Vitamina B12 și anemia pernicioasă: cum o boală mortală a devenit tratabilă — și de ce deficitul poate afecta nervii înaintea sângelui

Anemia pernicioasă este o boală autoimună în care organismul distruge celulele stomacului care produc factorul intrinsec, proteina fără de care vitamina B12 nu poate fi absorbită. Până în 1926, ea era, cum îi spune și numele, fatală: pacienții mureau în câțiva ani, cu anemie severă și leziuni ale nervilor și ale măduvei spinării. Tratamentul a venit dintr-o farfurie — aproximativ un sfert de kilogram de ficat pe zi, administrat de George Minot și William Murphy la Boston — și a fost răsplătit, în 1934, cu Premiul Nobel, împărțit cu George Whipple. Substanța activă, vitamina B12, a fost izolată abia în 1948, iar structura ei a fost descifrată de Dorothy Hodgkin. Astăzi, deficitul de vitamina B12 se tratează ușor, cu injecții sau cu tablete în doze mari, dar rămâne frecvent și, adesea, recunoscut târziu: la o parte dintre pacienți, nervii sunt afectați înainte ca analizele de sânge să arate anemie.

Poveștile tuturor laureaților Premiului Nobel pentru descoperiri legate de vitamine sunt tratate într-un articol separat pe Healthwise; aici accentul cade pe vitamina B12 și pe ce înseamnă ea pentru sănătatea de azi.

Vitamina B12 și anemia pernicioasă, în șase idei

1. Anemia pernicioasă este o boală autoimună care împiedică absorbția vitaminei B12 din alimente.
2. Până în 1926 era mortală; terapia cu ficat a lui Minot și Murphy a transformat-o într-o boală tratabilă.
3. Deficitul de B12 poate afecta nervii și memoria înainte de apariția anemiei.
4. Acidul folic în doze mari poate corecta anemia și ascunde deficitul de B12, lăsând leziunile nervoase să avanseze.
5. Tabletele în doze mari pot fi la fel de eficiente ca injecțiile pentru mulți pacienți.
6. Veganii, vârstnicii și persoanele care iau metformin sau protectoare gastrice au risc crescut de deficit.

O boală fără leac

Medicul englez Thomas Addison a descris, la mijlocul secolului al XIX-lea, o anemie „idiopatică”, fără cauză cunoscută, care afecta adulți aparent sănătoși, iar în 1872 medicul german Anton Biermer i-a dat numele de anemie „progresivă pernicioasă” — de la latinescul perniciosus, distrugător. În literatura medicală românească, boala este cunoscută și ca anemia Biermer, iar în cea englezească, adesea, ca anemia addisoniană.

Tabloul clinic era dramatic: oboseală cronică, paloare cu o nuanță ușor gălbuie, respirație scurtă la efort, limbă roșie, netedă și dureroasă, scădere în greutate și, mai ales, afectare neurologică progresivă — amorțeli și furnicături în mâini și picioare, tulburări de echilibru și de mers, tulburări de memorie și, în formele avansate, tulburări psihice. Transfuziile, arsenicul sau dietele bogate în carne nu schimbau evoluția, iar pacienții mureau, de regulă, în doi-cinci ani de la diagnostic.

Câinii lui Whipple

Patologul american George Whipple a studiat, între 1918 și 1925, împreună cu colaboratoarea lui, Frieda Robscheit-Robbins, câini la care producea anemie prin sângerări repetate, pentru a afla ce alimente grăbesc refacerea sângelui. Ficatul crud sau ușor gătit s-a dovedit cel mai eficient.

câinii lui Whipple nu aveau anemie pernicioasă — ironia istorică a premiului din 1934

Experimentele lui Whipple sunt prezentate adesea ca fundament direct al tratamentului anemiei pernicioase. Există însă o ironie: anemia produsă prin sângerări repetate la câinii lui este o anemie prin pierdere de fier, nu prin deficit de vitamina B12. Ficatul funcționa la ei, în mare parte, pentru că este bogat în fier. Minot și Murphy au pornit de la ideea lui Whipple că alimentația poate reface sângele, dar au aplicat-o unei boli complet diferite, iar ficatul a funcționat și la pacienții lor — de data aceasta, pentru că este cea mai bogată sursă alimentară de vitamina B12. Premiul din 1934 a răsplătit, prin urmare, un raționament parțial greșit, cu un rezultat corect. Mai este un detaliu care merită spus: Frieda Robscheit-Robbins, coautoarea a zeci de articole cu Whipple, nu a fost inclusă în premiu, iar Whipple și-a împărțit, potrivit relatărilor, o parte din banii premiului cu ea și cu alți colaboratori.

Minot și Murphy: ficatul la patul bolnavului

În 1926, George Minot și William Murphy, doi medici de la Boston, au publicat rezultatele tratamentului a 45 de pacienți cu anemie pernicioasă, care au primit zilnic o cantitate mare de ficat crud sau ușor gătit, de ordinul a 200–300 de grame. În câteva zile, numărul reticulocitelor, globulele roșii tinere, a crescut spectaculos, urmat de refacerea hemoglobinei, de revenirea apetitului și a forței. Leziunile neurologice recente s-au ameliorat; cele vechi, nu întotdeauna.

Un detaliu uman: George Minot era el însuși bolnav de diabet, diagnosticat în 1921, și a supraviețuit pentru că a fost printre primii pacienți tratați cu insulină, descoperită cu doar câțiva ani înainte. Terapia cu ficat avea, în schimb, un dezavantaj evident: puțini pacienți suportau să mănânce zilnic sute de grame de ficat crud. Biochimistul Edwin Cohn a obținut un extract concentrat de ficat, apoi o formă injectabilă, care reducea cantitatea necesară la câteva grame sau mililitri.

William Castle și sucul gastric

Contribuția lui William Castle a fost esențială pentru înțelegerea bolii. Castle observase că pacienții cu anemie pernicioasă nu au acid în stomac și s-a întrebat dacă lipsa unei substanțe gastrice nu îi împiedică să folosească un factor din carne, pe care oamenii sănătoși îl absorb normal.

Experimentul lui, publicat în 1929, a fost unul dintre cele mai neobișnuite din istoria medicinei. Castle mânca dimineața o porție de carne de vită în sânge, o regurgita după aproximativ o oră, iar conținutul stomacului său, amestecat cu sucul lui gastric, era administrat printr-o sondă pacienților cu anemie pernicioasă. Pacienții care primeau carne „predigerată” în stomacul lui Castle își refăceau sângele; cei care primeau aceeași carne, fără suc gastric, nu. Castle a numit substanța din carne „factor extrinsec” — viitoarea vitamină B12 — și substanța din stomac, „factor intrinsec”. Mai târziu s-a arătat că factorul intrinsec este o proteină produsă de celulele parietale ale stomacului, care se leagă de vitamina B12 și îi permite absorbția în ultima porțiune a intestinului subțire.

Izolarea vitaminei B12

Rolul microbiologei Mary Shaw Shorb, de la Universitatea din Maryland, este adesea descris greșit: ea nu a izolat vitamina, ci a creat instrumentul care a făcut posibilă izolarea — un test cu o bacterie, Lactobacillus lactis Dorner, a cărei creștere depindea de factorul antipernicios. Testul a înlocuit testarea fiecărei fracțiuni pe pacienți, lentă și costisitoare, și a permis echipei lui Karl Folkers, de la compania Merck, să urmărească rapid factorul activ. În 1948, echipa de la Merck a obținut cristale roșii de vitamina B12, iar aproape simultan, chimistul britanic Lester Smith, de la compania Glaxo, a obținut, independent, același rezultat.

Vitamina B12 este cea mai mare și mai complexă dintre vitamine, conține în centrul ei un atom de cobalt, singura vitamină cu un metal în structură, iar forma folosită cel mai des în medicamente, cianocobalamina, conține o grupare ciano, apărută în timpul procesului de purificare. Vitamina B12 din suplimente se produce astăzi prin fermentație bacteriană.

Dorothy Hodgkin și Woodward

Descifrarea structurii a fost opera echipei conduse de Dorothy Crowfoot Hodgkin, la Oxford, prin cristalografie cu raze X. Lucrarea, începută la sfârșitul anilor 1940 și publicată în 1956, a folosit, pentru calculele imense pe care le cerea, unele dintre primele calculatoare utilizate în cercetare. Hodgkin a primit Premiul Nobel pentru chimie în 1964.

Sinteza completă a vitaminei B12 în laborator, coordonată de Robert Burns Woodward la Harvard și de Albert Eschenmoser la Zürich, a fost finalizată în 1972, după aproximativ un deceniu de muncă și cu participarea a aproape o sută de chimiști. Woodward primise deja Premiul Nobel în 1965, pentru sinteza altor molecule naturale complexe — deci cu șapte ani înainte de finalizarea sintezei vitaminei B12. Sinteza a rămas o realizare de chimie fundamentală; vitamina din medicamente nu se obține pe această cale, prea complicată, ci prin fermentație.

Premiul Nobel din 1934

Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină din 1934 a fost acordat lui George Whipple, George Minot și William Murphy „pentru descoperirile lor privind terapia cu ficat în anemii”. Deși sunt prezentați uneori ca primii laureați americani ai acestui premiu, distincția îi revine geneticianului Thomas Hunt Morgan, laureat cu un an înainte, în 1933. William Castle, a cărui descoperire a explicat mecanismul bolii, nu a fost inclus. Istoria acestui premiu, alături de celelalte premii pentru vitamine, este discutată pe larg în articolul Healthwise dedicat.

Ce face vitamina B12

Vitamina B12 este necesară pentru două reacții esențiale din organism. Prima participă la producerea ADN-ului, motiv pentru care celulele care se divid rapid, în special cele din măduva osoasă care produc globulele roșii, sunt primele afectate: globulele devin mari și imature, iar anemia care rezultă se numește megaloblastică. A doua participă la metabolismul unor acizi grași și la menținerea mielinei, învelișul protector al fibrelor nervoase, ceea ce explică afectarea nervilor periferici, a măduvei spinării și a creierului.

Organismul stochează vitamina B12 în ficat, în cantități care pot acoperi necesarul timp de câțiva ani. De aceea, deficitul se instalează lent, iar simptomele pot apărea la mult timp după ce absorbția sau aportul au scăzut.

Cauzele deficitului, astăzi

Anemia pernicioasă este doar una dintre cauze. Ea este o gastrită autoimună, în care organismul produce anticorpi împotriva celulelor parietale ale stomacului și împotriva factorului intrinsec, este mai frecventă după 60 de ani și se asociază adesea cu alte boli autoimune, în special ale tiroidei.

Alte cauze frecvente sunt: alimentația vegană fără supliment; vârsta înaintată, prin scăderea acidității gastrice; tratamentul de lungă durată cu metformin, pentru diabet, și cu inhibitori ai pompei de protoni, pentru reflux; operațiile pe stomac, inclusiv chirurgia bariatrică; bolile intestinale care afectează ultima porțiune a intestinului subțire, precum boala Crohn; și, o cauză tot mai frecventă la tineri, consumul recreațional repetat de protoxid de azot, „gazul ilariant” din baloane, care inactivează vitamina B12 și poate produce leziuni grave ale măduvei spinării.

Una dintre cauzele cele mai frecvente, dar și cele mai rar verificate, este metforminul, medicamentul de primă linie în diabetul de tip 2. Luat timp de mai mulți ani, el reduce absorbția vitaminei B12 în intestin, iar o parte importantă dintre pacienți ajung la niveluri scăzute. Problema are o capcană: amorțelile și furnicăturile din picioare, produse de deficitul de B12, pot fi atribuite neuropatiei diabetice, iar deficitul rămâne netratat. Ghidurile de diabet recomandă, de aceea, dozarea periodică a vitaminei B12 la persoanele care iau metformin de mult timp, mai ales dacă apar simptome de neuropatie. Metforminul nu se oprește din acest motiv; deficitul se corectează.

Riscul nu îi privește doar pe vegani. Studiile care au comparat vegetarienii care consumă lactate și ouă cu persoanele care mănâncă și carne au găsit, la primii, niveluri medii de vitamina B12 mai scăzute și o proporție mai mare de deficit, pentru că lactatele și ouăle conțin cantități relativ mici, iar vitamina din ouă se absoarbe mai puțin. Pentru vegetarienii care nu consumă zilnic cantități suficiente de lactate, verificarea periodică sau un supliment în doză mică sunt o precauție rezonabilă.

anemia pernicioasă este o boală autoimună a stomacului — nu doar un deficit de vitamină

Tratamentul cu vitamina B12 corectează anemia și oprește afectarea nervoasă, dar nu vindecă boala care o produce. Gastrita autoimună din anemia pernicioasă rămâne, iar ea crește riscul de cancer gastric și de tumori neuroendocrine ale stomacului, motiv pentru care ghidurile recomandă, la diagnostic, o endoscopie digestivă superioară și, în funcție de rezultate, urmărire ulterioară. Pentru că boala se asociază frecvent cu alte afecțiuni autoimune — boala tiroidiană autoimună, diabetul de tip 1, vitiligo —, este util ca acestea să fie căutate. Iar deficitul de vitamina B12 din anemia pernicioasă se tratează pe viață: oprirea tratamentului duce, în câteva luni sau ani, la reapariția deficitului.

Legătura cu tiroida este una dintre cele mai frecvente asocieri din acest grup de boli. O parte importantă dintre persoanele cu anemie pernicioasă au și o boală autoimună a tiroidei, cel mai des tiroidita Hashimoto, iar, invers, o parte dintre pacienții cu Hashimoto au și gastrită autoimună, uneori fără deficit de B12 la momentul diagnosticului. Asocierea este atât de frecventă încât i s-a dat și un nume, sindromul tiro-gastric. În practică, un diagnostic îl cheamă pe celălalt în analize: la o persoană cu boală autoimună tiroidiană și oboseală, amorțeli sau anemie, dozarea vitaminei B12 este utilă. Relația dintre tiroidă și deficitele nutriționale este discutată și în alte articole de pe Healthwise.

Nervii înaintea sângelui

Deficitul de vitamina B12 poate debuta insidios, fără anemie evidentă, cu afectare neurologică care poate deveni ireversibilă dacă tratamentul întârzie. Este, poate, cel mai important lucru de știut despre această vitamină.

deficitul de B12 poate afecta nervii înaintea sângelui — iar acidul folic poate ascunde deficitul

La o parte dintre pacienți, primele semne ale deficitului de vitamina B12 nu sunt anemia, ci amorțelile și furnicăturile în picioare și în mâini, tulburările de echilibru, mai ales pe întuneric, slăbiciunea picioarelor, tulburările de memorie sau de dispoziție. Hemograma poate fi, în acest stadiu, normală sau aproape normală, iar diagnosticul poate fi ratat dacă nu se dozează vitamina B12. Situația se agravează la persoanele care iau acid folic în doze mari: folatul corectează anemia, care ar fi fost un semnal de alarmă, dar nu oprește afectarea nervilor și a măduvei spinării, care continuă să avanseze. Consecința practică este simplă: amorțelile inexplicabile, tulburările de mers sau de memorie la o persoană din grupurile de risc justifică dozarea vitaminei B12, chiar dacă hemograma este normală, iar un tratament cu acid folic în doze mari se începe după verificarea vitaminei B12.

Forma cea mai gravă de afectare neurologică prin deficit de B12 poartă un nume care îi descrie exact mecanismul: degenerescența combinată subacută a măduvei spinării. „Combinată” pentru că sunt afectate, în același timp, două tipuri de fibre nervoase din măduvă — cele care transmit sensibilitatea la vibrații și simțul poziției corpului și cele care transmit comenzile de mișcare către picioare. De aici combinația de semne: pacientul nu își mai simte bine picioarele, se clatină, mai ales cu ochii închiși sau pe întuneric, iar picioarele devin slabe și rigide. Recuperarea depinde de cât de repede începe tratamentul; leziunile vechi de luni de zile pot rămâne parțial.

Deficitul de vitamina B12 este una dintre puținele cauze tratabile ale tulburărilor de memorie și de gândire la vârstnici, motiv pentru care dozarea lui face parte din analizele recomandate la evaluarea oricărei suspiciuni de demență, alături de funcția tiroidiană. Precizarea contează în ambele sensuri: atunci când tulburările cognitive sunt produse de un deficit real de B12 și sunt tratate devreme, ele se pot ameliora; atunci când cauza este o boală neurodegenerativă, precum boala Alzheimer, suplimentarea nu schimbă evoluția, iar un nivel ușor scăzut de B12 poate fi doar o coincidență.

Diagnosticul

Hemograma poate arăta anemie cu globule roșii mari, uneori și scăderea globulelor albe și a trombocitelor. Dozarea vitaminei B12 din sânge este primul test, dar are limite: valorile de prag diferă între laboratoare, iar un rezultat aflat la limită nu exclude un deficit la nivel celular. În aceste situații, testele suplimentare sunt utile: holotranscobalamina, forma vitaminei B12 disponibilă pentru celule, și acidul metilmalonic, care crește atunci când vitamina B12 lipsește la nivelul celulelor; homocisteina crește și ea, dar și în deficitul de folat sau de vitamina B6.

Pentru confirmarea anemiei pernicioase se dozează anticorpii împotriva factorului intrinsec, foarte specifici, dar prezenți doar la o parte dintre pacienți, și anticorpii împotriva celulelor parietale, mai frecvenți, dar mai puțin specifici. Pentru că deficitul de folat produce același tip de anemie, se recomandă dozarea ambelor vitamine.

Timp de peste patru decenii, anemia pernicioasă a fost diagnosticată printr-un test ingenios, descris în 1953 de hematologul american Robert Schilling. Pacientul înghițea o doză mică de vitamina B12 marcată cu cobalt radioactiv, primea apoi o injecție cu vitamină nemarcată, pentru a satura depozitele organismului, iar cantitatea de radioactivitate eliminată prin urină arăta cât se absorbise. Dacă absorbția era redusă, testul se repeta cu factor intrinsec: corectarea ei confirma anemia pernicioasă. Testul a fost abandonat treptat, începând cu anii 2000, din cauza dificultăților legate de materialul radioactiv și a apariției testelor de anticorpi, mai simple.

Tratamentul — injecții sau tablete

Schema injectabilă clasică presupune injecții intramusculare cu vitamina B12, repetate la început la câteva zile, apoi la intervale de câteva săptămâni sau luni, pe viață, în anemia pernicioasă. La pacienții cu afectare neurologică, ghidurile recomandă injecții mai frecvente la început, până la stabilizare.

tabletele în doze mari pot fi la fel de eficiente ca injecțiile pentru mulți pacienți — chiar și fără factor intrinsec

Se spune adesea că, în lipsa factorului intrinsec, tratamentul trebuie să fie aproape exclusiv injectabil. Există însă o cale de absorbție care nu depinde de factorul intrinsec: aproximativ 1% dintr-o doză orală de vitamina B12 trece prin intestin prin difuziune simplă. La o doză de 1.000–2.000 de micrograme pe zi, această cantitate acoperă necesarul, chiar și la persoanele cu anemie pernicioasă. O sinteză Cochrane publicată în 2018 a găsit că vitamina B12 orală în doze mari corectează nivelurile din sânge și anemia comparabil cu injecțiile. Alegerea se face de medic, în funcție de gravitate: la pacienții cu afectare neurologică importantă sau cu anemie severă, tratamentul începe, de regulă, injectabil; la cei stabilizați, tabletele zilnice pot înlocui injecțiile, cu condiția să fie luate cu regularitate și ca nivelurile să fie verificate.

Există și o formă nazală, folosită pentru întreținere. Vitamina B12 este foarte sigură: excesul se elimină prin urină, iar reacțiile adverse sunt rare — la injecții, uneori acnee, rar reacții alergice. Un nivel foarte mare de vitamina B12 în sânge, la o persoană care nu ia suplimente, nu este un semn de sănătate, ci poate indica o boală de ficat, de rinichi sau a sângelui și merită investigat.

injecțiile și perfuziile cu vitamina B12 „pentru energie” nu au beneficii demonstrate la persoanele fără deficit

Clinicile și centrele de „wellness” care oferă injecții cu vitamina B12 sau perfuzii cu cocteiluri de vitamine „pentru energie”, „imunitate”, „detox” sau „regenerare” sunt tot mai răspândite. La persoanele cu deficit dovedit, tratamentul este eficient — dar, pentru majoritatea acestora, tabletele în doze mari sunt la fel de eficiente. La persoanele fără deficit, nu există studii care să arate un beneficiu: vitamina B12 în exces se elimină prin urină, iar senzația de energie raportată după o perfuzie ține, în mare parte, de așteptări și de efectul placebo. Perfuziile au, în schimb, riscurile oricărei proceduri intravenoase — infecții, inflamarea venei, reacții alergice — și pot fi periculoase pentru persoanele cu boli de inimă sau de rinichi, prin volumul de lichid administrat. Oboseala persistentă merită o evaluare medicală, pentru că are cauze care pot fi găsite și tratate.

Surse alimentare

Necesarul zilnic al unui adult este de aproximativ 2,4 micrograme, puțin mai mare în sarcină și în alăptare.

Plantele nefortificate nu sunt o sursă de vitamina B12, pentru că vitamina este produsă doar de bacterii, iar „B12” din unele alge și din spirulina este, în mare parte, o formă inactivă la om.

Cine are nevoie de supliment sau de verificare

Adulții sănătoși cu alimentație variată nu au nevoie de supliment. Persoanele cu alimentație vegană au nevoie, obligatoriu, de vitamina B12 — de exemplu, 50–100 de micrograme pe zi sau aproximativ 2.000 de micrograme o dată pe săptămână —, iar alimentele fortificate sunt utile, dar nu suficiente singure. Vârstnicii, persoanele care iau metformin sau protectoare gastrice pe termen lung și pacienții după chirurgia bariatrică beneficiază de verificarea periodică a vitaminei B12.

Pentru femeile însărcinate, necesarul crește ușor, iar un nivel scăzut de vitamina B12 la mamă a fost asociat, în studii observaționale, cu un risc mai mare de defecte de tub neural și cu deficit la sugarul alăptat, care se poate manifesta prin întârzieri de dezvoltare. Mamele vegane care alăptează au nevoie, prin urmare, de supliment, iar sugarii lor, de monitorizare.

Ce arată studiile moderne

Suplimentele de vitamina B12 sunt promovate frecvent pentru memorie, pentru dispoziție, pentru oase și chiar pentru prevenirea anemiei pernicioase, uneori cu cifre precise atribuite unor studii mari.

suplimentele de B12 nu au, la persoanele fără deficit, efectele care li se atribuie

Afirmația că un aport mai mare de vitamina B12 ar preveni anemia pernicioasă nu are sens medical: anemia pernicioasă este o boală autoimună, pe care aportul alimentar nu o poate preveni. Nici cifrele care circulă despre riscuri cu peste 50% mai mari de depresie, de accident vascular cerebral sau de fractură de șold nu corespund studiilor publicate. Cel mai citat studiu real, Framingham, despre osteoporoză, a găsit, la adulți din Statele Unite, o asociere între nivelurile scăzute de vitamina B12 și o densitate osoasă mai mică. Este însă un studiu observațional, iar studiile randomizate cu suplimente de vitamine B nu au arătat, la persoanele fără deficit, o reducere clară a fracturilor, a depresiei sau a declinului cognitiv. Beneficiul vitaminei B12 este spectaculos acolo unde lipsește; la persoanele fără deficit, suplimentarea nu a demonstrat efecte suplimentare.

Afirmații frecvente și ce susțin dovezile

2x GimnasticăAcvatică Premium

Un prim pas pentru un bebe mai puternic

De la 2 luni|Doar până pe 8 noiembrie|ABC Dorobanți

Sfaturi Healthwise

• Dacă ești vegan, ia vitamina B12 în mod regulat, chiar dacă folosești alimente fortificate.
• Dacă ai peste 60 de ani, discută cu medicul despre verificarea vitaminei B12.
• Dacă iei metformin sau protectoare gastrice de mult timp, cere dozarea vitaminei B12.
• Dacă ai amorțeli, tulburări de echilibru sau de memorie inexplicabile, cere dozarea B12, chiar cu hemograma normală.
• Nu lua acid folic în doze mari fără să verifici vitamina B12.
• Dacă ai anemie pernicioasă, nu întrerupe tratamentul; se face pe viață.
• Dacă ai anemie pernicioasă, întreabă medicul despre endoscopie și despre verificarea tiroidei.
• Discută cu medicul dacă tabletele în doze mari ți-ar putea înlocui injecțiile.
• Evită consumul recreațional de protoxid de azot; poate produce leziuni grave ale măduvei.
• Dacă alăptezi și ești vegană, ia supliment și cere monitorizarea sugarului.

Concluzie Healthwise

Povestea vitaminei B12 este una dintre cele mai remarcabile din medicină: o boală numită „distrugătoare” a devenit tratabilă printr-o farfurie de ficat, înainte ca cineva să știe ce substanță din ficat vindecă. Au urmat stomacul lui Castle, testul bacterian al lui Mary Shorb, cristalele roșii de la Merck și Glaxo și structura descifrată de Dorothy Hodgkin — un drum de trei decenii, de la observație la moleculă.

Astăzi, deficitul de vitamina B12 se tratează ușor și ieftin, dar lecția cea mai importantă pentru cititor este alta: el poate afecta nervii înainte de a afecta sângele, poate fi ascuns de acidul folic și poate fi produs, pe lângă anemia pernicioasă, de alimentație, de vârstă și de medicamente foarte frecvente. Recunoașterea lui la timp face diferența dintre o recuperare completă și leziuni permanente.

Mesajul final este unul despre prevenție și atenție: alimentație variată, supliment acolo unde este nevoie, verificare la persoanele cu risc — și încredere că injecția sau tableta, atunci când sunt necesare, nu sunt o înfrângere, ci exact tratamentul pe care istoria acestei vitamine l-a făcut posibil.

Referințe științifice

Minot GR, Murphy WP. Treatment of pernicious anemia by a special diet. JAMA. 1926;87(7):470-476.

Susține datele privind tratamentul celor 45 de pacienți cu anemie pernicioasă cu ficat.

Castle WB. Observations on the etiologic relationship of achylia gastrica to pernicious anemia. I. The effect of the administration to patients with pernicious anemia of the contents of the normal human stomach recovered after the ingestion of beef muscle. Am J Med Sci. 1929;178(6):748-764.

Susține descrierea experimentului lui Castle și a conceptului de factor intrinsec.

Rickes EL, Brink NG, Koniuszy FR, Wood TR, Folkers K. Crystalline vitamin B12. Science. 1948;107(2781):396-397.

Susține afirmația privind izolarea vitaminei B12 în formă cristalină.

Hodgkin DC, Kamper J, Mackay M, Pickworth J, Trueblood KN, White JG. Structure of vitamin B12. Nature. 1956;178(4524):64-66.

Susține afirmația privind descifrarea structurii vitaminei B12.

Stabler SP. Vitamin B12 deficiency. N Engl J Med. 2013;368(2):149-160.

Susține datele privind cauzele, manifestările neurologice, diagnosticul și tratamentul deficitului de vitamina B12.

Devalia V, Hamilton MS, Molloy AM; British Committee for Standards in Haematology. Guidelines for the diagnosis and treatment of cobalamin and folate disorders. Br J Haematol. 2014;166(4):496-513.

Susține recomandările privind testele de diagnostic, tratamentul injectabil și precauția privind acidul folic.

Wang H, Li L, Qin LL, Song Y, Vidal-Alaball J, Liu TH. Oral vitamin B12 versus intramuscular vitamin B12 for vitamin B12 deficiency. Cochrane Database Syst Rev. 2018;3(3):CD004655.

Susține afirmația privind eficacitatea comparabilă a vitaminei B12 orale în doze mari și a injecțiilor.

Tucker KL, Hannan MT, Qiao N, Jacques PF, Selhub J, Cupples LA, et al. Low plasma vitamin B12 is associated with lower BMD: the Framingham Osteoporosis Study. J Bone Miner Res. 2005;20(1):152-158.

Susține afirmația privind asocierea observațională dintre nivelurile scăzute de vitamina B12 și densitatea osoasă.