Instrumente Healthwise gratuite: Creează cont →

Tratamentul anti-CD20 în scleroza multiplă și riscul de boală inflamatorie intestinală

by Mihaela Marinescu

Tratamentul anti-CD20 pentru scleroza multiplă reduce drastic numărul limfocitelor B care poartă pe suprafață molecula CD20 și scade puternic inflamația din creier și din măduva spinării, însă aceleași celule participă și la echilibrul imunitar al intestinului. Un studiu populațional suedez publicat în JAMA Neurology în octombrie 2026, care a analizat 13.748 de episoade de tratament la 9.251 de persoane cu scleroză multiplă recurent-remisivă, a arătat că rituximabul s-a asociat cu un risc de boală inflamatorie intestinală de aproximativ zece ori mai mare decât în cazul natalizumabului, dimetil fumaratului sau fingolimodului, mai ales sub forma bolii Crohn. În cifre absolute, riscul a rămas mic: mai puțin de 2% dintre pacienți au primit acest diagnostic în zece ani, iar un caz suplimentar a apărut la aproximativ 131 de persoane tratate timp de cinci ani cu rituximab în locul celorlalte terapii. Concluzia practică nu este renunțarea la un tratament eficient, ci atenția la simptomele digestive persistente și includerea istoricului intestinal în decizia terapeutică.

Subiectul contează pentru că tratamentele anti-CD20 au devenit, în ultimii ani, unele dintre cele mai eficiente opțiuni pentru forma recurent-remisivă a sclerozei multiple. Rituximabul a fost primul anticorp din această clasă testat în această boală și, deși nu a fost niciodată înregistrat oficial pentru scleroza multiplă, a ajuns cel mai folosit tratament modificator de boală din Suedia. Ocrelizumabul, ofatumumabul și ublituximabul, molecule înrudite, au fost aprobate ulterior special pentru această indicație. Pe măsură ce tot mai mulți pacienți au primit aceste tratamente ani la rând, au început să apară relatări de cazuri cu inflamație intestinală nouă, apărută în timpul terapiei.

Confuzia vine dintr-un paradox aparent. Un medicament care slăbește o parte a sistemului imunitar ar părea, la prima vedere, incapabil să provoace o boală inflamatorie, deci o boală în care imunitatea este prea activă. Biologia imunității intestinale arată însă că limfocitele B nu au doar rolul de a ataca, ci și pe acela de a tempera reacțiile excesive. La aceasta se adaugă faptul că scleroza multiplă și bolile inflamatorii intestinale au oricum o legătură de fond, iar simptomele digestive din timpul tratamentului pot avea multe cauze, de la infecții până la efectele altor medicamente. Studiul suedez este primul care măsoară această asociere la nivelul unei populații întregi, cu un grup de comparație format din pacienți tratați cu alte terapii moderne.

Tratamentul anti-CD20 și intestinul, în șapte idei

  1. Scleroza multiplă este o boală în care sistemul imunitar atacă învelișul protector al nervilor din creier și din măduva spinării.
  2. Tratamentele anti-CD20 scad numărul limfocitelor B, celule imunitare implicate în acest atac, și reduc puternic puseele bolii.
  3. Limfocitele B ajută și la menținerea calmului imunitar din intestin, nu doar la producerea de anticorpi.
  4. În Suedia, pacienții tratați cu rituximab au primit mai des diagnosticul de boală inflamatorie intestinală, mai ales boala Crohn, decât cei cu alte tratamente.
  5. Riscul absolut a rămas mic: sub 2 din 100 de pacienți au primit acest diagnostic în zece ani de urmărire.
  6. Studiul arată o asociere solidă, dar nu dovedește singur cauza, iar celelalte medicamente anti-CD20 nu au fost analizate direct.
  7. Diareea care nu trece, sângele în scaun sau scăderea în greutate fără motiv în timpul tratamentului merită discutate repede cu neurologul.

Ce face tratamentul anti-CD20 în scleroza multiplă

În scleroza multiplă, celule ale sistemului imunitar trec bariera hematoencefalică și atacă mielina, stratul care izolează fibrele nervoase și permite transmiterea rapidă a semnalelor. Rezultatele sunt leziunile inflamatorii vizibile la RMN și puseele clinice: pierderi de vedere, amorțeli, slăbiciune sau tulburări de echilibru care se instalează în câteva zile și se pot remite parțial sau complet. Timp de decenii, atenția cercetătorilor s-a îndreptat aproape exclusiv spre limfocitele T. Succesul tratamentelor anti-CD20 a schimbat această imagine și a arătat că limfocitele B sunt actori centrali ai bolii.

Notă Healthwise
Conținutul acestui articol are scop exclusiv educațional și informațional. Nu substituie consultul medical, diagnosticul sau recomandarea terapeutică personalizată. Dacă te confrunți cu simptome sau ai întrebări despre sănătatea ta, consultă un medic.

Calculatoare medicale

Cunoaște-ți corpul.
Cu instrumente construite pe dovezi.

Pentru tine: greutate, inimă, sarcină, somn. Pentru medici: scoruri clinice și formule de laborator. Fiecare rezultat vine cu mecanismul din spatele lui și se exportă în PDF.

218
calculatoare disponibile
Toate calculatoarele
Susține Healthwise Gratuit pentru toți. Nu gratuit de făcut. Informație medicală, instrumente și dosare de sănătate, gratuite și construite pe dovezi științifice. Vedeți ce costă și cum puteți ajuta. Susține Healthwise

CD20, un marcaj aflat pe majoritatea limfocitelor B

CD20 este o proteină de pe suprafața limfocitelor B, prezentă de la stadiile timpurii de maturare până la celulele B de memorie. Ea lipsește însă de pe celulele stem din măduva osoasă și de pe majoritatea plasmocitelor, celulele mature specializate în producerea de anticorpi. Această distribuție explică profilul tratamentului: anticorpii anti-CD20 se leagă de limfocitele B circulante și le distrug, dar măduva poate genera în continuare celule noi, iar o parte din producția de anticorpi deja existentă se menține o vreme.

Odată legat de celulă, anticorpul declanșează distrugerea ei prin mai multe căi: activarea complementului, o cascadă de proteine din sânge care perforează membrana, și recrutarea altor celule imunitare care elimină limfocitul marcat. În câteva zile, limfocitele B aproape dispar din sângele periferic. Repopularea începe abia după câteva luni de la ultima doză și diferă mult de la o persoană la alta.

De ce funcționează depleția limfocitelor B în scleroza multiplă

Efectul rapid al tratamentelor anti-CD20 asupra leziunilor noi nu se explică doar prin scăderea anticorpilor, pentru că plasmocitele sunt în mare parte cruțate. Limfocitele B au în scleroza multiplă și alte roluri: prezintă limfocitelor T fragmente de proteine și le activează, produc citokine proinflamatorii și formează agregate în meningele unor pacienți. Prin eliminarea lor, tratamentul întrerupe un circuit de amplificare între limfocitele B și T, iar inflamația scade semnificativ. Studiile clinice au arătat reduceri importante ale puseelor și ale leziunilor noi la RMN, motiv pentru care această clasă se numără printre cele mai eficiente terapii disponibile.

Medicamentele anti-CD20 folosite în scleroza multiplă

MedicamentTip de anticorpAdministrareStatut în scleroza multiplă
RituximabHimeric (parțial de origine murină)Perfuzie intravenoasă, de obicei la câteva luniFolosit în afara indicației aprobate (off-label); larg utilizat în Suedia
OcrelizumabUmanizatPerfuzie intravenoasă la 6 luni sau formă subcutanatăAprobat pentru forma recurentă și pentru forma primar progresivă
OfatumumabComplet umanInjecție subcutanată lunară, făcută acasăAprobat pentru formele recurente
UblituximabHimeric, modificat pentru o acțiune mai intensăPerfuzie intravenoasă la 6 luniAprobat pentru formele recurente

Toate cele patru molecule țintesc aceeași proteină, CD20, prin același mecanism general. Disponibilitatea și condițiile de prescriere diferă de la o țară la alta.

folosirea în afara indicației nu înseamnă tratament neverificat

Rituximabul nu a fost înregistrat pentru scleroza multiplă dintr-o decizie comercială a producătorului, nu pentru că ar fi fost ineficient. Studiile timpurii au arătat rezultate bune, iar experiența lungă din artrita reumatoidă și din bolile hematologice a oferit date ample de siguranță. În Suedia, registrul național de scleroză multiplă urmărește sistematic pacienții tratați cu rituximab, ceea ce a făcut posibil chiar studiul despre care vorbim. Prescrierea în afara indicației este o practică medicală reglementată, nu o improvizație, dar presupune ca decizia să fie bine argumentată și monitorizată.

De la limfom la scleroza multiplă: drumul rituximabului

Istoria tratamentelor anti-CD20 începe într-un laborator din Cambridge, în 1975, când Georges Köhler și César Milstein au fuzionat limfocite B producătoare de anticorpi cu celule de mielom. Au obținut astfel hibridoame, celule care se pot înmulți nelimitat și produc un singur tip de anticorp, mereu același. Descoperirea, răsplătită cu Premiul Nobel pentru Medicină în 1984, a deschis drumul anticorpilor monoclonali ca medicamente. Rituximabul a fost aprobat în 1997 în Statele Unite pentru limfomul non-Hodgkin, fiind primul anticorp monoclonal aprobat pentru tratamentul unui cancer. Ținta lui, CD20, fusese aleasă tocmai pentru că marchează limfocitele B, inclusiv pe cele maligne.

Trecerea la scleroza multiplă a pornit de la o ipoteză considerată mult timp secundară: că limfocitele B participă activ la atacul asupra mielinei. Studiul HERMES, publicat în 2008 în New England Journal of Medicine, a inclus 104 pacienți cu forma recurent-remisivă, dintre care 69 au primit rituximab și 35 placebo. Leziunile active la RMN au scăzut semnificativ încă din primele săptămâni, iar efectul s-a menținut până la 48 de săptămâni. Recăderile au apărut la 14,5% dintre pacienții tratați cu rituximab, față de 34,3% cu placebo, la 24 de săptămâni, și la 20,3% față de 40,0% la 48 de săptămâni.

Rapiditatea efectului a surprins comunitatea neurologică. Dacă limfocitele B ar fi contat doar prin anticorpii produși, reducerea leziunilor ar fi trebuit să apară mult mai lent, pe măsură ce anticorpii existenți sunt eliminați. Rezultatul a mutat atenția cercetării spre limfocitele B și a dus la dezvoltarea ocrelizumabului, un anticorp umanizat cu aceeași țintă. În 2017, studiile OPERA I și OPERA II au arătat că ocrelizumabul reduce rata anuală a recăderilor mai mult decât interferonul beta-1a, unul dintre tratamentele de referință ale momentului, iar ocrelizumabul a devenit primul anti-CD20 aprobat special pentru scleroza multiplă.

eficiența rapidă a contrazis teoria dominantă despre scleroza multiplă

Timp de decenii, modelele experimentale și majoritatea studiilor de laborator au indicat limfocitele T drept principalii actori ai sclerozei multiple, iar limfocitele B erau privite mai ales ca fabrici de anticorpi. Dacă acesta ar fi fost singurul lor rol, un tratament care cruță plasmocitele nu ar fi trebuit să reducă leziunile în câteva săptămâni. Rezultatul clinic a obligat cercetarea să revizuiască modelul bolii și să studieze și alte roluri ale limfocitelor B, precum prezentarea antigenelor și producerea de citokine. Lecția mai largă este că o teorie medicală bine fundamentată poate rămâne incompletă, iar uneori un rezultat clinic neașteptat corectează biologia, nu invers.

Limfocitele B din intestin nu produc doar anticorpi

Intestinul conține cea mai mare concentrare de celule imunitare din organism. Țesutul limfoid asociat mucoasei intestinale, cunoscut sub prescurtarea GALT, include plăcile Peyer, foliculii limfoizi izolați și milioane de celule imunitare răspândite în peretele intestinal. Sarcina lui este una de echilibru: să tolereze trilioanele de bacterii benefice și antigenele din alimente, dar să reacționeze ferm la microorganismele periculoase. Limfocitele B participă la ambele laturi ale acestei sarcini.

Imunoglobulina A, scutul care ține bacteriile la distanță

În plăcile Peyer, limfocitele B sunt programate să devină plasmocite care produc imunoglobulina A, anticorpul dominant al mucoaselor. Aceasta este transportată prin celulele epiteliale în stratul de mucus, unde se leagă de bacterii fără a declanșa inflamație. Mecanismul ține microbiota la o distanță sigură de peretele intestinal și influențează compoziția ei. Plasmocitele intestinale cu viață lungă nu poartă CD20 și supraviețuiesc în parte tratamentului, însă rezerva lor se reînnoiește în mod normal din limfocite B noi. Când acestea lipsesc luni sau ani la rând, este plauzibil ca diversitatea și calitatea răspunsului de imunoglobulină A să se modifice treptat.

Limfocitele B reglatoare, frâna inflamației

O subpopulație de limfocite B, numite reglatoare, produce interleukina 10, o citokină cu rol antiinflamator. Interleukina 10 limitează activarea limfocitelor T de tip Th1 și Th17, cele implicate în inflamația cronică a intestinului. Rolul ei este atât de important încât deficitele genetice ale căii interleukinei 10 produc, la copii, forme foarte timpurii și severe de boală inflamatorie intestinală. Tratamentul anti-CD20 nu face diferența între limfocitele B care alimentează inflamația și cele care o frânează, așa că le elimină pe ambele.

Ipoteza principală pentru inflamația intestinală apărută în timpul tratamentului este tocmai dezechilibrul dintre aceste două roluri. În sistemul nervos central, dispariția limfocitelor B proinflamatorii aduce un beneficiu clar. În intestin, unde toleranța față de microbiotă depinde în parte de frâna exercitată de limfocitele B reglatoare, aceeași depleție poate lăsa limfocitele T fără control suficient. Biopsiile de colon de la pacienții cu colită apărută în timpul tratamentului cu ocrelizumab au arătat inflamație activă, alături de absența aproape completă a celulelor B care poartă CD20.

slăbirea imunității nu protejează automat de bolile autoimune

Imunitatea nu funcționează ca un buton de volum care poate fi doar dat mai încet. Ea este o rețea de celule care se activează și se frânează reciproc. Un tratament care elimină o singură populație celulară poate reduce inflamația într-un organ și o poate favoriza în altul, dacă în acel organ celulele eliminate aveau rol de reglare. Același principiu explică de ce unele medicamente antiinflamatoare puternice pot declanșa, rar, alte boli autoimune, cum se întâmplă cu psoriazisul apărut în timpul tratamentului cu inhibitori de TNF. Efectul unui imunomodulator depinde de țesut, nu doar de intensitatea lui.

Ce s-a întâmplat când rituximabul a fost testat pentru colita ulcerativă

Dacă limfocitele B ar fi doar motorul inflamației intestinale, eliminarea lor ar trebui să ajute în bolile inflamatorii intestinale, așa cum ajută în scleroza multiplă. Ipoteza a fost testată direct. Într-un studiu randomizat dublu-orb publicat în 2011 în revista Gut, cercetători britanici au administrat rituximab sau placebo la 24 de pacienți cu colită ulcerativă moderat activă, care nu răspunseseră la corticosteroizi sau recădeau după oprirea lor. Dintre aceștia, 16 au primit rituximab și 8 placebo.

La 4 săptămâni, remisiunea a apărut la 3 din 16 pacienți tratați cu rituximab și la 1 din 8 pacienți cu placebo, o diferență fără semnificație statistică. Un răspuns parțial a fost observat la jumătate dintre pacienții tratați, dar s-a menținut la 12 săptămâni doar la 4 din 16. Vindecarea mucoasei nu a diferit semnificativ între grupuri. Autorii au concluzionat că rituximabul nu induce remisiunea în colita ulcerativă, iar posibilul efect de scurtă durată nu se păstrează.

Studiul a fost mic și nu a fost conceput pentru a detecta o agravare a bolii. Rezultatul lui se potrivește însă cu imaginea descrisă mai sus: în intestin, limfocitele B nu sunt în principal o sursă de agresiune, ci o parte a sistemului de echilibru. Același anticorp care stinge leziunile din creier în câteva săptămâni nu reușește să stingă inflamația din colon, iar la unii pacienți cu scleroză multiplă pare chiar să o favorizeze. Diferența nu ține de medicament, ci de rolul pe care celulele eliminate îl au în fiecare țesut.

ce calmează inflamația din creier nu calmează automat inflamația din intestin

Este tentant ca bolile autoimune să fie privite ca variante ale aceleiași dereglări, care ar răspunde la aceleași tratamente. Practica medicală arată altceva. Inhibitorii de TNF ameliorează boala Crohn, dar pot agrava scleroza multiplă și sunt evitați la persoanele cu boli demielinizante. Rituximabul ameliorează scleroza multiplă, dar nu ajută în colita ulcerativă. Fiecare organ are propriul echilibru între celulele care atacă și celulele care frânează, iar un tratament se alege după acest echilibru, nu după eticheta generală de boală autoimună.

Microbiota și permeabilitatea intestinală, cofactori posibili

Cercetătorii care au analizat cazurile de colită asociată tratamentului anti-CD20 iau în calcul și alți factori: modificarea compoziției microbiotei în absența unui răspuns normal de imunoglobulină A, o permeabilitate crescută a barierei intestinale și predispoziția genetică pe care o au în comun scleroza multiplă și bolile inflamatorii intestinale. Infecțiile intestinale, mai frecvente la persoanele cu imunitate scăzută, pot funcționa ca declanșator la cineva deja vulnerabil. Niciunul dintre acești factori nu este dovedit drept cauză unică. Ipoteza actuală descrie un teren predispus, iar tratamentul ar fi factorul care depășește pragul de declanșare.

Scleroza multiplă și boala inflamatorie intestinală au deja o legătură de fond

Înainte de a atribui orice caz nou tratamentului, trebuie spus că cele două boli se întâlnesc mai des decât ar fi de așteptat întâmplător. O meta-analiză publicată în 2017 a arătat că prezența uneia dintre ele crește cu aproximativ 50% riscul de a o avea și pe cealaltă. Studiile genetice au identificat variante comune de risc, iar inflamația cronică intestinală a fost asociată, în unele cercetări, cu leziuni ale substanței albe vizibile la RMN, asemănătoare celor din bolile demielinizante.

Boala inflamatorie intestinală cuprinde două forme principale. Boala Crohn poate afecta orice segment al tubului digestiv, de la gură la anus, cel mai frecvent ultima porțiune a intestinului subțire și colonul, iar inflamația cuprinde toată grosimea peretelui. Colita ulcerativă afectează doar colonul și rectul, cu inflamație limitată la mucoasă, care pornește de la rect și urcă în continuitate. Când datele nu permit încadrarea clară, medicii vorbesc despre colită neclasificată sau nedeterminată.

Principalele diferențe dintre boala Crohn și colita ulcerativă

CaracteristicăBoala CrohnColita ulcerativă
Zona afectatăOrice segment al tubului digestiv, frecvent ileonul terminal și colonulDoar colonul și rectul
Distribuția leziunilorPe porțiuni, cu zone sănătoase între eleContinuă, pornind de la rect
Profunzimea inflamațieiToată grosimea peretelui intestinalMucoasa și stratul imediat de sub ea
Complicații tipiceFistule, stenoze, abcese, afectare perianalăSângerare, colită severă, risc de cancer colorectal în timp
Simptome frecventeDurere abdominală, diaree, scădere în greutate, obosealăDiaree cu sânge, nevoie urgentă de defecație

legătura de fond dintre cele două boli nu explică singură riscul văzut cu rituximabul

Dacă excesul de cazuri ar veni doar din predispoziția comună, el ar fi apărut în proporții asemănătoare la toți pacienții cu scleroză multiplă, indiferent de tratament. Studiul suedez a găsit însă un risc de aproximativ trei ori mai mare la pacienții cu rituximab față de populația generală, mult peste creșterea de circa 50% raportată pentru scleroza multiplă în sine. Mai mult, pacienții tratați cu celelalte terapii au avut un risc chiar mai mic decât populația generală. Predispoziția comună contează ca teren, dar nu acoperă diferența dintre grupurile de tratament.

Studiul suedez despre rituximab și riscul de boală inflamatorie intestinală

Cercetarea a fost condusă de echipe de la Institutul Karolinska și de la Universitatea din Göteborg și a fost publicată online în JAMA Neurology pe 22 octombrie 2026, odată cu prezentarea ei la congresul comun ACTRIMS-ECTRIMS de la Toronto. Suedia oferă un cadru rar pentru astfel de analize: registrul național de scleroză multiplă înregistrează tratamentele fiecărui pacient, iar registrele naționale de pacienți și de medicamente pot fi legate între ele prin codul personal de identificare.

Cine a fost inclus și cum a fost construită comparația

Au fost incluse toate inițierile de rituximab, natalizumab, dimetil fumarat și fingolimod dintre 1 ianuarie 2011 și 31 decembrie 2023, la persoane cu scleroză multiplă recurent-remisivă cu vârste între 18 și 55 de ani. Pentru a exclude bolile intestinale preexistente, autorii au cerut ca fiecare persoană să aibă cel puțin zece ani de date anterioare despre consultații și internări și cinci ani de date despre medicamentele eliberate, fără niciun semn de boală inflamatorie intestinală. Unitatea de analiză a fost episodul de tratament, nu persoana: cineva care a trecut de la un medicament la altul a contribuit cu mai multe episoade.

Fiecărui episod de tratament i-au fost asociate episoade din populația generală, persoane fără scleroză multiplă, alese după caracteristici de bază similare și urmărite pe aceleași intervale de timp. Cele trei terapii de comparație au fost grupate, pentru că fiecare luată separat avea prea puține evenimente pentru o analiză statistică stabilă.

Studiul suedez pe scurt: cum a fost construit

ElementDetalii
Tip de studiuCohortă populațională, observațională, pe registre naționale
Perioada de inițiere a tratamentului2011–2023, cu date de urmărire până la sfârșitul anului 2025
Participanți9.251 de persoane cu scleroză multiplă recurent-remisivă, 18–55 de ani
Episoade de tratament13.748: 6.481 rituximab, 2.976 natalizumab, 2.767 dimetil fumarat, 1.524 fingolimod
Grup din populația generală61.065 de episoade de la 40.925 de persoane fără scleroză multiplă
Rezultat urmăritBoală inflamatorie intestinală nou apărută: boala Crohn, colita ulcerativă sau colita nedeterminată
Ajustare statisticăVârstă, sex, venit, educație, regiune, durata bolii, tratamente și pusee anterioare, scoruri de dizabilitate

Cum a fost definită boala inflamatorie intestinală

Diagnosticul a fost considerat prezent doar dacă au existat cel puțin două înregistrări ale codurilor pentru boala Crohn, colita ulcerativă sau colita nedeterminată, în zile diferite, în spital sau în ambulatoriul de specialitate. Această definiție fusese validată anterior prin comparare cu fișele medicale, inclusiv cu rezultatele de endoscopie și histopatologie, și avea o valoare predictivă pozitivă de 93%, adică peste nouă din zece cazuri identificate astfel erau confirmate la verificarea dosarelor.

Urmărirea fiecărui episod s-a oprit la primul diagnostic, la deces, la emigrare, la sfârșitul datelor sau la șase luni după oprirea tratamentului. Prelungirea de șase luni a avut un motiv clinic precis: unii pacienți opresc tratamentul tocmai din cauza simptomelor digestive, înainte ca diagnosticul să fie pus oficial, iar fără această perioadă cazurile lor s-ar fi pierdut din analiză.

De ce contează ajustarea pentru diferențele dintre pacienți

Pacienții nu primesc tratamentele la întâmplare. În Suedia, rituximabul a fost inițiat, în medie, în ani mai recenți, iar natalizumabul la persoane mai tinere. Pentru ca grupurile să poată fi comparate corect, autorii au folosit ponderarea prin inversul probabilității de tratament: fiecărui pacient i se acordă o greutate statistică în funcție de cât de probabil era să primească tratamentul pe care l-a primit efectiv, astfel încât grupurile să ajungă echilibrate după caracteristicile măsurate. Analizele au fost făcute în trei variante: fără ajustare, cu ajustare pentru datele demografice și cu ajustare suplimentară pentru caracteristicile sclerozei multiple.

Rezultatele studiului: risc de zece ori mai mare față de alte tratamente, dar sub 2% în zece ani

Pe parcursul urmăririi au apărut 164 de cazuri noi de boală inflamatorie intestinală: 40 la pacienții tratați cu rituximab, 4 la cei tratați cu celelalte trei terapii și 120 în populația generală. Durata mediană de urmărire a fost de 5,5 ani pentru rituximab, 2,7 ani pentru terapiile de comparație și 4,1 ani pentru populația generală. Diagnosticul a apărut, în mediană, la 2,9 ani după începerea rituximabului.

Cât de des a apărut boala în fiecare grup

Incidența bolii inflamatorii intestinale în studiul suedez

GrupCazuriIncidență brută la 100.000 de ani-persoanăIncidență ajustată completRaport de risc ajustat (rituximab = 1)
Rituximab40110 (76–147)1341 (referință)
Natalizumab, dimetil fumarat, fingolimod (grupate)413 (3–30)110,10 (0,04–0,22)
Populația generală12041 (34–48)42*0,33 (0,23–0,52)*

Între paranteze sunt intervalele de încredere de 95%. *Pentru populația generală, valorile sunt ajustate doar pentru datele demografice, pentru că nu există caracteristici de scleroză multiplă de ajustat. Sursa: Kallin și colaboratorii, JAMA Neurology, 2026.

Raportul de risc de 0,10 înseamnă că, după ajustare, pacienții tratați cu natalizumab, dimetil fumarat sau fingolimod au avut un risc de boală inflamatorie intestinală de aproximativ zece ori mai mic decât cei tratați cu rituximab. Față de populația generală, riscul asociat rituximabului a fost de aproximativ trei ori mai mare. Ajustarea pentru diferențele dintre pacienți nu a redus diferența dintre grupuri, ci a accentuat-o ușor.

Predominanța bolii Crohn

Un detaliu biologic important privește forma bolii. La pacienții tratați cu rituximab, 25 dintre cele 40 de cazuri, adică 62%, au fost clasificate drept boală Crohn, 6 drept colită ulcerativă și 9 drept boală neclasificată. În populația generală, raportul a fost aproape invers: boala Crohn a reprezentat 29% din cazuri, iar colita ulcerativă 56%. Diferența sugerează că inflamația intestinală asociată tratamentului anti-CD20 nu este doar o creștere a frecvenței bolii obișnuite, ci are probabil un profil propriu, mai apropiat de boala Crohn.

Forma bolii inflamatorii intestinale în funcție de grup

GrupBoala CrohnColita ulcerativăNeclasificată
Rituximab (40 de cazuri)25 (62%)6 (15%)9 (22%)
Terapii de comparație (4 cazuri)1 (25%)3 (75%)0
Populația generală (120 de cazuri)35 (29%)67 (56%)18 (15%)

Procentele sunt cele raportate în studiu și pot să nu însumeze exact 100% din cauza rotunjirii.

Numărul de pacienți la care apare un caz în plus

Pentru decizia medicală, cifra cea mai utilă este numărul necesar pentru a produce un efect nedorit, cunoscut în engleză drept number needed to harm. El arată câți pacienți trebuie tratați cu rituximab în loc de celelalte terapii pentru ca, într-un interval dat, să apară un caz suplimentar de boală inflamatorie intestinală. Cifra scade pe măsură ce durata tratamentului crește, pentru că riscul se acumulează în timp.

Câți pacienți tratați cu rituximab corespund unui caz suplimentar

Durata de la începerea tratamentuluiNumăr de pacienți pentru un caz în plus (interval de încredere 95%)
2 ani327 (119–857)
3 ani226 (147–480)
4 ani188 (127–366)
5 ani131 (93–228)

Comparația este cu natalizumab, dimetil fumarat și fingolimod grupate, în modelul ajustat complet.

Un caz în plus la 131 de pacienți în cinci ani corespunde unui risc suplimentar de aproximativ 0,8 puncte procentuale. Curbele de supraviețuire fără boală intestinală au coborât mai abrupt în grupul cu rituximab, dar incidența cumulată a rămas sub 2% în toate grupurile, la zece ani de la începerea tratamentului.

un risc relativ mare nu înseamnă că majoritatea pacienților vor dezvolta boala Crohn

Formularea de zece ori mai mare sună alarmant, dar ea compară două riscuri mici între ele. Peste 98 din 100 de pacienți tratați cu rituximab nu au primit diagnosticul de boală inflamatorie intestinală în zece ani de urmărire. Riscul relativ arată că asocierea este reală și merită luată în serios, iar riscul absolut arată cât de des se întâmplă efectiv. Pentru o decizie de tratament sunt necesare ambele cifre, puse alături de beneficiul pe care tratamentul îl aduce în controlul sclerozei multiple.

Cine pare mai expus

Comparând caracteristicile de la începerea tratamentului, autorii au observat că episoadele cu rituximab în care a apărut boala intestinală au fost inițiate la vârste mai tinere și la persoane cu o durată mai scurtă a sclerozei multiple decât episoadele fără boală intestinală. În populația generală, diferența de vârstă a fost mai puțin evidentă. Observația are sens biologic, pentru că bolile inflamatorii intestinale debutează cel mai des la adulții tineri, dar numărul mic de cazuri nu permite încă stabilirea unor factori de risc clari.

O altă observație privește evoluția după diagnostic: 30% dintre pacienții cu rituximab care au primit diagnosticul de boală inflamatorie intestinală au oprit tratamentul cu puțin înainte sau în cei doi ani de după diagnostic. Cifra arată că, în practica suedeză, apariția bolii intestinale a influențat deciziile terapeutice, dar nu a dus automat la oprirea rituximabului la toți pacienții.

Cât de solide sunt rezultatele: puncte tari și limite ale studiului

Nivelul dovezilor poate fi descris ca moderat: studiul este mare, bine construit și transparent în privința limitelor, dar rămâne observațional, iar evenimentul studiat este rar. Merită separate argumentele care întăresc concluzia de cele care o nuanțează.

Ce dă greutate rezultatelor

Studiul a inclus practic toți pacienții suedezi cu scleroză multiplă recurent-remisivă tratați cu aceste medicamente, nu doar pe cei dintr-un centru universitar, ceea ce reduce erorile de selecție. Datele din registrul de scleroză multiplă și codurile de diagnostic din registrul național au fost validate anterior. Definiția bolii intestinale a fost validată pe fișe medicale. Comparația s-a făcut cu alte tratamente active, nu doar cu persoane netratate, iar ajustarea a inclus atât factori socioeconomici, cât și caracteristici ale sclerozei multiple.

Rezultatele au rezistat în trei analize de sensibilitate. Când fiecare pacient a fost urmărit indiferent de oprirea tratamentului, numărul pentru un caz în plus la cinci ani a fost 158. Cu o definiție mai strictă a bolii, care cerea cel puțin trei înregistrări la distanță de minimum un an, a rămas 131. Când analiza a fost limitată la o perioadă în care cele două grupuri de tratament se suprapuneau mai bine în timp, a coborât la 92.

Terapiile de comparație ar putea proteja ele însele intestinul

Una dintre cele mai interesante limite ține chiar de medicamentele de comparație. Grupul tratat cu natalizumab, dimetil fumarat sau fingolimod a avut un risc de boală intestinală mai mic decât populația generală, deși scleroza multiplă în sine crește acest risc. O explicație posibilă este că aceste tratamente au efecte protectoare asupra intestinului. Fingolimodul face parte din aceeași clasă de modulatori ai receptorilor sfingozin-1-fosfat ca ozanimodul, aprobat pentru colita ulcerativă. Natalizumabul blochează integrina alfa-4, implicată în migrarea limfocitelor spre intestin, și a fost studiat în boala Crohn. Dimetil fumaratul a redus inflamația în modele animale de colită.

Dacă terapiile de comparație suprimă apariția bolii intestinale, diferența față de rituximab este parțial amplificată. Autorii consideră totuși puțin probabil ca acest efect să explice întreaga asociere, pentru că rituximabul a avut un risc de aproximativ trei ori mai mare și față de populația generală, care nu primește niciunul dintre aceste tratamente. De asemenea, nu au găsit dovezi că boli intestinale mascate de tratamentele anterioare ar fi crescut artificial numărul de cazuri din grupul cu rituximab.

Date lipsă, factori nemăsurați și o populație specifică

Pentru caracteristicile sclerozei multiple, cum ar fi scorul de dizabilitate sau scorurile cognitive, între 35% și 61% din date lipseau și au fost completate statistic prin imputare. Fumatul și istoricul familial de boală inflamatorie intestinală, doi factori de risc bine cunoscuți, nu au putut fi măsurați. Autorii argumentează că acești factori nu ar trebui să influențeze alegerea tratamentului pentru scleroza multiplă și, deci, nu ar trebui să explice diferența dintre grupuri, dar confuzia reziduală nu poate fi exclusă în niciun studiu observațional.

Cazurile nu au putut fi verificate în fișele medicale și pe baza biopsiilor, ci doar prin codurile de diagnostic. Populația suedeză este relativ omogenă genetic, cu doar 8–14% dintre participanți născuți în afara țării, iar datele despre etnie nu au fost disponibile. Rezultatele trebuie confirmate în alte populații, inclusiv în cele din Europa de Est.

Ce se poate spune despre ocrelizumab și ofatumumab

Studiul nu a putut analiza direct celelalte anti-CD20, pentru că în Suedia rituximabul domină aproape complet această clasă. Autorii consideră probabil un efect de clasă, adică un risc comun tuturor moleculelor care elimină limfocitele B purtătoare de CD20, din două motive: mecanismul de acțiune este același, iar colita a fost raportată atât cu ocrelizumab, cât și cu ofatumumab. O analiză a raportărilor către agenția americană a medicamentului a găsit, pentru ocrelizumab, o frecvență a raportărilor de colită semnificativ mai mare decât pentru alte tratamente ale sclerozei multiple, iar experții agenției au descris colita mediată imun asociată ocrelizumabului drept un risc nou de siguranță.

Semnalul pentru ocrelizumab a venit mai întâi din raportările spontane. Specialiștii agenției americane a medicamentului au analizat raportările primite de agenție și cazurile publicate în literatură și au identificat 38 de cazuri de colită inflamatorie, neinfecțioasă și neischemică, la pacienți tratați cu ocrelizumab. Debutul a apărut, în mediană, la 8 luni de la începerea tratamentului. Diagnosticele raportate au fost variate: boala Crohn în 13 cazuri, colită nespecificată în 11, colită microscopică în 5, colită ulcerativă în 5, colită medicamentoasă în 3 și colită autoimună în 2.

Două observații leagă aceste cazuri de studiul suedez. Prima privește forma bolii: și aici boala Crohn este diagnosticul cel mai frecvent, deși în populația generală colita ulcerativă domină. A doua privește gravitatea: autorii au descris forme severe, potențial amenințătoare de viață, iar în urma analizei colita mediată imun a fost adăugată la secțiunea de avertismente și precauții din prospectul american al ocrelizumabului. Pentru pacienți și medici, această modificare înseamnă că simptomele digestive persistente nu mai sunt un detaliu de consemnat la consult, ci un efect advers cunoscut, care trebuie căutat activ.

Raportările spontane au însă o limită structurală. Ele depind de cât de atent sunt observate și raportate cazurile, de cât de cunoscut este un efect advers la un moment dat și de numărul de pacienți tratați, care nu este cunoscut exact. Din ele nu se poate calcula cât de des apare colita, ci doar faptul că apare și că merită investigată. Tocmai de aceea studiul suedez, cu un număr cunoscut de pacienți și cu un grup de comparație, completează semnalul agenției americane.

o raportare spontană semnalează un risc, dar nu îi măsoară frecvența

Sistemele de farmacovigilență funcționează ca un sistem de alarmă: adună raportări de la medici, pacienți și producători și caută efecte adverse care apar mai des decât ar fi de așteptat. Ele sunt foarte bune la descoperirea efectelor rare, pe care studiile clinice, cu câteva sute sau mii de participanți, nu au cum să le prindă. Nu pot însă spune cât de frecvent este un efect, pentru că nu se știe câte cazuri nu au fost raportate și câți pacienți au primit tratamentul. Un semnal de farmacovigilență este un punct de plecare, iar confirmarea și măsurarea riscului vin din studii populaționale.

Date relevante vin și din România. O analiză a 154 de pacienți tratați cu ocrelizumab la centrul de scleroză multiplă al Spitalului Universitar de Urgență București, publicată în 2025, a identificat trei cazuri suspecte de colită, dintre care două au îndeplinit complet criteriile propuse. Simptomele au apărut fie după o lună, fie după doi ani de tratament, iar biopsiile au arătat colită activă cu dispariția aproape completă a celulelor CD20 din mucoasă. Ambii pacienți confirmați s-au ameliorat după oprirea ocrelizumabului și sub tratament antiinflamator, unul în aproximativ o lună, celălalt treptat, în șase luni.

Finanțare și conflicte de interese

Studiul a fost finanțat din surse publice și academice, între care Regiunea Stockholm, Institutul Karolinska, fundații suedeze de cercetare și un program al Departamentului Apărării din SUA, iar finanțatorii nu au avut niciun rol în conceperea studiului, în analiză sau în decizia de publicare. Trei dintre autori au declarat granturi, onorarii de conferențiar sau participări în consilii consultative de la producători de medicamente pentru scleroza multiplă și pentru bolile inflamatorii intestinale, toate în afara studiului. Astfel de relații sunt frecvente în aceste specialități și nu invalidează rezultatele, dar fac parte din contextul în care ele trebuie citite.

un studiu observațional arată o asociere, nu dovedește singur cauza

Doar un studiu clinic randomizat, în care tratamentul este atribuit la întâmplare, poate demonstra direct că un medicament provoacă un efect. Pentru un eveniment care apare la mai puțin de 2% dintre pacienți în zece ani, un astfel de studiu ar trebui să fie uriaș și de lungă durată, deci este puțin probabil să fie făcut vreodată. În lipsa lui, argumentul cauzal se construiește din piese convergente: un mecanism biologic plauzibil, cazuri cu biopsii care arată absența celulelor B din mucoasă, ameliorare după oprirea tratamentului, raportări pentru mai multe molecule din aceeași clasă și acum un studiu populațional cu o asociere puternică și stabilă. Ansamblul face relația cauzală probabilă, chiar dacă nu definitiv demonstrată.

Colita asociată tratamentului anti-CD20 față de boala Crohn clasică

O întrebare încă deschisă este dacă tratamentul anti-CD20 declanșează o boală inflamatorie intestinală cronică obișnuită sau produce o formă distinctă de inflamație, legată strict de medicament. Seriile de cazuri sugerează că ambele situații pot exista. La unii pacienți, inflamația se ameliorează după oprirea tratamentului și administrarea de antiinflamatoare, ca o colită indusă de medicament. La alții, evoluția seamănă cu o boală cronică, cu recăderi și nevoie de tratament de lungă durată.

Analiza de sensibilitate cu definiție strictă din studiul suedez, care cerea înregistrări de boală întinse pe cel puțin un an, a dat aceleași rezultate ca analiza principală. Aceasta sugerează că o parte importantă a cazurilor nu a reprezentat episoade trecătoare, ci boli care au persistat în timp. Pe de altă parte, rituximabul a fost asociat cu boală inflamatorie intestinală nouă și la pacienți tratați pentru alte afecțiuni, de exemplu pentru boli autoimune sau hematologice. Un studiu pe întreaga populație a Islandei, între 2001 și 2018, a raportat un risc crescut la persoanele tratate cu rituximab, iar o serie de 21 de pacienți dintr-un centru terțiar american a descris colită nouă apărută după acest tratament.

Colita asociată anti-CD20 comparativ cu boala inflamatorie intestinală obișnuită

AspectColita asociată tratamentului anti-CD20Boala inflamatorie intestinală obișnuită
Momentul debutuluiÎn timpul tratamentului, de la câteva săptămâni la câțiva ani după inițiereCel mai des la adulți tineri, fără legătură cu un medicament
Forma predominantăMai frecvent tipar de boală Crohn sau colită greu de clasificatÎn populația generală suedeză, mai frecvent colita ulcerativă
Aspectul biopsieiInflamație activă cu lipsa aproape completă a celulelor B CD20 din mucoasăInflamație cronică cu celule B prezente
Evoluție după oprirea medicamentuluiAmeliorare la o parte dintre pacienți; alții rămân cu boală cronicăNu depinde de un medicament declanșator
Gradul de cunoaștereDescrisă în serii de cazuri și studii observaționale, criterii nevalidate încăCriterii de diagnostic și tratament stabilite prin ghiduri

diareea în timpul tratamentului nu înseamnă automat boală inflamatorie intestinală

Persoanele tratate cu anti-CD20 au un risc mai mare de infecții, inclusiv intestinale, iar la unele dintre ele scad în timp nivelurile de imunoglobuline din sânge, ceea ce favorizează infecțiile repetate. Bacterii precum Clostridioides difficile sau Campylobacter, virusul citomegalic, antibioticele luate recent, alte medicamente și chiar sindromul de intestin iritabil pot produce simptome asemănătoare. Unul dintre pacienții din cohorta românească a avut inițial teste pozitive pentru infecții intestinale, iar colita a fost confirmată abia după opt luni de simptome, prin colonoscopie. Diferența dintre o infecție și o inflamație cronică se stabilește prin investigații, nu prin presupuneri.

Simptomele digestive care contează în timpul tratamentului anti-CD20

Cele mai multe episoade de diaree sau disconfort abdominal ale unei persoane tratate pentru scleroza multiplă nu au legătură cu boala inflamatorie intestinală. Contează însă tiparul simptomelor: durata, prezența sângelui, trezirea din somn, scăderea în greutate și asocierea cu febra. Autorii studiului suedez recomandă explicit vigilență față de simptomele gastrointestinale pe toată durata tratamentului, iar în cohorta românească unul dintre pacienți nu semnalase medicilor simptomele care se agravau după fiecare perfuzie.

Simptome digestive în timpul tratamentului anti-CD20: ce se poate urmări și ce cere evaluare

SituațieInterpretare orientativă
Diaree de una–două zile, după o masă neobișnuită sau o viroză în familie, care trece singurăFrecventă, de obicei fără legătură cu tratamentul; merită menționată la consultul următor
Diaree care durează mai mult de două săptămâni sau revine după fiecare perfuzieMerită semnalată neurologului pentru evaluare
Sânge sau mucus în scaunCere evaluare medicală promptă
Diaree care trezește din somn sau nevoie urgentă de defecațieSugerează inflamație și cere evaluare
Durere abdominală persistentă, mai ales în partea dreaptă de jos a abdomenuluiCere evaluare, poate indica afectarea ileonului
Scădere în greutate neintenționată, febră, oboseală accentuatăCere evaluare promptă
Afte bucale repetate, fisuri sau abcese în zona analăPot fi semne ale bolii Crohn și merită semnalate
Diaree severă, deshidratare, febră mare sau sângerare abundentăSituație de urgență medicală

Tabelul are rol orientativ și nu înlocuiește evaluarea medicală. Pragurile exacte de investigare le stabilește medicul.

Cum se investighează o suspiciune de inflamație intestinală

Evaluarea pornește de obicei de la analize simple: hemoleucogramă, proteina C reactivă, analize de scaun pentru infecții și calprotectina fecală. Calprotectina este o proteină eliberată de neutrofilele care migrează în peretele intestinal inflamat, iar valorile crescute diferențiază destul de bine o inflamație reală a intestinului de o tulburare funcțională precum colonul iritabil. La una dintre pacientele din cohorta românească, calprotectina a depășit 5.000 de micrograme pe gram, de aproximativ o sută de ori peste pragul uzual de 50 de micrograme pe gram.

Confirmarea vine din colonoscopie cu biopsii, uneori completată de examinări imagistice ale intestinului subțire. Biopsiile au un rol special în acest context: pe lângă tipul de inflamație, pot arăta absența celulelor B din mucoasă, un indiciu că inflamația este legată de tratament. Interpretarea cere colaborarea dintre neurolog și gastroenterolog, pentru că decizia privind tratamentul sclerozei multiple și cea privind tratamentul intestinal se influențează reciproc.

Ce înseamnă riscul de boală inflamatorie intestinală pentru alegerea tratamentului în scleroza multiplă

Studiul nu schimbă faptul că tratamentele anti-CD20 sunt printre cele mai eficiente opțiuni pentru forma recurent-remisivă a sclerozei multiple. Fiecare puseu și fiecare leziune nouă pot lăsa urme permanente, iar controlul timpuriu al inflamației este unul dintre cei mai importanți factori pentru evoluția pe termen lung. Riscul de boală inflamatorie intestinală se adaugă însă listei de efecte care trebuie cântărite, alături de riscul crescut de infecții severe, scăderea imunoglobulinelor și răspunsul mai slab la vaccinuri, deja cunoscute pentru această clasă.

Beneficiul pe aceeași scară: ce a arătat studiul RIFUND-MS

Pentru a judeca un risc de aproximativ 0,8 puncte procentuale în cinci ani, este nevoie de o măsură comparabilă a beneficiului. Cea mai directă vine tot din Suedia. Studiul RIFUND-MS, publicat în 2022 în The Lancet Neurology, a fost un studiu randomizat de fază 3, cu evaluatori care nu știau ce tratament primise fiecare pacient. Au fost incluse 200 de persoane nou diagnosticate cu scleroză multiplă recurent-remisivă sau cu sindrom clinic izolat, primul episod neurologic sugestiv pentru boală, distribuite la întâmplare între rituximab și dimetil fumarat, unul dintre medicamentele din grupul de comparație al studiului despre boala intestinală.

În cele 24 de luni de urmărire, recăderile au apărut la 3% dintre pacienții tratați cu rituximab (3 din 98) și la 16% dintre cei tratați cu dimetil fumarat (16 din 97), adică un risc relativ de 0,19. Altfel spus, aproximativ 7–8 pacienți tratați cu rituximab în loc de dimetil fumarat evită o recădere în doi ani. Reacțiile la perfuzie au fost cele mai frecvente efecte adverse ale rituximabului, iar tulburările digestive și înroșirea pielii, cele mai frecvente ale dimetil fumaratului.

Puse alături, cifrele celor două studii arată ordine de mărime foarte diferite: un caz suplimentar de boală inflamatorie intestinală la 131 de pacienți în cinci ani, față de o recădere evitată la 7–8 pacienți în doi ani. Evenimentele nu au însă aceeași greutate. O recădere poate trece fără urme sau poate lăsa o dizabilitate permanentă, iar o boală Crohn poate fi ușoară sau poate cere tratament toată viața. Comparația nu este o regulă de decizie, ci un mod de a vedea proporția dintre efecte, pe care neurologul o ajustează apoi la situația fiecărui pacient.

un risc se judecă doar alături de beneficiul pe care îl însoțește

Un efect advers descris izolat pare întotdeauna mai mare decât este. Întrebarea utilă nu este dacă un tratament are riscuri, pentru că orice tratament eficient are, ci cum arată riscurile lui față de beneficiu și față de alternativele reale. Pentru o persoană tânără, cu boală activă și fără istoric digestiv, balanța poate înclina clar spre un tratament foarte eficient. Pentru o persoană cu boală Crohn în familie sau cu simptome intestinale vechi, aceeași balanță se poate schimba. Cifrele din studii oferă proporțiile, iar decizia le aplică unei vieți concrete.

Istoricul intestinal devine o informație de decizie

Autorii recomandă o analiză atentă înainte de inițierea unui tratament anti-CD20 la persoanele care au deja boală inflamatorie intestinală sau un istoric sugestiv. În astfel de situații, alte terapii, cum ar fi natalizumabul sau modulatorii receptorilor sfingozin-1-fosfat, au un profil teoretic mai favorabil pentru intestin, deși fiecare are propriile riscuri. Istoricul familial de boală Crohn sau colită ulcerativă, simptomele digestive vechi neinvestigate și fumatul sunt informații pe care merită să le aduceți în discuție cu neurologul.

Infecțiile grave, riscul mai frecvent al tratamentului cu rituximab

Boala inflamatorie intestinală nu este nici singurul, nici cel mai frecvent risc al tratamentului cu rituximab. Același registru suedez a fost folosit în 2020 pentru a compara infecțiile grave, cele care au necesitat internare, la pacienții tratați cu diferite terapii pentru scleroza multiplă. Rezultatele, exprimate la 1.000 de ani-persoană, au fost: 19,7 infecții grave cu rituximab, 14,3 cu fingolimod, 11,4 cu natalizumab, 8,9 cu interferon beta sau glatiramer acetat și 5,2 în populația generală. După ajustare, doar rituximabul a avut un risc semnificativ mai mare decât tratamentele injectabile clasice, de aproximativ 1,7 ori.

Comparația cu boala intestinală este grăitoare. Incidența ajustată a bolii inflamatorii intestinale la pacienții tratați cu rituximab a fost de 134 de cazuri la 100.000 de ani-persoană, adică aproximativ 1,3 la 1.000. Infecțiile grave apar, deci, de aproximativ 15 ori mai des. Mecanismul ține de aceeași depleție a limfocitelor B: răspunsul de anticorpi față de microorganismele noi scade, iar la o parte dintre pacienții tratați timp îndelungat scad și nivelurile de imunoglobuline din sânge, ceea ce favorizează infecțiile respiratorii, urinare și ale pielii.

Pentru tema acestui articol, infecțiile contează și dintr-un motiv practic. O diaree apărută în timpul tratamentului poate fi de cauză infecțioasă, iar o infecție intestinală poate deveni, la rândul ei, declanșatorul unei inflamații cronice la o persoană predispusă. De aceea, evaluarea simptomelor digestive pornește aproape întotdeauna de la analizele pentru infecții, iar dozarea periodică a imunoglobulinelor face parte din urmărirea obișnuită a tratamentului anti-CD20.

inflamația intestinală nu este cel mai frecvent risc al tratamentului anti-CD20

Un studiu nou atrage atenția asupra unui risc anume, iar acesta poate ajunge să pară cel mai important doar pentru că este cel mai discutat. În cazul rituximabului, infecțiile grave sunt de aproximativ 15 ori mai frecvente decât boala inflamatorie intestinală și sunt motivul principal pentru care medicii urmăresc imunoglobulinele, vaccinarea și semnele de infecție. Boala intestinală merită cunoscută și recunoscută la timp, dar ea se adaugă unei liste de riscuri deja monitorizate, nu o înlocuiește.

Oprirea tratamentului, o decizie individuală

Atunci când apare o inflamație intestinală suspectată a fi legată de anti-CD20, abordarea obișnuită include oprirea tratamentului. Pentru unii pacienți cu scleroză multiplă stabilă de mulți ani, oprirea completă poate fi sigură, dar decizia depinde de vârstă, de activitatea anterioară a bolii și de ritmul în care limfocitele B revin în sânge. Pentru alții, trecerea la o altă terapie modificatoare de boală este necesară pentru a preveni puseele, ca în cazul pacientei din cohorta românească, care a început natalizumab la circa trei luni după oprirea ocrelizumabului, după vindecarea colitei.

oprirea tratamentului din teama de efectele asupra intestinului poate costa mai mult decât riscul evitat

Un risc suplimentar de aproximativ 0,8 puncte procentuale în cinci ani este real, dar mic în comparație cu riscul unor pusee necontrolate de scleroză multiplă. Întreruperea pe cont propriu a unui tratament eficient, fără o alternativă discutată, poate permite revenirea activității bolii. Informația din studiu este utilă pentru a observa la timp simptomele și pentru a alege tratamentul în cunoștință de cauză, nu pentru a renunța la el din precauție.

Vaccinarea înainte și în timpul tratamentului anti-CD20

Deoarece tratamentul anti-CD20 reduce capacitatea organismului de a produce anticorpi față de antigene noi, momentul vaccinării schimbă mult răspunsul la vaccin. Consensul publicat în 2023 de Comitetul European pentru Tratamentul și Cercetarea în Scleroza Multiplă (ECTRIMS) și de Academia Europeană de Neurologie (EAN) recomandă ca statusul vaccinal să fie verificat înainte de inițierea oricărei terapii foarte active și completat, pe cât posibil, înainte de prima doză.

Vaccinurile vii atenuate, care conțin microorganisme vii slăbite, cum sunt vaccinurile împotriva rujeolei, oreionului și rubeolei, varicelei sau febrei galbene, se administrează cu cel puțin 4 săptămâni înainte de începerea tratamentului, respectiv cu 6 săptămâni în cazul ocrelizumabului, și se evită pe toată durata terapiei anti-CD20, din cauza riscului de infecție cu tulpina vaccinală. Vaccinurile inactivate pot fi făcute oricând, dar ideal cu cel puțin 2 săptămâni înainte de inițiere. La pacienții care primesc perfuzii la 6 luni, vaccinurile inactivate se programează, dacă situația clinică permite, la cel puțin 3 luni după ultima perfuzie și cu 4–6 săptămâni înaintea următoarei, când refacerea parțială a limfocitelor B permite un răspuns mai bun.

Legătura cu boala inflamatorie intestinală este una practică. Dacă această boală apare, tratamentul ei poate presupune corticosteroizi, imunosupresoare sau terapii biologice, care influențează la rândul lor răspunsul la vaccinuri. Un status vaccinal stabilit și documentat dinainte, de exemplu pentru gripă, pneumococ, hepatita B sau varicelă, simplifică deciziile ulterioare și reduce riscul de infecții în perioadele în care tratamentele se suprapun.

momentul vaccinului contează la fel de mult ca vaccinul

Un vaccin făcut la câteva săptămâni după o perfuzie anti-CD20 poate produce un răspuns de anticorpi slab, chiar dacă vaccinul în sine este eficient. Aceasta nu înseamnă că vaccinarea în timpul tratamentului este inutilă: răspunsul mediat de limfocitele T se păstrează în mare parte, iar o protecție parțială rămâne mai bună decât lipsa protecției. Planificarea nu înlocuiește vaccinul, ci îl mută în fereastra în care sistemul imunitar îl poate folosi cel mai bine. Calendarul exact se stabilește împreună cu neurologul.

Ce rămâne de aflat

Cercetătorii suedezi indică trei direcții pentru studiile viitoare: identificarea factorilor clinici care prezic cine dezvoltă boala intestinală, verificarea efectului dozelor reduse sau al intervalelor mai rare între perfuzii și stabilirea unor strategii de monitorizare. Date comparative directe pentru ocrelizumab, ofatumumab și ublituximab, din țări în care aceste molecule domină, ar clarifica dacă riscul este cu adevărat comun întregii clase și dacă diferă între ele. Pentru moment, rezultatele susțin o atitudine de vigilență informată, nu de alarmă.

Sfaturi Healthwise

Dacă primiți sau urmează să începeți un tratament anti-CD20, discutați cu neurologul despre istoricul dumneavoastră digestiv și despre cazurile de boală Crohn sau colită ulcerativă din familie. Sunt informații care pot influența alegerea terapiei și pe care mulți pacienți nu le consideră relevante pentru o boală neurologică.

Notați simptomele digestive care durează mai mult de două săptămâni, apar după fiecare perfuzie sau injecție ori sunt însoțite de sânge în scaun, scădere în greutate neexplicată sau trezire din somn. O evidență simplă, cu date și descrieri, ajută medicul să diferențieze o infecție trecătoare de un tipar persistent. Jurnalul de sănătate din contul Healthwise are o metrică dedicată digestiei, utilă pentru astfel de notițe.

Nu opriți și nu amânați pe cont propriu perfuziile sau injecțiile din cauza informațiilor despre acest risc. Decizia de a continua, a rări sau a schimba tratamentul se ia împreună cu neurologul, ținând cont de activitatea sclerozei multiple și de alternativele disponibile.

Dacă apar simptome digestive, menționați de fiecare dată tratamentul anti-CD20 atunci când consultați un alt medic, inclusiv medicul de familie sau medicul de la urgențe. Faptul că primiți un tratament care reduce limfocitele B schimbă lista de cauze posibile și poate grăbi investigațiile potrivite.

Păstrați în paralel atenția față de celelalte riscuri cunoscute ale tratamentelor anti-CD20: infecțiile, nivelul imunoglobulinelor și schema de vaccinare. Inflamația intestinală este un risc rar, în timp ce aceste aspecte privesc mai mulți pacienți și cer, la rândul lor, monitorizare regulată.

Dacă aveți deja diagnosticul de boală inflamatorie intestinală și scleroză multiplă, cereți ca neurologul și gastroenterologul să comunice direct. Unele tratamente pot ajuta ambele boli, altele pot favoriza o boală în timp ce o controlează pe cealaltă, iar alegerea se face cel mai bine cu ambele specialități implicate.

Concluzie Healthwise

Tratamentul anti-CD20 controlează scleroza multiplă eliminând limfocitele B care alimentează inflamația din sistemul nervos, dar aceleași celule contribuie la toleranța imunitară a intestinului, prin imunoglobulina A și prin frâna exercitată de limfocitele B reglatoare. Studiul suedez arată că, la pacienții tratați cu rituximab, boala inflamatorie intestinală, mai ales sub forma bolii Crohn, apare de aproximativ zece ori mai des decât la cei tratați cu alte terapii moderne, deși rămâne rară în cifre absolute. Contextul contează: predispoziția comună a celor două boli, posibilul efect protector al terapiilor de comparație, istoricul digestiv personal și familial, precum și beneficiul major al tratamentului asupra sclerozei multiple. Înțelegerea acestui mecanism nu este un argument pentru renunțarea la tratament, ci pentru o alegere informată și pentru recunoașterea la timp a simptomelor care merită investigate.

Referințe științifice

Kallin S, Svenningsson A, Olén O, Hedin C, Lycke J, Alping P. Risk of inflammatory bowel disease after anti-CD20 treatment in multiple sclerosis. JAMA Neurol. Publicat online 22 octombrie 2026. doi:10.1001/jamaneurol.2026.3439
Sursa principală a articolului: designul, incidențele, raportul de risc de 0,10, predominanța bolii Crohn, numărul de 131 de pacienți pentru un caz în plus la cinci ani, analizele de sensibilitate și limitele discutate.

Kosmidou M, Katsanos AH, Katsanos KH, et al. Multiple sclerosis and inflammatory bowel diseases: a systematic review and meta-analysis. J Neurol. 2017;264(2):254-259. doi:10.1007/s00415-016-8340-8
Susține afirmația că scleroza multiplă și bolile inflamatorii intestinale se asociază, cu un risc crescut cu aproximativ 50% în prezența celeilalte boli.

Quesada-Simó A, Garrido-Marín A, Nos P, Gil-Perotín S. Impact of anti-CD20 therapies on the immune homeostasis of gastrointestinal mucosa and their relationship with de novo intestinal bowel disease in multiple sclerosis: a review. Front Pharmacol. 2023;14:1186016. doi:10.3389/fphar.2023.1186016
Susține explicațiile despre rolul limfocitelor B în homeostazia mucoasei intestinale și despre abordarea obișnuită, care include oprirea tratamentului anti-CD20.

Vodă IM, Tiu VE, Răuță L, et al. Ocrelizumab-induced colitis—critical review and case series from a Romanian cohort of MS patients. Front Neurol. 2025;16:1530438. doi:10.3389/fneur.2025.1530438
Susține datele din cohorta românească de 154 de pacienți: cazurile de colită, biopsiile fără celule CD20, evoluția după oprirea ocrelizumabului și ipoteza limfocitelor B reglatoare producătoare de interleukină 10.

Kim T, Brinker A, Croteau D, et al. Immune-mediated colitis associated with ocrelizumab: a new safety risk. Mult Scler. 2023;29(10):1275-1281. doi:10.1177/13524585231195854
Susține afirmația că specialiștii agenției americane a medicamentului au descris colita mediată imun asociată ocrelizumabului drept un risc nou de siguranță.

Tolaymat S, Sharma K, Kagzi Y, Sriwastava S. Anti-CD20 monoclonal antibody (mAb) therapy and colitis: a case series and review. Mult Scler Relat Disord. 2023;75:104763. doi:10.1016/j.msard.2023.104763
Susține secțiunea despre cazurile de colită raportate la mai multe molecule anti-CD20 și argumentul unui posibil efect de clasă.

Kristjánsson VB, Lund SH, Gröndal G, et al. Increased risk of inflammatory bowel disease among patients treated with rituximab in Iceland from 2001 to 2018. Scand J Gastroenterol. 2021;56(1):46-52. doi:10.1080/00365521.2020.1854847
Susține afirmația că rituximabul a fost asociat cu boală inflamatorie intestinală nouă și la pacienți tratați pentru alte afecțiuni decât scleroza multiplă.

Hauser SL, Waubant E, Arnold DL, et al. B-cell depletion with rituximab in relapsing–remitting multiple sclerosis. N Engl J Med. 2008;358(7):676-688. doi:10.1056/NEJMoa0706383
Susține datele studiului HERMES: 104 pacienți, reducerea leziunilor active la RMN și proporțiile de recăderi la 24 și 48 de săptămâni.

Hauser SL, Bar-Or A, Comi G, et al. Ocrelizumab versus interferon beta-1a in relapsing multiple sclerosis. N Engl J Med. 2017;376(3):221-234. doi:10.1056/NEJMoa1601277
Susține afirmația că ocrelizumabul a redus rata anuală a recăderilor mai mult decât interferonul beta-1a în studiile OPERA I și II.

Leiper K, Martin K, Ellis A, et al. Randomised placebo-controlled trial of rituximab (anti-CD20) in active ulcerative colitis. Gut. 2011;60(11):1520-1526. doi:10.1136/gut.2010.225482
Susține secțiunea despre testarea rituximabului în colita ulcerativă: 24 de pacienți, remisiune 3 din 16 față de 1 din 8, răspuns nesusținut la 12 săptămâni.

Svenningsson A, Frisell T, Burman J, et al. Safety and efficacy of rituximab versus dimethyl fumarate in patients with relapsing-remitting multiple sclerosis or clinically isolated syndrome in Sweden: a rater-blinded, phase 3, randomised controlled trial. Lancet Neurol. 2022;21(8):693-703. doi:10.1016/S1474-4422(22)00209-5
Susține comparația dintre beneficiu și risc: recăderi la 3% cu rituximab față de 16% cu dimetil fumarat în 24 de luni.

Luna G, Alping P, Burman J, et al. Infection risks among patients with multiple sclerosis treated with fingolimod, natalizumab, rituximab, and injectable therapies. JAMA Neurol. 2020;77(2):184-191. doi:10.1001/jamaneurol.2019.3365
Susține incidențele infecțiilor grave pe tratamente și riscul de aproximativ 1,7 ori mai mare cu rituximab față de terapiile injectabile.

Otero-Romero S, Lebrun-Frénay C, Reyes S, et al. ECTRIMS/EAN consensus on vaccination in people with multiple sclerosis: improving immunization strategies in the era of highly active immunotherapeutic drugs. Mult Scler. 2023;29(8):904-925. doi:10.1177/13524585231168043
Susține recomandările privind momentul vaccinurilor vii și inactivate înainte și în timpul tratamentului anti-CD20.

Was this article helpful?
Yes0No0

Table of Contents

You may also like

Leave a Comment

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00