuperează aproape integral, dar transportul lor este cuplat cu cel al sodiului: odată cu aminoacizii este reabsorbit și mai mult sodiu. Mai departe pe traseu, celulele specializate ale maculei densa „măsoară” sodiul care trece prin dreptul lor. Când găsesc mai puțin sodiu decât de obicei, interpretează situația ca pe o filtrare insuficientă și transmit un semnal care dilată arteriola aferentă, vasul care aduce sângele în glomerul. Rezultatul este creșterea fluxului de sânge și a presiunii în interiorul capilarelor glomerulare. Mecanismul se numește feedback tubuloglomerular, iar la acesta se adaugă efectele unor hormoni eliberați după masă, precum glucagonul.

La un rinichi sănătos, această hiperfiltrare postprandială este fiziologică și reversibilă: este felul în care organul își adaptează capacitatea la încărcare. Situația se schimbă când o parte dintre nefroni au fost deja pierduți. Nefronii rămași preiau munca celor distruși și funcționează permanent la un regim de filtrare crescut. Presiunea mare din capilare întinde și lezează podocitele, celulele care formează ultimul strat al barierei de filtrare, favorizează scurgerea de albumină în urină și, în timp, cicatrizarea glomerulilor, numită glomeruloscleroză. Fiecare glomerul cicatrizat lasă o încărcare mai mare pe cei rămași, iar cercul se autoîntreține.

Ureea, acidoza și toxinele uremice

Al doilea motiv pentru care proteinele contează este ce rămâne după ce organismul le folosește. Proteinele conțin azot, aproximativ 16% din masa lor, iar acest azot nu poate fi stocat. Ficatul îl transformă în uree, eliminată apoi prin rinichi. Cu cât aportul de proteine este mai mare, cu atât se produce mai multă uree. Când filtrarea scade, ureea și alte produse azotate se acumulează în sânge și contribuie la simptomele uremiei: greață, gust metalic, inapetență, oboseală, mâncărimea pielii.

Metabolizarea aminoacizilor cu sulf, mai abundenți în proteinele de origine animală, produce acizi pe care rinichiul trebuie să îi elimine. Un rinichi cu funcție redusă face acest lucru mai greu, iar rezultatul este acidoza metabolică, o tendință a sângelui de a deveni mai acid decât în mod normal. Acidoza nu este doar o valoare de laborator: ea stimulează degradarea proteinelor musculare și pare să accelereze, la rândul ei, afectarea renală. Proteinele aduc, de asemenea, fosfor, în special cele din carne, din lactate și din alimentele procesate cu aditivi pe bază de fosfați, iar controlul fosforului devine important în stadiile avansate. În sfârșit, o parte dintre aminoacizii care nu sunt absorbiți în intestinul subțire ajung în colon, unde bacteriile îi transformă în compuși precum indoxil-sulfatul și p-crezil-sulfatul, toxine uremice care se leagă de proteinele din sânge și sunt greu de eliminat chiar și prin dializă.

Încărcarea acidă a alimentației: de ce fructele și legumele contează pentru rinichi

Acidoza din boala cronică de rinichi nu depinde doar de rinichi, ci și de ce se află în farfurie. Fiecare aliment lasă, după ce este metabolizat, fie un surplus de acid, fie un surplus de bază. Proteinele animale și cerealele lasă mai mult acid, prin aminoacizii cu sulf și prin fosfor. Fructele și legumele lasă un surplus de bază, pentru că potasiul și magneziul din ele sunt însoțite de anioni organici, precum citratul și malatul, pe care organismul îi transformă în bicarbonat. Suma acestor efecte se numește încărcarea acidă a alimentației.

Un rinichi sănătos elimină fără efort acidul în exces. Un rinichi care a pierdut nefroni se adaptează: nefronii rămași produc mai mult amoniu, iar organismul crește producția de endotelină și aldosteron pentru a stimula eliminarea acidului. Cercetările conduse de nefrologul american Donald Wesson sugerează că aceste adaptări au un preț, pentru că favorizează inflamația și fibroza în țesutul din jurul tubilor. Acidoza nu ar fi, așadar, doar o consecință a bolii renale, ci și un factor care poate contribui la progresia ei.

Ipoteza a fost testată într-un studiu publicat în 2013 de Nimrit Goraya și colaboratorii săi. Cei 71 de pacienți incluși, cu boală renală hipertensivă în stadiul 4, au primit, timp de un an, fie fructe și legume, fie bicarbonat de sodiu, în cantități calculate să reducă la jumătate încărcarea acidă a alimentației. Bicarbonatul din sânge a crescut în ambele grupuri, mai mult în cel tratat cu bicarbonat. Rata de filtrare a rămas similară între grupuri, markerii urinari de leziune renală au scăzut în ambele, iar potasiul din sânge nu a crescut în niciunul, deși fructele și legumele aduc potasiu.

Studiul este mic, iar pacienții au fost selectați și urmăriți atent, astfel încât rezultatul nu poate fi extins automat la toți pacienții cu boală renală avansată. El arată însă că alimentația vegetală poate prelua o parte din efectul medicamentului alcalinizant, cu beneficii suplimentare asupra tensiunii arteriale și a greutății. În practică, corectarea acidozei, fie prin alimentație, fie prin bicarbonat, este una dintre puținele intervenții care protejează simultan rinichiul și mușchiul, pentru că acidoza stimulează și degradarea proteinelor musculare.

fructele și legumele nu sunt interzise automat în boala renală

Sfatul de a evita fructele și legumele circulă frecvent printre pacienții renali, din cauza potasiului. Restricția de potasiu este necesară la unii pacienți, mai ales în stadiile avansate, la cei cu potasiul crescut în analize sau la cei care iau medicamente care rețin potasiul. Ea nu este însă o regulă valabilă pentru toți. Eliminarea preventivă a fructelor și legumelor înseamnă pierderea efectului lor alcalinizant, a fibrelor și a unei părți importante din varietatea alimentației. Decizia se ia pe baza potasiului din analize și a tratamentului, împreună cu medicul.

Înainte de ipoteza hiperfiltrării: dieta hipoproteică ca tratament de supraviețuire

Restricția proteică în bolile de rinichi este mai veche decât explicația ei biologică. În 1948, medicul american Thomas Addis, de la Universitatea Stanford, publica volumul „Glomerular Nephritis: Diagnosis and Treatment”, în care susținea că rinichiul bolnav trebuie menajat, iar cea mai simplă cale de a-i reduce munca este reducerea proteinelor din alimentație. Addis examinase ani la rând sedimentul urinar al pacienților săi și observase cât de diferit evoluează boala de la un om la altul, dar nu avea mijloacele necesare pentru a demonstra că dieta schimbă această evoluție. Ideea lui a rămas mai degrabă o intuiție clinică decât o terapie testată.

Pasul decisiv a venit din Italia. În 1963, Carmelo Giordano, de la Universitatea din Napoli, a arătat că pacienții cu uremie pot reutiliza o parte din azotul ureei pentru a construi aminoacizi neesențiali, cu condiția să primească aminoacizii esențiali, pe care organismul nu îi poate sintetiza. Un an mai târziu, Sergio Giovannetti și Quirino Maggiore, de la Universitatea din Pisa, au publicat în The Lancet o dietă cu aproximativ 20 de grame de proteine pe zi, alese aproape exclusiv dintre cele cu valoare biologică mare, în special din ouă, și completată cu energie din carbohidrați și grăsimi. Dieta a rămas cunoscută sub numele de dieta Giordano-Giovannetti.

Contextul explică entuziasmul cu care a fost primită. Hemodializa cronică abia fusese introdusă, în 1960, de Belding Scribner, la Seattle, iar locurile erau atât de puține încât, în primii ani, o comisie a spitalului decidea care pacienți primesc tratamentul. Pentru majoritatea oamenilor cu insuficiență renală, dieta era singura cale de a reduce greața, vărsăturile și confuzia uremică și de a câștiga luni sau ani de viață. În anii 1970, Mackenzie Walser, de la Universitatea Johns Hopkins, a dus ideea mai departe, cu cetoanaloagele aminoacizilor esențiali, care permit o restricție și mai severă fără deficit de aminoacizi esențiali.

Repere istorice ale dietei hipoproteice în bolile de rinichi

AnulReperulCe a schimbat
1948Thomas Addis, „Glomerular Nephritis: Diagnosis and Treatment”Ideea de a menaja rinichiul bolnav prin reducerea proteinelor
1960Belding Scribner introduce hemodializa cronică la SeattlePrima alternativă la dietă pentru insuficiența renală, la început foarte greu accesibilă
1963–1964Dieta Giordano-Giovannetti (Napoli, Pisa)Aproximativ 20 g de proteine pe zi, de valoare biologică mare, pentru uremia severă
Anii 1970Mackenzie Walser și cetoanaloageleRestricție foarte severă fără deficit de aminoacizi esențiali
1982Barry Brenner, ipoteza hiperfiltrăriiExplicația biologică a restricției ca strategie de încetinire a bolii
1994Studiul MDRDRezultate mixte; restricția intră totuși în ghiduri
2016Studiul Gârneață–Mircescu, BucureștiDieta foarte săracă în proteine cu cetoanaloage amână dializa la pacienți selectați
2024Ghidul KDIGONormalizare la aproximativ 0,8 g/kg/zi; restricția severă doar selectiv, sub supraveghere
2026Studiul KNOW-CKD (JAMA Network Open)Aportul spontan sub 0,6 g/kg/zi, asociat cu mai multe dialize și decese

Tabel de sinteză Healthwise, pe baza surselor citate în articol.

dieta Giordano-Giovannetti a fost un tratament de supraviețuire, nu unul de prevenție

Dieta din anii 1960 a fost gândită pentru oameni cu uremie severă, pentru care alternativa era, de multe ori, moartea în câteva luni. Succesul ei clinic, adică ameliorarea simptomelor și prelungirea vieții, nu spune nimic despre beneficiul unei restricții asemănătoare la pacienții din stadiile timpurii, care au astăzi acces la dializă, la transplant și la medicamente care încetinesc boala. Mutarea unei terapii de necesitate în prevenție, fără studii care să o susțină, este una dintre sursele confuziei care persistă și astăzi în jurul proteinelor și al rinichilor.

Ipoteza hiperfiltrării și studiul MDRD: fundamentul științific al restricției

Fundamentul teoretic modern al dietei hipoproteice a fost formulat abia în 1982 de Barry Brenner și colaboratorii săi, care au propus că hiperfiltrarea nefronilor restanți este un motor comun al progresiei bolilor renale, indiferent de cauza inițială. Dacă aportul de proteine crește presiunea glomerulară, reducerea lui ar trebui să încetinească pierderea nefronilor. Experimentele pe animale au susținut puternic această idee, iar entuziasmul a dus la cel mai mare studiu dedicat subiectului, Modification of Diet in Renal Disease (MDRD), publicat în 1994.

Rezultatele MDRD au fost mai puțin clare decât se așteptau cercetătorii. În analiza principală, diferența de ritm al declinului funcției renale între grupurile cu aport proteic diferit nu a fost semnificativă statistic. Analizele secundare au sugerat că, după o scădere inițială mai rapidă a filtrării, ritmul declinului devenea ulterior mai lent la cei cu restricție, iar acest semnal a fost suficient pentru ca restricția proteică să intre în ghiduri. Timp de decenii, valoarea de 0,6–0,8 g/kg/zi a rămas recomandarea standard pentru boala cronică de rinichi fără dializă.

mai puține proteine nu înseamnă automat un rinichi mai protejat

Ipoteza hiperfiltrării descrie corect ce se întâmplă în glomerul după o masă bogată în proteine, dar nu spune nimic despre ce se întâmplă cu restul organismului când proteinele lipsesc. Un rinichi care filtrează mai puțin sub o dietă restrictivă poate fi un rinichi mai puțin solicitat, dar poate fi și un rinichi dintr-un organism care pierde mușchi și se inflamează. Scăderea ureei în analize arată că se produce mai puțin azot, nu că boala renală progresează mai încet. Cele două efecte trebuie judecate împreună, iar studiile care au urmărit evenimente concrete, precum începerea dializei sau decesul, nu doar valori de laborator, au dat rezultate mult mai puțin categorice decât sugera teoria.

Pierderea proteino-energetică: momentul în care organismul începe să se consume pe sine

Organismul uman nu păstrează proteine în rezervă, așa cum păstrează grăsime în țesutul adipos sau glucoză sub formă de glicogen. Toate proteinele sale au o funcție: enzime, hormoni, anticorpi, transportori din sânge, structuri ale celulelor și, în cea mai mare cantitate, proteinele contractile din mușchi. Acestea sunt reînnoite permanent, într-un echilibru între sinteză și degradare. Când aportul alimentar de proteine și energie nu acoperă nevoia, balanța se înclină spre degradare, iar mușchiul scheletic, cel mai mare rezervor de aminoacizi al corpului, este primul care plătește.

În boala cronică de rinichi acest dezechilibru are un nume propriu, pierdere proteino-energetică, termen propus în 2008 de Societatea Internațională de Nutriție și Metabolism Renal. El descrie mai mult decât o malnutriție simplă prin aport insuficient. La pacientul renal, pierderea masei musculare și a rezervelor energetice este întreținută simultan de mai mulți factori: inflamația cronică, acidoza metabolică, rezistența la insulină și la hormonul de creștere, acumularea toxinelor uremice, pierderea apetitului, restricțiile alimentare, bolile asociate și, mai târziu, chiar procedura de dializă. De aceea, pierderea proteino-energetică nu se corectează întotdeauna doar prin mâncare mai multă, iar prevenirea ei este mai simplă decât tratarea.

Cum se recunoaște pierderea proteino-energetică

Diagnosticul se bazează pe patru categorii de criterii, iar pentru confirmare trebuie îndeplinit cel puțin câte un criteriu din trei categorii. Tabelul de mai jos rezumă reperele propuse în 2008, cu observația că unele dintre ele au fost gândite mai ales pentru pacienții în dializă și se interpretează de către medic, în context.

Criteriile pierderii proteino-energetice în boala cronică de rinichi (orientativ)

CategorieRepere folositeCe semnalează
Markeri biochimiciAlbumina serică sub 3,8 g/dL; prealbumina scăzută (la pacienții în dializă); colesterol total sub 100 mg/dLSinteză proteică hepatică redusă, aport insuficient, inflamație
Masa corporalăIMC sub 23 kg/m²; scădere neintenționată în greutate de 5% în 3 luni sau 10% în 6 luni; grăsime corporală sub 10%Epuizarea rezervelor energetice
Masa muscularăPierdere de masă musculară de 5% în 3 luni sau 10% în 6 luni; circumferința musculară a brațului redusă; producție scăzută de creatininăDegradarea țesutului muscular
Aportul alimentarAport proteic redus neintenționat (sub 0,6 g/kg/zi în stadiile 2–5) cel puțin 2 luni; aport energetic sub 25 kcal/kg/zi cel puțin 2 luniHrană insuficientă față de nevoi

Sursa reperelor: Fouque și colaboratorii, Kidney International, 2008. Valorile nu se folosesc pentru autodiagnostic.

Un detaliu important din tabel este că aportul proteic sub 0,6 g/kg/zi, menținut neintenționat, figurează el însuși printre criteriile pierderii proteino-energetice în stadiile fără dializă. Cu alte cuvinte, pragul sub care studiul coreean a găsit riscuri mai mari coincide cu pragul pe care nefrologia îl recunoaște deja ca semn de alarmă nutrițională atunci când nu face parte dintr-o dietă controlată.

Ubiquitină-proteazom: cum este demontat mușchiul

Mecanismul principal prin care mușchiul este degradat în boala cronică de rinichi este sistemul ubiquitină-proteazom. Celula marchează proteinele destinate distrugerii cu lanțuri dintr-o mică proteină numită ubiquitină, iar proteazomul, un complex enzimatic în formă de cilindru, recunoaște marcajul și fragmentează proteina în peptide și aminoacizi. Sistemul există în orice celulă și este esențial pentru reînnoirea normală a proteinelor. În boala renală, el este hiperactivat de acidoză, de semnalele inflamatorii, de rezistența la insulină și de glucocorticoizii eliberați în stres. Aminoacizii eliberați sunt folosiți de ficat pentru sinteza proteinelor de fază acută și pentru producerea de glucoză, iar azotul lor devine tot uree.

Aici apare un paradox. O dietă foarte săracă în proteine poate reduce ureea produsă din alimente, dar dacă organismul compensează degradând mușchi, azotul ajunge oricum la rinichi, de data aceasta din propriile țesuturi. Pierderea musculară reduce în același timp forța, mobilitatea, rezistența la infecții și toleranța la intervenții medicale, iar sarcopenia, adică pierderea de masă și forță musculară, este unul dintre cei mai puternici factori asociați cu mortalitatea la pacienții renali.

Inflamația care leagă malnutriția de cicatrizarea renală

Pierderea proteino-energetică este strâns legată de inflamația cronică de nivel scăzut. Citokinele proinflamatorii, precum interleukina 6 și factorul de necroză tumorală alfa, reduc apetitul, stimulează degradarea musculară și scad sinteza de albumină în ficat. Datele experimentale sugerează că aceleași semnale activează în rinichi calea TGF-beta 1, un factor care stimulează fibroblastele să producă matrice extracelulară, materialul din care se formează țesutul cicatricial. Autorii studiului coreean propun acest mecanism ca explicație posibilă pentru asocierea dintre aportul foarte scăzut de proteine și progresia mai rapidă spre dializă. Este o ipoteză plauzibilă biologic, susținută de cercetări pe animale și celule, dar nu demonstrată direct la oameni în acest context.

albumina normală nu exclude pierderea musculară

Albumina serică este analiza la care se uită cel mai des medicii și pacienții când este vorba de nutriție, dar ea reacționează lent și este influențată de inflamație, de pierderile prin urină și de starea de hidratare. În studiul coreean, grupul cu aportul cel mai scăzut de proteine avea o albumină medie de 4,1 g/dL, practic identică cu cea a grupului cu aportul cel mai mare, de 4,2 g/dL, și totuși evoluția celor două grupuri a fost diferită. O albumină în limite normale poate coexista cu o pierdere musculară deja în curs. Greutatea urmărită în timp, forța de strângere a mâinii, circumferința brațului și evaluarea aportului alimentar spun adesea mai mult decât o singură valoare de laborator.

Unde se termină restricția utilă: pragurile de proteine în boala cronică de rinichi

Nevoia de proteine se exprimă în grame pe kilogram de greutate corporală pe zi. Pentru adultul sănătos, aportul de referință este de 0,8 g/kg/zi, o valoare care acoperă nevoile majorității oamenilor, cu o marjă de siguranță. O persoană de 70 de kilograme are, astfel, nevoie de aproximativ 56 de grame de proteine pe zi. În practică, mulți adulți din țările europene consumă mai mult, frecvent între 1 și 1,4 g/kg/zi.

În boala cronică de rinichi, recomandările depind de stadiu, de prezența diabetului, de riscul de progresie și de faptul că pacientul face sau nu dializă. Ghidul KDIGO 2024, cel mai recent ghid internațional de evaluare și tratament al bolii cronice de rinichi, a mutat accentul spre normalizare: pentru adulții în stadiile G3–G5 care nu fac dializă, sugerează menținerea aportului proteic la 0,8 g/kg/zi și evitarea unui aport ridicat, de peste 1,3 g/kg/zi, la persoanele cu risc de progresie. Ghidul american KDOQI din 2020 păstrează, pentru pacienții stabili metabolic, opțiunea unei diete hipoproteice de 0,55–0,6 g/kg/zi sau a unei diete foarte sărace în proteine, de 0,28–0,43 g/kg/zi, completată cu cetoanaloage ale aminoacizilor esențiali, ambele sub supraveghere clinică atentă.

Pragurile de aport proteic: ce înseamnă fiecare nivel

Aport proteic (g/kg/zi)Unde se întâlneșteObservații
Peste 1,3Diete hiperproteice, sportivi, alimentație bogată în carneGhidul KDIGO 2024 recomandă evitarea acestui nivel la adulții cu boală cronică de rinichi și risc de progresie
1,0–1,2Alimentație obișnuită fără restricții; nivelul țintă la pacienții în dializă (KDOQI)Dializa elimină aminoacizi și crește nevoia de proteine
0,8Aportul de referință pentru adultul sănătos; recomandarea KDIGO 2024 pentru stadiile G3–G5 fără dializăNivelul de „normalizare” care echilibrează protecția renală și nutriția
0,6–0,8Recomandarea KDOQI 2020 pentru pacienții cu diabet și boală cronică de rinichi în stadiile 3–5Necesită evaluare nutrițională periodică
0,55–0,6Dieta hipoproteică clasică, prescrisă pacienților stabili metabolic (KDOQI 2020)Doar sub supraveghere medicală și dietetică, cu aport energetic adecvat
0,28–0,43 + cetoanaloageDieta foarte săracă în proteine, completată cu cetoanaloage ale aminoacizilor esențialiProtocol specializat, prescris și monitorizat de nefrolog
Sub 0,6, neintenționatInapetență, restricție spontană, frică de alimenteUnul dintre criteriile pierderii proteino-energetice; grupul cu risc crescut în studiul coreean

Valorile sunt orientative și se aplică de către medic pe greutatea ideală sau ajustată, nu automat pe greutatea actuală.

Stadiile bolii cronice de rinichi, pe scurt

Ghidurile împart boala cronică de rinichi în stadii, în funcție de rata estimată de filtrare glomerulară, calculată din creatinina serică, vârstă și sex. Separat, se evaluează cantitatea de albumină din urină, pentru că aceasta adaugă informații importante despre riscul de progresie. Recomandarea privind proteinele se raportează la ambele.

Stadiile bolii cronice de rinichi după rata de filtrare glomerulară

StadiuRata de filtrare (mL/min/1,73 m²)Descriere
G190 sau pesteFiltrare normală sau crescută, cu semne de afectare renală (de exemplu albumină în urină)
G260–89Scădere ușoară
G3a45–59Scădere ușoară până la moderată
G3b30–44Scădere moderată până la severă
G415–29Scădere severă
G5Sub 15Insuficiență renală

Clasificare KDIGO. Încadrarea în stadiu o face medicul, pe baza a cel puțin două determinări la interval de trei luni.

Un detaliu des omis: în stadiile G1 și G2, când rata de filtrare este peste 60 mL/min/1,73 m², restricția proteică nu este recomandată de ghiduri. Mulți pacienți aflați în aceste stadii aud totuși sfatul general de a „mânca mai puține proteine” și îl aplică singuri, fără ca cineva să le urmărească greutatea sau masa musculară. Autorii studiului coreean subliniază că o parte importantă a cohortei lor avea o filtrare de peste 45 mL/min/1,73 m², adică exact categoria în care o restricție voluntară, nesupravegheată, poate face mai mult rău decât bine.

Restricția prescrisă și restricția spontană nu sunt același lucru

Dieta hipoproteică prescrisă și aportul scăzut de proteine întâlnit spontan sunt două situații biologic diferite, chiar dacă cifra de pe hârtie poate fi aceeași. Dieta prescrisă presupune un aport energetic suficient, de regulă 25–35 kcal/kg/zi, alegerea unor proteine de calitate biologică bună, eventual cetoanaloage care furnizează scheletul aminoacizilor esențiali fără azotul lor, consult nutrițional periodic și urmărirea greutății și a analizelor. Aportul scăzut spontan apare, de cele mai multe ori, la oameni care mănâncă puțin în general: din cauza inapetenței uremice, a greței, a depresiei, a singurătății, a veniturilor mici sau a temerii de a-și agrava boala. În acest al doilea caz, proteinele lipsesc împreună cu energia, iar organismul nu are din ce să își susțină nici rinichii, nici mușchii.

pacientul care mănâncă puțin nu urmează neapărat o dietă hipoproteică

Studiul coreean nu a comparat diete prescrise, ci a măsurat ce mâncau oamenii în realitate. Grupul cu aportul cel mai scăzut includea mai multe persoane cu venituri mici, cu diabet, cu mai multe boli asociate și cu tratament pentru anemie. Pentru o parte dintre ei, aportul redus era probabil o consecință a bolii și a condițiilor de viață, nu o alegere terapeutică. Rezultatul nu demonstrează, așadar, că o dietă hipoproteică bine condusă, cu energie suficientă și cetoanaloage, este periculoasă. El arată că a mânca foarte puține proteine, în condițiile vieții reale, se asociază cu o evoluție mai proastă și că această situație trebuie căutată activ și corectată.

Ce a arătat studiul KNOW-CKD despre dieta hipoproteică: 1.861 de pacienți urmăriți aproape un deceniu

Studiul a fost realizat pe datele cohortei KNOW-CKD, unul dintre cele mai riguros conduse registre prospective de pacienți cu boală cronică de rinichi din Asia. Între 2011 și 2016, au fost incluși pacienți coreeni în stadiile 1–5 ale bolii, înainte de dializă, din nouă spitale universitare din Coreea de Sud. Urmărirea s-a încheiat în ianuarie 2024, iar rezultatele au fost publicate pe 22 octombrie 2026 în JAMA Network Open. Analiza a cuprins 1.861 de participanți, cu vârsta medie de aproximativ 54 de ani, majoritatea bărbați, urmăriți o perioadă mediană de 9,3 ani.

Cum a fost măsurat aportul de proteine

Punctul forte metodologic al studiului este modul de măsurare. Cele mai multe cercetări despre alimentație se bazează pe chestionare sau jurnale alimentare, care depind de memoria și de sinceritatea participanților. Aici, aportul proteic a fost estimat obiectiv, din azotul ureic eliminat în urina colectată timp de 24 de ore, printr-o formulă validată, folosită de mult timp în nefrologie. Principiul este simplu: azotul din proteinele mâncate ajunge, în cea mai mare parte, în uree, iar ureea se elimină prin urină. Colectările incomplete au fost excluse pe baza creatininei urinare. Valoarea a fost apoi raportată la greutatea ideală, calculată pentru un indice de masă corporală de 22,5, ca să nu fie influențată de excesul de greutate sau de edeme.

Participanții au fost împărțiți în cinci grupuri: sub 0,6 g/kg/zi (132 de persoane, cu o medie de 0,49), 0,6–0,8 (403 persoane), 0,8–1,0 (555 de persoane), 1,0–1,2 (406 persoane) și cel puțin 1,2 g/kg/zi (365 de persoane), grupul de referință. Rezultatul principal urmărit a fost evoluția spre insuficiența renală care necesită terapie de substituție, adică începerea dializei sau transplantul renal. Rezultatele secundare au fost decesul din orice cauză și evenimentele cardiovasculare majore.

Rezultatele principale, cifră cu cifră

În cei aproape zece ani, 726 de participanți au ajuns la dializă sau transplant. În grupul cu aportul cel mai scăzut, 61 dintre cei 132 de pacienți (46,2%) au ajuns la acest punct, față de 93 dintre cei 365 din grupul cu aportul cel mai mare (25,5%). Decesele au urmat același tipar: 23 de persoane (17,4%) în grupul sub 0,6 g/kg/zi, față de 33 (9,0%) în grupul de peste 1,2 g/kg/zi. Evenimentele cardiovasculare majore nu au diferit semnificativ între grupuri.

Aceste procente brute nu pot fi comparate direct, pentru că grupurile erau diferite de la început. De aceea, autorii au folosit modele statistice care țin cont de vârstă, sex, boli asociate, cauza bolii renale, fumat, medicație, greutate, tensiune, hemoglobină, albumină, colesterol HDL, glicemie, vitamina D, proteina C reactivă, rata de filtrare și albumina urinară. Au folosit și un tip de model care ține cont de faptul că decesul împiedică, practic, apariția dializei, ca să nu supraestimeze riscul renal.

Riscul de a ajunge la dializă sau transplant în funcție de aportul de proteine (model complet ajustat)

Aport proteic (g/kg/zi)ParticipanțiRisc relativ ajustat (IÎ 95%)Semnificație statistică
Sub 0,61321,42 (1,09–1,85)Da (p = 0,01)
0,6–0,84031,23 (0,97–1,56)Nu (p = 0,09)
0,8–1,05551,16 (0,94–1,44)Nu (p = 0,18)
1,0–1,24061,28 (1,00–1,63)La limită (p = 0,049)
1,2 sau peste3651 (referință)—

IÎ 95% = intervalul de încredere de 95%. Riscul relativ este un raport de riscuri de subdistribuție (sHR), din modele Fine-Gray. Sursa: Suh și colaboratorii, JAMA Network Open, 2026.

Tabelul arată mai mult decât titlul studiului. Doar grupul sub 0,6 g/kg/zi a avut un risc crescut clar, după toate ajustările. Grupul 0,6–0,8, care corespunde recomandărilor clasice de restricție moderată, nu a diferit semnificativ statistic de grupul de referință. Grupul 1,0–1,2 a avut un rezultat la limita semnificației, ceea ce face ca relația să nu fie perfect ordonată de la un grup la altul. Este un detaliu care invită la prudență în interpretarea grupurilor intermediare.

O curbă, nu o linie: riscul crește abrupt la aporturi foarte mici

Pentru a vedea forma relației fără a împărți artificial pacienții în grupuri, autorii au analizat aportul proteic ca variabilă continuă, cu o metodă statistică flexibilă. Curba obținută nu este o linie dreaptă. Riscul de dializă rămâne relativ stabil în jurul valorii mediane a cohortei, de aproximativ 0,95 g/kg/zi, și crește abrupt pe măsură ce aportul coboară sub aceasta, spre zona sub 0,6 g/kg/zi. Forma de curbă este importantă, pentru că sugerează existența unui prag: o reducere moderată a proteinelor nu pare să aducă riscuri, în timp ce o reducere severă, în condițiile vieții reale, se asociază cu un risc disproporționat de mare.

Mortalitatea și inima

Riscul de deces din orice cauză a fost de peste două ori mai mare în grupul sub 0,6 g/kg/zi, cu un risc relativ ajustat de 2,17 și un interval de încredere larg, între 1,17 și 4,03. Lărgimea intervalului vine din numărul mic de decese din grupul cel mai restrâns și arată că valoarea exactă a riscului este incertă, chiar dacă direcția asocierii este clară. Evenimentele cardiovasculare majore, precum infarctul, accidentul vascular cerebral sau decesul cardiovascular, nu au diferit semnificativ între grupuri. Ecocardiografiile au arătat o structură cardiacă similară, dar un indicator al presiunii de umplere a inimii, raportul E/e′, a fost mai mare în grupul cu aport scăzut, o diferență a cărei semnificație clinică rămâne neclară.

Analizele de verificare

Autorii au încercat să răspundă obiecției principale: poate că oamenii mâncau puțin pentru că erau deja foarte bolnavi și urmau să ajungă oricum la dializă. Au repetat analiza după excluderea celor care au ajuns la dializă în primul an, după excluderea celor cu albumina sub 3,5 g/dL sau colesterol total sub 115 mg/dL, markeri ai malnutriției deja instalate, și după adăugarea parametrilor ecocardiografici. Asocierea s-a menținut de fiecare dată. Într-o analiză suplimentară, au comparat pacienți din grupul cu aport minim și din grupul cu aport maxim, împerecheați după vârstă, sex, stadiul bolii și nivelul albuminei urinare, iar riscul a rămas crescut, cu o valoare de 1,52. Rezultatul a fost similar la persoanele cu și fără diabet, la bărbați și la femei, la cei cu greutate mai mică și la cei cu greutate mai mare.

Cât de solide sunt concluziile: ce poate și ce nu poate dovedi un studiu observațional

Studiul are calități reale: un număr mare de pacienți, urmărire foarte lungă, măsurarea obiectivă a aportului proteic, evenimente clinice concrete validate de comisii independente de nefrologi și cardiologi, analize de sensibilitate multiple și finanțare publică, fără conflicte de interese declarate. Aceste calități îl plasează printre cele mai bune studii observaționale pe subiect. Natura lui observațională rămâne însă o limită pe care nicio analiză statistică nu o poate elimina complet.

Prima limită este confuzia reziduală. Grupul cu aportul cel mai scăzut avea o rată de filtrare medie de 44,2 mL/min/1,73 m², față de 60,2 în grupul de referință, mai multe cazuri de diabet ca boală de bază (34,1% față de 20,8%), mai multe boli asociate și o hemoglobină mai mică, iar tratamentul cu medicamente care stimulează producția de globule roșii, semn al unei boli renale mai avansate, era de peste trei ori mai frecvent. Avea și mai mulți participanți cu venituri mici, 39,1% față de 21,0%. Ajustarea statistică reduce, dar nu anulează influența acestor diferențe. Riscul brut de dializă era de 2,26 ori mai mare în grupul cu aport minim, iar după ajustări a scăzut la 1,42. Diferența arată cât de mult din asocierea inițială era explicată de starea de pornire a pacienților și lasă deschisă posibilitatea ca factori nemăsurați să explice o parte din rest.

A doua limită este măsurarea unică. Aportul de proteine a fost determinat o singură dată, la intrarea în studiu, dintr-o singură colectare de urină de 24 de ore. Alimentația unui om se schimbă în zece ani, cu atât mai mult a unui pacient renal care primește sfaturi dietetice, își schimbă tratamentul sau trece prin perioade de boală. A treia limită este lipsa informațiilor despre aportul total de energie și despre sursa proteinelor, animală sau vegetală. Este posibil ca o parte din riscul atribuit proteinelor să aparțină de fapt caloriilor insuficiente. Autorii recunosc ambele limite.

A patra limită este contextul terapeutic. Pacienții au fost incluși între 2011 și 2016, înainte ca inhibitorii SGLT2, medicamente care încetinesc semnificativ progresia bolii renale, să devină tratament standard. Nu știm dacă relația dintre proteine și evoluție ar arăta la fel la pacienții tratați astăzi. A cincea limită este populația: toți participanții erau coreeni, cu o compoziție corporală, o alimentație și un profil metabolic care pot diferi de cele ale populațiilor europene.

Merită menționat și un aspect de raportare. Rezumatul articolului indică 1.304 bărbați (61,1%), în timp ce secțiunea de rezultate indică 1.127 de bărbați (60,6%), iar mediana albuminei urinare raportată pentru grupul cu aportul cel mai scăzut nu se încadrează în intervalul indicat pentru ea. Sunt, cel mai probabil, erori de redactare, fără impact asupra concluziei principale, dar semnalează că cifrele de detaliu trebuie citite cu atenție și, ideal, confirmate în materialele suplimentare.

un risc relativ de 42% nu înseamnă 42 de pacienți din 100

Cifra de 42% descrie cu cât era mai mare riscul de dializă în grupul cu aportul minim față de grupul cu aportul maxim, după ajustări, nu proporția de pacienți afectați. Riscul relativ ne spune direcția și mărimea asocierii, dar fără riscul de bază nu putem traduce cifra în cazuri concrete. În plus, intervalul de încredere, între 9% și 85% risc suplimentar, arată că valoarea reală poate fi considerabil mai mică sau mai mare. În titlurile din presă, astfel de nuanțe dispar ușor, iar „42% mai mult risc” ajunge să sune ca o certitudine individuală pe care studiul nu o oferă.

rezultatul nu este o recomandare pentru o alimentație hiperproteică

Grupul de referință din studiu a fost cel cu aportul cel mai mare, de peste 1,2 g/kg/zi, dar alegerea lui ca reper statistic nu înseamnă că acest nivel este optim pentru pacienții renali. Ghidul KDIGO 2024 recomandă în continuare evitarea aportului de peste 1,3 g/kg/zi la adulții cu boală cronică de rinichi și risc de progresie, iar studiul nu a fost construit pentru a testa siguranța dietelor hiperproteice. Mesajul lui este despre capătul inferior al spectrului: a coborî foarte jos, fără supraveghere, nu este o strategie sigură. Între prea puțin și prea mult, zona de mijloc rămâne cea susținută de ghiduri.

De ce contează compoziția corporală: rezerva musculară decide cât de mult poate fi redus aportul de proteine

Autorii studiului pun rezultatele în legătură cu compoziția corporală a populațiilor asiatice, care au în medie un indice de masă corporală mai mic și o masă musculară scheletică absolută mai redusă decât populațiile occidentale. Argumentul este biologic coerent: cu cât rezerva musculară este mai mică, cu atât un deficit de proteine se resimte mai repede, iar marja de siguranță a restricției se îngustează. Studiul MDRD, care a susținut inițial restricția, a inclus în principal pacienți occidentali, cu rezerve musculare mai mari.

Argumentul are însă o valoare care depășește etnia. Rezerva musculară mică nu este o caracteristică doar a unor populații, ci și a unor categorii de pacienți prezente în orice țară, inclusiv în România: persoanele vârstnice, la care sarcopenia legată de vârstă se suprapune peste boala renală; femeile, care au în medie mai puțină masă musculară decât bărbații; persoanele sedentare; cele care au slăbit recent sau au trecut prin spitalizări; pacienții cu diabet de lungă durată; persoanele cu obezitate sarcopenică, la care greutatea mare ascunde o masă musculară redusă. Pentru toate aceste categorii, raționamentul autorilor se aplică la fel: aceeași cifră de restricție poate fi tolerabilă pentru un pacient și riscantă pentru altul.

Același raționament explică de ce greutatea folosită pentru calcul contează. Un aport de 0,6 g/kg/zi calculat pe greutatea actuală a unei persoane cu edeme sau cu exces ponderal mare poate să pară suficient pe hârtie, dar să fie disproporționat față de masa musculară reală. De aceea, medicii și dieteticienii folosesc de regulă greutatea ideală sau o greutate ajustată, iar studiul coreean a procedat la fel. Compoziția corporală poate fi evaluată prin măsurători simple, precum circumferința brațului și forța de strângere a mâinii, sau prin metode specializate, precum bioimpedanța sau absorbțiometria duală cu raze X (DXA).

Vârstnicul cu boală renală: între protecția rinichiului și protecția mușchiului

Pentru persoanele vârstnice, recomandările privind proteinele trag în direcții opuse. În 2013, grupul internațional de experți PROT-AGE a recomandat ca vârstnicii sănătoși să consume 1,0–1,2 g de proteine pe kilogram pe zi, iar cei cu boli acute sau cronice 1,2–1,5 g/kg/zi, pentru a încetini pierderea masei musculare. Același document face o excepție explicită pentru persoanele cu boală renală severă, cu o rată de filtrare sub 30 mL/min/1,73 m², care nu fac dializă și la care o limitare a proteinelor poate fi necesară.

Explicația ține de rezistența anabolică. Odată cu înaintarea în vârstă, mușchiul răspunde mai slab la aceeași cantitate de proteine: pentru a porni sinteza musculară este nevoie de o doză mai mare de aminoacizi la o singură masă, în special de leucină. Un vârstnic care mănâncă aceeași cantitate de proteine ca un adult tânăr construiește mai puțin mușchi, iar unul care mănâncă mai puțin îl pierde mai repede. Inflamația de grad scăzut, sedentarismul și bolile asociate accentuează acest răspuns slab.

Ghidul KDIGO 2024 recunoaște conflictul. Într-unul dintre punctele sale de practică, recomandă ca la adulții vârstnici cu fragilitate sau sarcopenie să fie luate în considerare ținte mai mari de proteine și de calorii. La acești pacienți, echilibrul se mută dinspre protecția rinichiului spre protecția mușchiului.

Întrebarea clinică se schimbă astfel. Nu mai este cât de puține proteine tolerează rinichiul, ci ce amenință mai repede sănătatea și independența acestui om: progresia bolii renale sau pierderea forței, căderile și dependența de alții. La o persoană de 85 de ani, cu filtrare stabilă de ani de zile și cu forța în scădere, răspunsul poate fi diferit de cel pentru o persoană de 50 de ani, cu o boală care progresează rapid. Decizia ține cont de ritmul declinului renal, de forța musculară, de speranța de viață și de preferințele pacientului și se ia împreună cu nefrologul și, ideal, cu medicul geriatru.

la un vârstnic fragil, pierderea musculară poate fi un risc mai apropiat decât dializa

Restricția proteică urmărește un beneficiu care se vede în ani: amânarea momentului în care rinichii nu mai fac față. La un vârstnic fragil, pierderea musculară produce efecte în luni: slăbiciune, căderi, fracturi, spitalizări și pierderea independenței. Atunci când boala renală progresează lent, este posibil ca pacientul să nu ajungă niciodată la dializă, dar să sufere toate consecințele unei restricții care l-a slăbit. De aceea, la vârstnici, aceeași dietă poate avea un bilanț opus față de cel de la un adult mai tânăr.

Antrenamentul de forță: ce se întâmplă cu mușchii când restricția proteică este însoțită de mișcare

Dacă rezerva musculară decide cât de mult poate fi redus aportul de proteine, întrebarea firească este dacă această rezervă poate fi protejată. Un studiu randomizat publicat în 2001 în Annals of Internal Medicine de Carmen Castaneda și colaboratorii săi, de la Universitatea Tufts, a răspuns direct. Au participat 26 de persoane vârstnice cu boală renală moderată, care urmau o dietă hipoproteică prescrisă de 0,6 g/kg/zi; aportul real, verificat, a fost de 0,64 g/kg/zi. Timp de 12 săptămâni, o parte dintre participanți au făcut antrenament de forță, iar ceilalți au continuat doar dieta.

Diferențele au fost mari pentru o perioadă atât de scurtă. Forța musculară a crescut cu 32% în grupul cu antrenament și a scăzut cu 13% în grupul fără antrenament. Suprafața fibrelor musculare a crescut cu 24% pentru fibrele de tip I, specializate în rezistență, și cu 22% pentru cele de tip II, specializate în forță. Potasiul total din organism, un indicator al masei de celule active, a crescut cu 4%. S-au îmbunătățit și indicatorii metabolismului proteic: arderea leucinei pentru energie s-a redus, iar prealbumina, o proteină din sânge care reflectă starea de nutriție, a crescut.

Mecanismul este cunoscut din fiziologia efortului. Contracția musculară sub încărcare activează căile de semnalizare care pornesc sinteza proteică, în special calea mTOR, și crește sensibilitatea mușchiului la aminoacizii disponibili. Același aport de proteine este folosit mai eficient: aminoacizii sunt încorporați în proteine noi, în loc să fie arși, iar azotul lor nu mai ajunge sub formă de uree la rinichi. Antrenamentul contracarează, practic, semnalul catabolic al unei diete restrictive.

Studiul este mic și scurt, iar participanții au fost urmăriți îndeaproape, așa că rezultatele nu pot fi transpuse automat în orice program de exerciții. Mesajul lui principal rămâne însă valabil: o dietă hipoproteică fără mișcare și o dietă hipoproteică însoțită de exerciții de forță nu sunt aceeași intervenție biologică. Tipul, frecvența și intensitatea efortului se stabilesc cu medicul, mai ales în prezența bolilor cardiovasculare sau a anemiei.

mușchiul folosește mai bine proteina atunci când este solicitat

Discuția despre proteine în boala renală se poartă de obicei doar în grame pe kilogram. Mușchiul nu este însă un depozit pasiv, ci un țesut care decide, în funcție de cât este folosit, ce face cu aminoacizii pe care îi primește. Un mușchi solicitat îi folosește pentru construcție, iar unul inactiv îi cedează mai ușor. De aceea, aceeași cantitate de proteine poate menține masa musculară la o persoană activă și poate fi insuficientă la una sedentară.

Ce spune cercetarea în ansamblu despre restricția proteică în boala cronică de rinichi

Studiul coreean nu apare pe un teren gol. În ultimele două decenii, metaanalizele studiilor clinice au arătat în mod repetat că restricția proteică poate încetini ușor ritmul de scădere a filtrării glomerulare, dar că acest beneficiu nu se traduce clar într-o reducere a numărului de pacienți care ajung la dializă sau a mortalității. Analizele Cochrane dedicate bolii renale diabetice au găsit dovezi limitate și de calitate scăzută pentru un efect asupra evenimentelor clinice importante. O parte din dificultate ține de faptul că studiile vechi au folosit ca obiectiv principal panta ratei de filtrare, un indicator intermediar, și au avut durate prea scurte pentru a vedea evenimentele finale.

Pe de altă parte, există dovezi că dietele foarte sărace în proteine, completate cu cetoanaloage și conduse în centre specializate, pot amâna începerea dializei la anumiți pacienți cu boală avansată, stabili metabolic și foarte motivați, fără a produce malnutriție, atunci când aportul energetic este asigurat și monitorizarea este strânsă. Aceste rezultate nu contrazic studiul coreean, ci îl completează: ele descriu restricția într-un cadru controlat, în timp ce studiul coreean descrie aportul scăzut în viața de zi cu zi.

restricția proteică nu a fost abandonată, a fost recalibrată

Ar fi o simplificare să citim studiul coreean ca pe o dovadă că restricția proteică este greșită. Ghidurile nu au renunțat la ajustarea proteinelor, ci au trecut de la o regulă unică la o abordare individuală: evitarea excesului pentru toți pacienții cu risc, normalizarea la aproximativ 0,8 g/kg/zi ca bază și restricția mai severă doar pentru pacienți selectați, cu supraveghere dietetică. Ce s-a schimbat este ideea că mai puțin înseamnă întotdeauna mai bine. Studiul coreean întărește această schimbare și adaugă un argument pentru monitorizarea nutrițională, mai ales la pacienții cu rezervă musculară mică.

Cetoanaloagele: studiul românesc care a testat dieta foarte săracă în proteine

Una dintre cele mai citate cercetări pe acest subiect a fost realizată în România. La Spitalul Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila” din București, echipa condusă de Liliana Gârneață și Gabriel Mircescu a publicat în 2016, în Journal of the American Society of Nephrology, un studiu randomizat care a comparat două strategii la pacienți cu boală cronică de rinichi avansată. Participanții nu aveau diabet, aveau o rată de filtrare stabilă sub 30 mL/min/1,73 m², pierderi urinare de proteine sub 1 g pe gram de creatinină și o stare de nutriție bună.

După trei luni în care toți au urmat o dietă hipoproteică obișnuită, pacienții au fost împărțiți în două grupuri, urmărite 15 luni. Primul grup a primit o dietă vegetariană cu aproximativ 0,3 g de proteine pe kilogram pe zi, completată cu cetoanaloage, câte o unitate la fiecare 5 kilograme. Al doilea grup a continuat dieta de 0,6 g/kg/zi. Obiectivul principal a fost începerea dializei sau scăderea ratei de filtrare cu mai mult de jumătate.

Diferența a fost importantă. Pentru a evita începerea dializei la un pacient trebuiau tratați aproximativ 22 de pacienți din întregul grup, iar la cei cu filtrarea sub 20 mL/min/1,73 m² numărul scădea la aproximativ 3. Acidoza și tulburările metabolismului fosforului s-au corectat doar în grupul cu cetoanaloage, iar starea de nutriție nu s-a deteriorat în niciunul dintre grupuri. Autorii au concluzionat că dieta pare sigură nutrițional și poate amâna dializa la o parte dintre pacienți.

Rezultatul pare să contrazică studiul coreean, dar cele două cercetări descriu situații diferite. În studiul românesc, doar 14% dintre pacienții evaluați au fost randomizați: cei motivați, bine hrăniți, capabili să respecte o dietă complicată și urmăriți îndeaproape de o echipă cu experiență. În KNOW-CKD, aportul scăzut de proteine apărea spontan, adesea împreună cu un aport scăzut de energie, cu venituri mici și cu boli asociate. Aceeași cifră, sub 0,6 g/kg/zi, are consecințe opuse în funcție de cine o urmează și în ce condiții.

un studiu cu pacienți atent selectați nu se aplică automat tuturor pacienților renali

Faptul că 86% dintre pacienții evaluați nu au intrat în studiu este o informație la fel de importantă ca rezultatul. Ea arată cât de restrâns este grupul pentru care dieta foarte săracă în proteine este potrivită: fără diabet, cu o stare de nutriție bună, cu pierderi mici de proteine în urină și cu disciplina necesară pentru o dietă dificilă, sub supravegherea unei echipe specializate. Pentru acești pacienți, beneficiul este real. Pentru ceilalți, aceeași dietă poate deveni exact situația descrisă în studiul coreean.

Calitatea proteinelor: dieta predominant vegetală cu proteine reduse

Direcția de cercetare cea mai activă privește calitatea proteinelor, nu doar cantitatea lor. Proteinele vegetale aduc mai puțini acizi și mai puțin fosfor absorbabil, pentru că fosforul din plante este legat în mare parte de fitați și se absoarbe mai greu. Aduc, de asemenea, mai multe fibre, care hrănesc bacteriile intestinale producătoare de compuși protectori și reduc formarea toxinelor uremice în colon. Studiile observaționale asociază alimentația bogată în plante cu o evoluție renală mai bună, dar datele din studii clinice controlate sunt încă puține. Totodată, alimentele vegetale aduc mai mult potasiu, iar la unii pacienți cu boală avansată, potasiul trebuie urmărit, ceea ce face ca alegerea să fie individuală.

În 2020, un grup condus de nefrologul Kamyar Kalantar-Zadeh a propus un model alimentar care reunește aceste argumente, numit PLADO, după inițialele din engleză ale dietei predominant vegetale cu proteine reduse. Ținta este un aport de 0,6–0,8 g de proteine pe kilogram pe zi, din care peste jumătate să provină din surse vegetale, într-o alimentație bogată în fibre și cu energie suficientă.

Raționamentul are mai multe straturi. După o masă vegetală, creșterea ratei de filtrare este mai mică decât după una cu aceeași cantitate de proteine animale. Încărcarea acidă scade. Fosforul din semințe, cereale și leguminoase este stocat în mare parte sub formă de fitați, pe care intestinul uman îi descompune greu, astfel încât se absoarbe mai puțin decât fosforul din carne și mult mai puțin decât cel din aditivii pe bază de fosfați, absorbit aproape complet. Fibrele hrănesc bacteriile intestinale care produc acizi grași cu lanț scurt, cu efecte antiinflamatoare, și reduc fermentarea proteinelor în colon, adică procesul din care rezultă indoxil-sulfatul și p-crezil-sulfatul.

Potasiul rămâne punctul care cere atenție. Datele mai noi sugerează că potasiul din alimentele vegetale întregi crește potasiul din sânge mai puțin decât s-ar aștepta, pentru că vine împreună cu fibre, care accelerează tranzitul intestinal, și cu substanțe alcalinizante, care favorizează intrarea potasiului în celule. La pacienții tratați cu inhibitori ai enzimei de conversie, sartani sau antagoniști ai aldosteronului, potasiul trebuie totuși urmărit în analize.

Modelul nu este o dietă vegană. Termenul „predominant” lasă loc ouălor, lactatelor, peștelui și cărnii în cantități mici, ceea ce face alimentația mai ușor de urmat și reduce riscul de deficit de vitamina B12 și de fier. PLADO este o propunere construită pe mecanisme și pe studii observaționale, nu un protocol testat în studii mari randomizate, iar autorii lui o prezintă ca atare.

o dietă predominant vegetală nu este automat o dietă sigură pentru rinichi

Avantajele biologice ale proteinelor vegetale nu se transformă singure în beneficii. O alimentație vegetală construită la întâmplare poate aduce prea puține calorii, prea puțin fier sau zinc, prea mult potasiu la un pacient care îl elimină greu ori prea mulți fosfați din produsele vegetale ultraprocesate, precum unele înlocuitoare de carne sau băuturi vegetale îmbogățite. Ce contează este alimentul întreg, cantitatea totală de energie și urmărirea analizelor, nu eticheta „vegetal”.

Cum arată în practică o alimentație cu proteine ajustate în boala cronică de rinichi

Pentru un pacient, cifrele în grame pe kilogram sunt greu de transpus în farfurie. Calculul pornește de la greutatea de referință stabilită de medic sau de dietetician. Pentru o persoană cu greutatea de referință de 70 de kilograme, 0,8 g/kg/zi înseamnă aproximativ 56 de grame de proteine pe zi, iar 0,6 g/kg/zi înseamnă aproximativ 42 de grame. Diferența dintre cele două niveluri este de aproximativ 14 grame pe zi, echivalentul unei porții mici de carne sau al unui pahar și jumătate de lapte.

Conținutul aproximativ de proteine al unor porții obișnuite

Aliment și porțieProteine (aproximativ)
Piept de pui gătit, 100 g28–31 g
Pește alb gătit, 100 g20–24 g
Un ou mare6–7 g
Brânză de vaci, 100 g11–13 g
Iaurt simplu, 150 g5–6 g
Lapte, 250 ml8 g
Linte fiartă, 100 g9 g
Năut fiert, 100 g8–9 g
Tofu, 100 g8–15 g, în funcție de tip
Pâine integrală, o felie de 40 g3–4 g
Orez fiert, 150 g4 g
Cartofi fierți, 200 g4 g

Valori orientative, rotunjite, care variază în funcție de produs și de modul de preparare. Nu înlocuiesc planul alimentar stabilit de dietetician.

Tabelul arată un aspect adesea ignorat: o parte importantă din proteinele zilnice nu vine din carne, ci din pâine, cereale, leguminoase, lactate și chiar legume. O persoană care renunță la carne nu are neapărat un aport foarte scăzut, dacă mănâncă pâine, iaurt și leguminoase. Invers, o persoană care mănâncă puțin în general, din lipsă de poftă, poate ajunge sub 0,6 g/kg/zi fără să își fi propus vreo restricție.

Energia contează la fel de mult ca proteinele. Dacă dieta nu aduce suficiente calorii, organismul arde proteinele, inclusiv pe cele din mușchi, pentru a obține energie, iar restricția proteică devine o restricție de mușchi. De aceea, dietele hipoproteice corecte compensează prin grăsimi de calitate, precum uleiul de măsline, și prin carbohidrați cu un conținut redus de proteine. Ghidurile recomandă de regulă 25–35 kcal pe kilogram pe zi, ajustate în funcție de vârstă, de activitate și de greutate.

Semnele care merită discutate cu medicul nefrolog sunt cele care arată că organismul începe să își consume rezervele: scăderea în greutate fără intenție, mai ales când depășește câteva kilograme în trei–șase luni; pierderea poftei de mâncare; oboseala nouă sau accentuată; scăderea forței, de exemplu dificultatea de a urca scările, de a ridica o sacoșă sau de a se ridica de pe scaun; hainele care devin largi la brațe și coapse; infecțiile mai frecvente sau vindecarea lentă a rănilor. Aceste semne nu înseamnă neapărat pierdere proteino-energetică, dar justifică o evaluare nutrițională.

Evaluarea poate include, pe lângă analizele obișnuite, urmărirea greutății la fiecare control, măsurarea forței de strângere a mâinii cu un dinamometru, măsurarea circumferinței brațului, un jurnal alimentar de câteva zile și, uneori, chiar colectarea urinei pe 24 de ore pentru estimarea aportului proteic real, aceeași metodă folosită în studiul coreean. Colaborarea cu un dietetician care are experiență în nutriția renală este, în multe cazuri, cea mai eficientă cale de a transforma recomandările în mese concrete, adaptate gusturilor, bugetului și restricțiilor de potasiu, fosfor și sodiu.

proteina vegetală nu înseamnă automat proteină insuficientă

Una dintre temerile frecvente ale pacienților este că, renunțând la o parte din carne, nu vor mai primi proteine „bune”. Calitatea proteinelor depinde de profilul de aminoacizi esențiali și de digestibilitate, iar combinarea surselor vegetale în cursul zilei, de exemplu cereale cu leguminoase, acoperă bine necesarul de aminoacizi esențiali la adult. Alimentația bogată în plante poate fi o opțiune avantajoasă pentru rinichi prin încărcarea acidă mai mică și fosforul mai puțin absorbabil, dar necesită atenție la potasiu în stadiile avansate și la aportul energetic total. Alegerea nu este între carne și plante, ci între un plan alimentar construit și unul improvizat.

Cetoanaloagele merită o mențiune separată. Ele sunt forme ale aminoacizilor esențiali din care lipsește gruparea care conține azot. Organismul le poate transforma în aminoacizi folosind azotul disponibil, ceea ce permite o dietă cu foarte puține proteine fără deficit de aminoacizi esențiali și cu mai puțină uree produsă. Sunt medicamente care se prescriu și se folosesc doar ca parte a unui protocol monitorizat de nefrolog, nu suplimente de luat din proprie inițiativă.

Cum se calculează aportul real de proteine din urina de 24 de ore

Jurnalele alimentare sunt utile, dar oamenii tind să subestimeze ce mănâncă, mai ales porțiile și gustările. Nefrologia folosește de câteva decenii o metodă obiectivă, propusă în 1985 de Bradley Maroni, Theodore Steinman și William Mitch, aceeași prin care a fost estimat aportul de proteine și în studiul coreean. Principiul este simplu: într-o perioadă stabilă, azotul din proteinele mâncate este egal cu azotul eliminat, cea mai mare parte sub formă de uree în urină.

Formula este următoarea: azotul ingerat, în grame pe zi, este egal cu azotul ureic eliminat în urină în 24 de ore, la care se adaugă 0,031 g pentru fiecare kilogram de greutate. Al doilea termen acoperă azotul pierdut pe alte căi, prin scaun, piele și alți compuși din urină. Proteinele ingerate se obțin înmulțind azotul cu 6,25, pentru că proteinele conțin în medie 16% azot. Laboratoarele din România raportează de obicei ureea urinară, nu azotul ureic, iar conversia se face înmulțind ureea cu 0,467.

Exemplu de calcul al aportului de proteine din ureea urinară (persoană de 70 kg)

PasCalculRezultat
Ureea urinară pe 24 de ore, din buletin—13 g/24 h
Azotul ureic urinar13 × 0,4676,07 g
Azotul pierdut pe alte căi0,031 × 702,17 g
Azotul total ingerat6,07 + 2,178,24 g
Proteinele ingerate8,24 × 6,25aproximativ 51,5 g/zi
Aportul raportat la greutate51,5 : 70aproximativ 0,74 g/kg/zi

Calcul orientativ, după metoda Maroni. Greutatea folosită este cea stabilită de medic, de regulă greutatea ideală sau ajustată; interpretarea aparține medicului.

Rezultatul este valid doar în anumite condiții. Colectarea trebuie să fie completă, iar medicul o verifică prin creatinina din urină, care ar trebui să corespundă masei musculare a pacientului. Persoana trebuie să fie într-o perioadă stabilă: în infecții, după operații, în timpul tratamentului cu corticoizi sau într-o scădere rapidă în greutate, organismul își degradează propriile proteine, iar ureea crescută nu mai reflectă alimentația. La pacienții care pierd cantități mari de proteine prin urină, aceste pierderi se adaugă la rezultat.

Măsurarea repetată, de exemplu la câteva luni, arată dacă dieta recomandată este respectată și, la fel de important, dacă aportul nu a coborât, fără ca pacientul să își dea seama, mult sub ținta stabilită. Este una dintre puținele analize care transformă o recomandare alimentară într-o cifră verificabilă.

jurnalul alimentar și ureea urinară pot da cifre diferite

Diferențele dintre aportul declarat și cel măsurat nu înseamnă că pacientul nu spune adevărul. Memoria porțiilor este imprecisă, iar conținutul de proteine al alimentelor variază de la un produs la altul. În sens invers, o uree urinară foarte mică poate semnala nu o dietă respectată exemplar, ci o alimentație insuficientă în general, adică exact situația asociată în studiul coreean cu un risc mai mare. Cifra măsurată nu judecă, ci orientează discuția cu medicul și cu dieteticianul.

Când începe dializa, regula proteinelor se inversează

Odată cu începerea dializei, logica alimentației se schimbă aproape complet. Dializa preia o parte din munca de curățare a sângelui, astfel încât argumentul principal al restricției, reducerea deșeurilor azotate, își pierde din importanță. În schimb, procedura însăși costă proteine. Un studiu publicat în 1994 de T. Alp Ikizler și colaboratorii săi a măsurat aminoacizii pierduți în lichidul de dializă: în medie între 6 și 8 grame la o ședință de hemodializă, în funcție de tipul de membrană. La trei ședințe pe săptămână, pierderea se adună. Cercetările ulterioare ale aceluiași grup au arătat că hemodializa stimulează și degradarea proteinelor musculare, iar dializa peritoneală produce, la rândul ei, pierderi continue de proteine în lichidul de dializă.

Ghidul KDOQI recomandă pacienților în dializă stabili metabolic un aport de 1,0–1,2 g de proteine pe kilogram pe zi, aproape dublu față de dieta hipoproteică din etapa anterioară. Pentru mulți pacienți, trecerea este dificilă. După ani în care au învățat că proteinele le fac rău rinichilor, li se cere să mănânce mai mult, iar teama de a-și face rău se păstrează. În același timp, limitele pentru fosfor, potasiu și lichide rămân sau devin chiar mai stricte, ceea ce face alegerea surselor de proteine mai complicată.

Soluția nu este revenirea la orice aliment bogat în proteine, ci alegerea celor cu un raport bun între proteine și fosfor, precum albușul de ou, carnea slabă proaspătă și peștele, în locul mezelurilor, al brânzeturilor topite și al produselor cu aditivi pe bază de fosfați. Momentul trecerii de la o dietă la cealaltă și cantitățile concrete se stabilesc cu nefrologul și cu dieteticianul, nu intuitiv, iar urmărirea greutății și a forței rămâne la fel de importantă ca înainte.

începerea dializei schimbă regula proteinelor

Mesajul „mai puține proteine” este util într-o etapă a bolii și riscant în alta. Pacienții care continuă din obișnuință dieta hipoproteică după începerea dializei pierd mușchi într-un ritm accelerat, iar pierderea proteino-energetică este, la pacienții dializați, unul dintre factorii cei mai puternic asociați cu mortalitatea. O recomandare alimentară are sens doar împreună cu etapa în care se află pacientul, iar fiecare schimbare de etapă merită o discuție nouă despre alimentație.

Sfaturi Healthwise

Cantitatea de proteine potrivită în boala cronică de rinichi se stabilește individual, împreună cu medicul nefrolog, în funcție de stadiul bolii, de albumina din urină, de diabet, de vârstă și de starea mușchilor. Regulile generale citite online, de tipul „cât mai puține proteine”, nu țin cont de aceste diferențe și pot duce la o restricție mai severă decât este nevoie.

În stadiile timpurii, cu filtrare peste 60 mL/min/1,73 m², ghidurile nu recomandă restricția proteică. Ce are sens în această etapă este evitarea excesului, alimentația echilibrată, controlul tensiunii și al glicemiei, renunțarea la fumat și activitatea fizică. Reducerea proteinelor pe cont propriu, fără un plan, nu aduce un beneficiu demonstrat și poate costa masă musculară.

Dacă medicul a recomandat o dietă hipoproteică, este util ca ea să fie construită împreună cu un dietetician, cu atenție la caloriile totale. O dietă săracă în proteine, dar și în energie, obligă organismul să își folosească mușchii drept combustibil. Grăsimile de calitate și carbohidrații cu puține proteine sunt partea care compensează.

Greutatea și forța musculară merită urmărite în timp, nu doar analizele de sânge. O scădere în greutate neintenționată, pierderea poftei de mâncare sau slăbirea forței sunt informații pe care medicul trebuie să le afle la controlul următor, chiar dacă albumina și creatinina par stabile.

Activitatea fizică adaptată, în special exercițiile de forță cu intensitate moderată, ajută mușchii să folosească proteinele disponibile pentru întreținere, nu să fie degradați. Tipul și intensitatea efortului se discută cu medicul, mai ales în prezența bolilor cardiace sau a anemiei.

Inapetența, greața sau gustul metalic nu sunt doar neplăceri. Ele pot fi semne ale acumulării toxinelor uremice sau ale acidozei, care au tratamente specifice, iar corectarea lor poate îmbunătăți spontan aportul alimentar. Merită semnalate medicului, nu acceptate ca un motiv de a mânca mai puțin.

Un rezultat publicat într-o revistă prestigioasă nu schimbă singur tratamentul unui pacient. Studiul coreean este un argument puternic pentru prudență față de restricțiile extreme și pentru monitorizarea nutrițională, dar planul alimentar al fiecărui pacient rămâne o decizie luată împreună cu medicul, pe baza situației proprii.

Concluzie Healthwise

Dieta hipoproteică pornește de la un mecanism real: proteinele cresc presiunea în glomeruli și cantitatea de deșeuri azotate pe care rinichiul afectat trebuie să le elimine. Organismul nu are însă un depozit separat de proteine, iar când aportul coboară prea mult, mușchii devin rezerva din care se hrănește, cu inflamație, slăbiciune și, posibil, cu o progresie renală mai rapidă. Studiul KNOW-CKD, cu aproape un deceniu de urmărire, arată că aportul foarte scăzut din viața reală, sub 0,6 g/kg/zi, se asociază cu mai multe cazuri de dializă și cu o mortalitate mai mare, fără a dovedi o relație de cauzalitate. Echilibrul nu se găsește într-o cifră universală, ci în contextul fiecărui pacient: stadiul bolii, rezerva musculară, aportul energetic și urmărirea atentă a stării de nutriție. Înțelegerea acestui echilibru este mai valoroasă decât orice regulă aplicată mecanic.

Referințe științifice

Suh SH, Choi HS, Kim CS, et al; KNOW-CKD Investigators. Low Daily Protein Intake and Risk of Kidney Failure and Mortality in Chronic Kidney Disease. JAMA Netw Open. 2026;9(10):e2634568. doi:10.1001/jamanetworkopen.2026.34568
Sursa principală a articolului: asocierea aportului proteic sub 0,6 g/kg/zi cu riscul crescut de dializă sau transplant și de deces, curba neliniară și analizele de sensibilitate.

Kidney Disease: Improving Global Outcomes (KDIGO) CKD Work Group. KDIGO 2024 Clinical Practice Guideline for the Evaluation and Management of Chronic Kidney Disease. Kidney Int. 2024;105(4S):S117-S314. doi:10.1016/j.kint.2023.10.018
Susține recomandarea de 0,8 g/kg/zi pentru stadiile G3–G5 fără dializă, evitarea aportului de peste 1,3 g/kg/zi și clasificarea stadiilor bolii.

Ikizler TA, Burrowes JD, Byham-Gray LD, et al. KDOQI Clinical Practice Guideline for Nutrition in CKD: 2020 Update. Am J Kidney Dis. 2020;76(3 Suppl 1):S1-S107. doi:10.1053/j.ajkd.2020.05.006
Susține pragurile dietei hipoproteice (0,55–0,6 g/kg/zi), ale dietei foarte sărace în proteine cu cetoanaloage, recomandările pentru diabet, dializă și aportul energetic de 25–35 kcal/kg/zi.

Brenner BM, Meyer TW, Hostetter TH. Dietary protein intake and the progressive nature of kidney disease: the role of hemodynamically mediated glomerular injury in the pathogenesis of progressive glomerular sclerosis in aging, renal ablation, and intrinsic renal disease. N Engl J Med. 1982;307(11):652-659. doi:10.1056/NEJM198209093071104
Susține ipoteza hiperfiltrării nefronilor restanți și fundamentul teoretic al restricției proteice.

Klahr S, Levey AS, Beck GJ, et al; Modification of Diet in Renal Disease Study Group. The effects of dietary protein restriction and blood-pressure control on the progression of chronic renal disease. N Engl J Med. 1994;330(13):877-884. doi:10.1056/NEJM199403313301301
Susține descrierea studiului MDRD și a rezultatelor sale mixte privind restricția proteică.

Fouque D, Kalantar-Zadeh K, Kopple J, et al. A proposed nomenclature and diagnostic criteria for protein-energy wasting in acute and chronic kidney disease. Kidney Int. 2008;73(4):391-398. doi:10.1038/sj.ki.5002585
Susține definiția pierderii proteino-energetice și criteriile de diagnostic prezentate în tabel.

Wang XH, Mitch WE. Mechanisms of muscle wasting in chronic kidney disease. Nat Rev Nephrol. 2014;10(9):504-516. doi:10.1038/nrneph.2014.112
Susține mecanismul degradării musculare prin sistemul ubiquitină-proteazom și rolul acidozei, inflamației și rezistenței la insulină.

Giovannetti S, Maggiore Q. A low-nitrogen diet with proteins of high biological value for severe chronic uraemia. Lancet. 1964;1(7341):1000-1003.
Susține descrierea dietei Giordano-Giovannetti și contextul istoric al restricției proteice în uremia severă.

Garneata L, Stancu A, Dragomir D, Stefan G, Mircescu G. Ketoanalogue-Supplemented Vegetarian Very Low-Protein Diet and CKD Progression. J Am Soc Nephrol. 2016;27(7):2164-2176. PMID: 26823552
Susține rezultatele studiului românesc privind dieta foarte săracă în proteine cu cetoanaloage, numărul de pacienți care trebuie tratați și selecția participanților.

Goraya N, Simoni J, Jo CH, Wesson DE. A comparison of treating metabolic acidosis in CKD stage 4 hypertensive kidney disease with fruits and vegetables or sodium bicarbonate. Clin J Am Soc Nephrol. 2013;8(3):371-381. doi:10.2215/CJN.02430312
Susține secțiunea despre încărcarea acidă a alimentației și comparația dintre fructe și legume și bicarbonatul de sodiu.

Kalantar-Zadeh K, Joshi S, Schlueter R, et al. Plant-Dominant Low-Protein Diet for Conservative Management of Chronic Kidney Disease. Nutrients. 2020;12(7):1931. doi:10.3390/nu12071931
Susține descrierea modelului PLADO și argumentele privind fosforul, fibrele, toxinele uremice și potasiul din alimentele vegetale.

Castaneda C, Gordon PL, Uhlin KL, et al. Resistance training to counteract the catabolism of a low-protein diet in patients with chronic renal insufficiency. A randomized, controlled trial. Ann Intern Med. 2001;135(11):965-976. doi:10.7326/0003-4819-135-11-200112040-00008
Susține efectele antrenamentului de forță asupra forței, fibrelor musculare și metabolismului proteic la pacienții cu dietă hipoproteică.

Maroni BJ, Steinman TI, Mitch WE. A method for estimating nitrogen intake of patients with chronic renal failure. Kidney Int. 1985;27(1):58-65. doi:10.1038/ki.1985.10
Susține formula de calcul a aportului proteic din ureea urinară pe 24 de ore și exemplul din tabel.

Bauer J, Biolo G, Cederholm T, et al. Evidence-based recommendations for optimal dietary protein intake in older people: a position paper from the PROT-AGE Study Group. J Am Med Dir Assoc. 2013;14(8):542-559. doi:10.1016/j.jamda.2013.05.021
Susține recomandările de aport proteic pentru vârstnici și excepția pentru boala renală severă fără dializă.

Ikizler TA, Flakoll PJ, Parker RA, Hakim RM. Amino acid and albumin losses during hemodialysis. Kidney Int. 1994;46(3):830-837.
Susține pierderile de aminoacizi la o ședință de hemodializă.

Was this article helpful?
Yes0No0

Table of Contents

You may also like

Leave a Comment

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00