Lemn dulce: cum crește glicirizina tensiunea arterială și scade potasiul

Lemnul dulce, rădăcina plantei Glycyrrhiza glabra, conține glicirizină, un compus intens dulce ai cărui metaboliți blochează în rinichi enzima 11β-HSD2, care în mod normal inactivează cortizolul. Fără această protecție, cortizolul activează receptorii destinați aldosteronului: rinichiul reține sodiu și apă, elimină potasiu, iar tensiunea arterială crește, într-un tablou numit pseudohiperaldosteronism, în care aldosteronul real este de fapt scăzut. Efectul depinde de doză și de durată: un studiu randomizat publicat în 2024 a arătat creșterea tensiunii la adulți tineri sănătoși la 100 mg de glicirizină pe zi, adică exact la nivelul folosit de două decenii drept reper european pentru consumul obișnuit. Ceaiurile, bomboanele, extractele și suplimentele cu lemn dulce se adună între ele, iar persoanele cu hipertensiune, boli cardiace, renale sau hepatice, potasiu scăzut, cele care iau diuretice, digoxină sau corticosteroizi și femeile însărcinate au motive întemeiate să le limiteze strict.

O bomboană neagră cu aromă intensă, un ceai recomandat pentru tuse sau un extract vegetal destinat confortului digestiv pot avea un ingredient comun: rădăcina de lemn dulce. Folosită de milenii în medicina tradițională, planta este apreciată pentru gustul ei neobișnuit de dulce și pentru numeroasele proprietăți atribuite compușilor săi. Mai puțin cunoscut este faptul că una dintre aceste substanțe modifică felul în care rinichii răspund la cortizol, un hormon produs în mod natural de glandele suprarenale.

Rezultatul seamănă cu o boală endocrină în care există prea mult aldosteron, hormonul care reglează echilibrul dintre sodiu, potasiu și apă. Paradoxul este că, în intoxicația cu lemn dulce, aldosteronul este de regulă scăzut, iar organismul se comportă totuși ca și cum ar avea un exces. Această stare poartă numele de pseudohiperaldosteronism sau exces aparent de mineralocorticoizi.

La unele persoane, manifestările sunt discrete: o creștere a tensiunii arteriale, picioare umflate seara, oboseală. În cazurile severe apar hipokaliemie importantă, slăbiciune musculară, tulburări de ritm cardiac și complicații care necesită spitalizare. Expunerea nu vine doar din suplimente: glicirizina poate proveni din ceaiuri, bomboane, extracte concentrate, preparate fitoterapeutice, combinații de plante sau chiar tutun aromatizat, iar concentrația diferă considerabil de la un produs la altul.

Lemnul dulce demonstrează că o substanță vegetală poate avea efecte hormonale reale, chiar dacă nu este ea însăși un hormon. Iar faptul că rădăcina este folosită de mii de ani nu înseamnă că administrarea ei zilnică, în cantități mari, este lipsită de riscuri.

Lemnul dulce în șapte idei

1. Lemnul dulce este rădăcina unei plante înrudite cu fasolea, folosită de mii de ani ca remediu și ca aromă.
2. Gustul dulce vine de la glicirizină, o substanță mult mai dulce decât zahărul, prezentă în ceaiuri, bomboane și suplimente.
3. În rinichi, glicirizina lasă cortizolul să lucreze ca hormonul care reține sarea și apa în corp.
4. Așa pot apărea tensiune mai mare, umflături și potasiu scăzut, un mineral de care depind mușchii și ritmul inimii.
5. În 2024, chiar 100 mg de glicirizină pe zi, timp de două săptămâni, au crescut tensiunea unor tineri sănătoși.
6. Varianta fără glicirizină (DGL) afectează mai puțin tensiunea, iar beneficiile digestive ale lemnului dulce sunt încă slab dovedite.
7. Tensiunea crescută, palpitațiile sau slăbiciunea musculară la cineva care consumă zilnic lemn dulce merită discutate cu medicul.

Ce este lemnul dulce: planta, rădăcina și speciile Glycyrrhiza

Lemnul dulce este denumirea comună pentru rădăcinile și stolonii unor plante din genul Glycyrrhiza, care aparțin familiei Fabaceae, aceeași familie botanică din care fac parte mazărea, fasolea și celelalte leguminoase. Specia europeană asociată cel mai frecvent cu această denumire este Glycyrrhiza glabra L., cultivată astăzi mai ales în bazinul mediteranean, în Turcia, Iran și Asia Centrală. În tradițiile asiatice sunt folosite și alte specii, în special Glycyrrhiza uralensis și Glycyrrhiza inflata, pe care monografia europeană a Agenției Europene pentru Medicamente le tratează împreună cu specia europeană.

Toate aceste specii sunt relevante pentru fitoterapie, dar nu au o compoziție chimică perfect identică. Conținutul de glicirizină variază în funcție de specie, soi, sol, climă, vârsta rădăcinii și modul de procesare. Literatura de referință descrie, pentru rădăcina uscată, valori situate aproximativ între 4% și 12%, iar Farmacopeea Europeană cere ca rădăcina folosită medicinal să conțină cel puțin 4% acid glicirizic. Cu alte cuvinte, un singur gram de rădăcină de calitate farmaceutică poate conține 40 mg de glicirizină sau mai mult.

Cum arată planta

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă, cu tulpini erecte care pot depăși un metru, frunze compuse din mai multe foliole și flori violet-albăstrui grupate în inflorescențe, urmate de păstăi mici, caracteristice leguminoaselor. Partea utilizată medicinal este reprezentată de organele subterane: rădăcina principală și stolonii, adică tulpinile subterane târâtoare prin care planta se înmulțește. Acestea conțin un amestec complex de saponine triterpenice, flavonoide, cumarine, polizaharide și alte substanțe vegetale.

Culoarea galbenă a rădăcinii secționate se datorează flavonoidelor, printre care și glabridina, studiată pentru efecte de tip estrogenic. Rădăcina uscată are un gust dulce caracteristic, care apare cu o mică întârziere și persistă mai mult decât dulceața obișnuită a zahărului, însoțit uneori de o notă ușor amară.

De unde provine gustul dulce

Principalul compus responsabil este glicirizina, numită și acid glicirizic. Ea are o putere de îndulcire de câteva zeci de ori mai mare decât zaharoza, deși comparația exactă depinde de concentrație și de condițiile de evaluare. Dulceața sa diferă senzorial de cea a zahărului: se instalează treptat și rămâne mult timp pe limbă.

Acesta este unul dintre motivele pentru care lemnul dulce a fost folosit, în paralel, ca ingredient medicinal, ca aromatizant alimentar și ca adaos pentru mascarea gustului amar al altor remedii. Glicirizina și sărurile ei, în special sarea de amoniu, sunt utilizate și astăzi ca îndulcitori și potențiatori de aromă în industria alimentară și în cea a tutunului.

Istoria lemnului dulce: de la „rădăcina scitică” la farmacopeea europeană

Istoria lemnului dulce precedă cu mult apariția chimiei moderne și a endocrinologiei. Primele utilizări medicinale documentate sunt atribuite culturilor asiriană, egipteană, chineză și indiană, iar în Europa planta este folosită încă din preistorie și descrisă în scris începând cu autorii greci. În aceste culturi, plantele erau descrise prin gust, aspect, efecte observate și utilizări transmise între generații. Lemnul dulce era apreciat în special pentru gust și pentru preparatele destinate gâtului, tusei și simptomelor digestive.

Asemănarea indicațiilor din culturi care nu comunicau între ele, tuse, dureri de gât, arsuri gastrice, este interpretată de istoricii medicinei ca semn al unor efecte reale, reproductibile. Totuși, consemnările istorice rămân dovezi ale utilizării, nu demonstrații clinice ale eficacității în sensul medicinei moderne.

Lemnul dulce în Egipt și în Orientul Apropiat

În Orientul Apropiat, rădăcina apare în texte medicale asiriene, iar în Egipt fragmente de lemn dulce au fost asociate cu morminte faraonice, inclusiv cu cel al lui Tutankhamon, vechi de peste trei milenii. Prezența rădăcinii printre bunurile funerare sugerează că era o materie prețioasă, folosită probabil la prepararea băuturilor dulci și a remediilor. Din perspectivă istorică, aceste descoperiri confirmă vechimea comerțului cu lemn dulce, nu o anumită utilizare terapeutică.

Teofrast și „rădăcina scitică”

În tradiția greacă, rădăcina era cunoscută sub nume legate de ideea de „rădăcină dulce”: termenul Glycyrrhiza provine din grecescul glykys, „dulce”, și rhiza, „rădăcină”. Teofrast, elevul lui Aristotel și unul dintre întemeietorii botanicii, o numea „rădăcina scitică”, după populația de stepă de la nordul Mării Negre de la care grecii au preluat-o.

Teofrast relata că sciții puteau rezista multe zile fără apă mestecând această rădăcină, iar el însuși o recomanda pentru tuse, astm și răgușeală. Observația despre sete este, privită astăzi, deosebit de interesantă: un compus care face rinichiul să rețină sodiu și apă poate reduce, într-adevăr, pierderile de lichide. Ceea ce pentru un călăreț din stepă era un avantaj de supraviețuire devine, la un om sedentar cu tensiune arterială crescută, o povară suplimentară pentru inimă și vase.

Dioscoride și tradiția ierbarelor

Pedanius Dioscoride, medic militar și autor al lucrării De materia medica, redactată în secolul I, a contribuit decisiv la sistematizarea cunoștințelor despre plantele medicinale. Spre deosebire de Teofrast, care era în primul rând botanist, Dioscoride descria plantele din perspectiva preparării remediilor. El menționa lemnul dulce pentru arsurile de stomac, pentru afecțiunile pieptului, pentru sete și pentru aplicarea pe răni.

Lucrarea sa a influențat timp de peste un mileniu și jumătate medicina europeană și arabă. Lemnul dulce a intrat astfel într-o tradiție în care plantele erau clasificate după proprietățile atribuite și după modul de preparare. În lumea romană, rădăcina este menționată și de Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală, iar forma latină târzie liquiritia stă la originea denumirilor din multe limbi europene: liquorice în engleză, réglisse în franceză, liquirizia și regolizia în italiană.

Ierbarele medievale au continuat această transmitere. Ilustrațiile botanice și descrierile rădăcinilor ajutau la recunoașterea materialului vegetal, într-o perioadă în care identificarea corectă a speciilor era esențială pentru prepararea remediilor. Confuzia dintre plante asemănătoare era un risc real, iar ierbarele funcționau ca prime instrumente de control al calității.

Cultura lemnului dulce în Europa medievală

În Evul Mediu, lemnul dulce a fost cultivat în grădinile mănăstirilor și apoi pe suprafețe tot mai mari. Surse istorice consemnează utilizarea sa în Germania, Italia, Spania și Anglia, iar unele regiuni au devenit renumite pentru această cultură. În Germania, zona Bamberg a fost cunoscută timp de secole pentru rădăcina de lemn dulce, iar în nordul Angliei orașul Pontefract a dat numele unor pastile negre de lemn dulce, produse tradițional din extractul rădăcinii cultivate local.

Recunoașterea culturală a plantei continuă și astăzi: în Germania, lemnul dulce a fost desemnat planta medicinală a anului 2012. Aceste repere arată cât de adânc este înrădăcinată planta în cultura europeană, ceea ce explică și încrederea instinctivă a consumatorilor în produsele care o conțin.

Lemnul dulce în medicina tradițională chineză

În medicina tradițională chineză, lemnul dulce este cunoscut sub denumirea gan cao, „iarba dulce”, și este unul dintre ingredientele cele mai frecvente în formulele cu mai multe plante. În sistemele tradiționale i s-a atribuit rolul de a armoniza formula și de a modifica tolerabilitatea celorlalte ingrediente, motiv pentru care este descris adesea drept plantă „ghid” sau „armonizatoare”.

Din perspectivă farmacologică modernă, acest rol ridică o întrebare importantă: un ingredient care influențează metabolismul sau efectele altor substanțe poate modifica și riscul de reacții adverse. Prezența lemnului dulce într-o formulă tradițională nu garantează lipsa interacțiunilor, ci, dimpotrivă, le face mai probabile.

Medicina Kampo: lemnul dulce în formulele japoneze

Medicina tradițională japoneză, numită Kampo, folosește formule standardizate derivate din tradiția chineză, iar lemnul dulce este prezent într-o proporție mare dintre ele. Japonia oferă din acest motiv una dintre cele mai bogate surse de date clinice despre efectele adverse ale lemnului dulce: pseudoaldosteronismul este descris acolo ca una dintre cele mai frecvente reacții nedorite ale acestor preparate, mai ales la vârstnicii care iau simultan mai multe formule sau medicamente.

Experiența japoneză arată că riscul nu ține doar de bomboane sau de excesele alimentare, ci și de preparate medicinale prescrise, administrate corect, dar pe termen lung și la persoane vulnerabile.

De la ierbare la farmacopee

O farmacopee nu este o colecție de remedii populare. Ea stabilește criterii de identitate, puritate și calitate și, în multe situații, metode de analiză pentru substanțele și preparatele folosite medicinal. Pe măsură ce botanica și chimia analitică s-au dezvoltat, rădăcina de lemn dulce a început să fie evaluată prin identificarea și dozarea compușilor săi, iar glicirizina a devenit principalul marker chimic.

Farmacopeea Europeană conține astăzi monografii distincte pentru rădăcina de lemn dulce și pentru extractele ei, iar monografia Agenției Europene pentru Medicamente, revizuită și adoptată în martie 2026, stabilește indicațiile tradiționale, dozele și precauțiile. Identificarea unui compus activ nu înseamnă însă automat că toate utilizările tradiționale ale plantei sunt demonstrate clinic.

Descoperirea modernă: un remediu pentru ulcer care umfla pacienții

Istoria modernă a lemnului dulce începe în Țările de Jos. În 1946, medicul olandez F. E. Revers a observat că un preparat popular pe bază de extract de lemn dulce, succus liquiritiae, părea să amelioreze ulcerul gastric. Entuziasmul a fost urmat rapid de o observație neliniștitoare: o parte dintre pacienți dezvoltau edeme, adică umflături cauzate de retenția de lichide, și creșteri ale tensiunii arteriale.

În 1950, un grup de cercetători olandezi condus de J. A. Molhuysen și J. G. G. Borst a publicat în revista The Lancet descrierea unui extract de lemn dulce cu acțiune asemănătoare deoxicorticosteronului, un hormon mineralocorticoid. Ei au arătat că extractul determina retenție de sodiu și apă și eliminare crescută de potasiu. În 1952, Revers a încercat un extract din care glicirizina fusese îndepărtată și a constatat dispariția efectelor adverse, punând bazele a ceea ce avea să devină lemnul dulce deglicirinizat.

În 1953, același grup a observat un detaliu care avea să conteze enorm decenii mai târziu: la pacienții cu boala Addison, care nu produc cortizol, lemnul dulce acționa doar în prezența cortizonului administrat ca tratament. Cu alte cuvinte, lemnul dulce nu funcționa singur, ci avea nevoie de hormonii organismului pentru a-și exercita efectul.

Carbenoxolona: medicamentul născut din lemn dulce

În anii 1960, din acidul gliciretinic a fost obținută carbenoxolona, un derivat sintetic folosit pentru tratamentul ulcerului gastric. Studiile conduse în Marea Britanie, inclusiv de epidemiologul Richard Doll, au arătat că medicamentul accelera vindecarea ulcerului. Dar carbenoxolona reproducea și efectele adverse ale lemnului dulce: retenție de lichide, hipertensiune și hipokaliemie, uneori severe.

Încă din 1962 s-a observat că spironolactona, un medicament care blochează receptorul aldosteronului, contracara efectul mineralocorticoid al lemnului dulce. Odată cu apariția medicamentelor antiulceroase moderne, carbenoxolona și-a pierdut locul, dar a rămas un exemplu clasic al modului în care o plantă medicinală poate deveni medicament, cu tot cu riscurile ei.

1987–1988: enigma este rezolvată

Timp de aproape patru decenii, efectul lemnului dulce a fost explicat printr-o acțiune directă a glicirizinei asupra receptorului aldosteronului. Explicația nu se potrivea însă cu observația că planta nu acționa la persoanele fără cortizol. În 1987, un grup de la Edinburgh condus de Paul Stewart și Christopher Edwards a arătat, într-un studiu pe șapte voluntari sănătoși publicat în The Lancet, că retenția de sodiu provocată de lemnul dulce se însoțea de o modificare a metabolismului cortizolului, semn al inhibării enzimei 11β-hidroxisteroid dehidrogenază.

În 1988, două lucrări independente, una a grupului lui John Funder, publicată în Science, și una a grupului de la Edinburgh, publicată în The Lancet, au completat imaginea. Receptorul mineralocorticoid nu poate face diferența între aldosteron și cortizol; selectivitatea pentru aldosteron este asigurată de o enzimă care inactivează cortizolul chiar lângă receptor. Lemnul dulce acționează prin blocarea acestei enzime. Aceeași explicație lămurea și o boală genetică rară, sindromul de exces aparent de mineralocorticoizi, în care enzima lipsește din naștere.

De ce istoria este importantă pentru siguranță

În medicina tradițională, plantele erau administrate de regulă în preparate cu concentrații variabile, pe perioade limitate și sub supravegherea unui practician. Astăzi există extracte standardizate, capsule și formule concentrate, iar produsele cu lemn dulce sunt accesibile oricui, fără nicio evaluare prealabilă. Expunerea obținută dintr-o capsulă luată zilnic timp de luni de zile poate fi foarte diferită de cea produsă de utilizarea ocazională a rădăcinii.

Prin urmare, continuitatea istorică a utilizării nu poate fi transformată într-o garanție de siguranță pentru orice doză și pentru orice persoană. Istoria explică de ce lemnul dulce merită studiat; farmacologia explică de ce trebuie folosit cu măsură.

Glicirizina: de la saponina din rădăcină la metaboliții care ajung în rinichi

Glicirizina este o saponină triterpenică prezentă în rădăcina de lemn dulce. Din punct de vedere chimic, este un glicozid al acidului gliciretinic: o moleculă de acid gliciretinic legată de două molecule de acid glucuronic. Această structură contează, deoarece glicirizina administrată pe cale orală nu acționează în forma sa inițială, ci după ce este transformată în intestin.

Glicirizina și acidul gliciretinic nu sunt același lucru

Glicirizina este compusul prezent în materialul vegetal și în majoritatea extractelor. Acidul gliciretinic este metabolitul rezultat prin desprinderea moleculelor de acid glucuronic, proces numit hidroliză. După ingestia lemnului dulce, glicirizina practic nu apare în sânge; în circulație ajung metaboliții săi.

Cercetările japoneze din ultimii ani au arătat că principalul metabolit circulant la om este o formă sulfatată a acidului gliciretinic, urmată de acidul gliciretinic propriu-zis. Acești metaboliți se leagă în proporție mare de albumina din sânge și sunt eliminați predominant prin bilă, cu ajutorul unui transportor hepatic numit Mrp2. Distincția are importanță practică: unele studii farmacocinetice măsoară glicirizina, altele acidul gliciretinic sau metaboliții săi, iar rezultatele nu pot fi comparate direct.

De ce microbiota intestinală contează

Transformarea glicirizinei în acid gliciretinic depinde de enzimele bacteriilor intestinale. Aceeași cantitate de lemn dulce poate produce, așadar, expuneri diferite la metaboliții activi de la o persoană la alta. Tranzitul intestinal joacă un rol neașteptat: la persoanele cu constipație, glicirizina stă mai mult timp în contact cu bacteriile, este hidrolizată mai eficient, iar cantitatea de metabolit absorbită crește.

Și alți factori modulează expunerea. Când albumina din sânge este scăzută, de exemplu în malnutriție, boli hepatice avansate sau sindrom nefrotic, fracțiunea liberă a metaboliților crește și ajunge mai ușor la nivelul rinichiului. Când eliminarea biliară este încetinită, metaboliții se acumulează. Nu există însă un test obișnuit, de microbiom sau de sânge, care să permită anticiparea sigură a toxicității lemnului dulce la o anumită persoană.

Unde se găsește glicirizina: ceaiuri, bomboane, extracte și produse neașteptate

Glicirizina poate fi prezentă în:

• rădăcina de lemn dulce uscată, mărunțită sau sub formă de bețișoare de mestecat;
• ceaiuri din plante care conțin rădăcină de lemn dulce, inclusiv amestecuri digestive sau pentru tuse;
• extracte lichide, tincturi și siropuri;
• capsule, tablete și suplimente alimentare;
• produse fitoterapeutice pentru tuse, gât sau digestie;
• bomboane, jeleuri, pastile și alte produse de cofetărie cu lemn dulce autentic, inclusiv lemnul dulce sărat, foarte popular în țările nordice;
• unele băuturi, inclusiv băuturi răcoritoare și anumite băuturi alcoolice aromatizate;
• gume de mestecat și pastile pentru gât;
• tutun de mestecat și unele produse din tutun aromatizate;
• formule tradiționale chinezești sau japoneze cu mai multe plante.

Concentrația nu este uniformă. Un produs care conține lemn dulce ca ingredient minor poate furniza mult mai puțină glicirizină decât un extract concentrat. În schimb, consumul repetat al mai multor produse poate duce la o expunere cumulativă relevantă, pe care persoana nu o percepe ca atare, pentru că fiecare produs, luat separat, pare inofensiv.

Guma de mestecat, pastilele pentru gât și tutunul de mestecat

Unele dintre cele mai neașteptate surse de glicirizină sunt produsele care nu se mănâncă propriu-zis: guma de mestecat, pastilele pentru gât și tutunul de mestecat. Ele sunt folosite de mai multe ori pe zi, stau mult timp în gură, iar persoana nu le percepe ca aliment sau ca medicament, așa că nu le menționează la consult.

În 1997, revista BMJ a publicat cazul unei persoane cu hipokaliemie și hipertensiune asociate consumului de gumă de mestecat aromatizată cu lemn dulce. În 2016, Journal of Clinical Hypertension a descris un bărbat de 66 de ani cu potasiu de 2,5 mmol/L, alcaloză metabolică și tensiune de 152/80 mmHg. Timp de trei-patru luni consumase pastile pentru tuse foarte puternice, care conțineau extract de lemn dulce, la început aproximativ 160 pe zi, apoi în jur de 80. Autorii nu găsiseră anterior niciun caz publicat de toxicitate prin pastile pentru gât.

Un caz publicat în 2018 în BMJ Case Reports descrie un bărbat cu hipertensiune, potasiu scăzut, alcaloză și episoade repetate de paralizie periodică. Timp de cinci ani folosise tutun de mestecat amestecat cu preparate din plante, în care analiza chimică a identificat glicirizina, adăugată ca îndulcitor. Renina și aldosteronul erau suprimate. După oprirea produsului, potasiul s-a normalizat, controlul tensiunii s-a îmbunătățit semnificativ, iar la un an pacientul nu mai avea simptome.

Aceste cazuri au un element comun: expunerea a fost descoperită abia după o anamneză foarte detaliată. Absorbția prin mucoasa bucală, utilizarea frecventă și lipsa oricărei informații despre conținutul de glicirizină pe ambalaj fac ca aceste produse să fie ușor de omis.

Aroma de anason nu înseamnă lemn dulce

Anasonul (Pimpinella anisum) și lemnul dulce sunt plante diferite. Anasonul conține compuși aromatici precum anetolul, responsabili pentru aroma sa caracteristică, foarte apropiată de cea pe care mulți o asociază cu „gustul de lemn dulce”. Același compus apare și în anasonul stelat și în fenicul.

Multe bomboane cu gust de lemn dulce folosesc ulei de anason sau arome similare fără să conțină rădăcină de Glycyrrhiza. Agenția americană pentru alimente și medicamente (FDA) a atras atenția că numeroase produse vândute drept „licorice” în Statele Unite sunt aromatizate de fapt cu anason. Situația inversă este la fel de posibilă: un produs fără gust evident de lemn dulce poate conține glicirizină folosită ca îndulcitor.

Cum acționează lemnul dulce asupra rinichilor: enzima 11β-HSD2 și receptorul aldosteronului

Pentru a înțelege toxicitatea lemnului dulce trebuie explicat mai întâi rolul aldosteronului și al cortizolului. Ambii sunt hormoni steroizi produși de glandele suprarenale, dar au funcții fiziologice diferite. Aldosteronul este un mineralocorticoid implicat în reglarea sodiului, a potasiului și a volumului de lichide. Cortizolul este un glucocorticoid cu efecte asupra metabolismului, răspunsului la stres și inflamației.

Ce face aldosteronul în rinichi

Aldosteronul acționează asupra receptorului mineralocorticoid din celulele tubului renal distal și ale tubului colector, ultimele segmente ale nefronului, unde se face reglajul fin al urinei. Activarea receptorului deschide canale prin care sodiul este reabsorbit din urină înapoi în sânge și, în schimb, favorizează eliminarea potasiului și a ionilor de hidrogen în urină.

Apa urmează sodiul, astfel încât volumul de lichid din vase crește. În condiții fiziologice, acest sistem ajută la menținerea tensiunii arteriale atunci când organismul pierde lichide, de exemplu prin transpirație, diaree sau o alimentație săracă în sare.

De ce cortizolul nu activează permanent receptorii aldosteronului

Receptorul mineralocorticoid are o particularitate surprinzătoare: în eprubetă, el leagă cortizolul la fel de bine ca aldosteronul. În plus, cortizolul circulă în sânge în concentrații de sute până la o mie de ori mai mari decât aldosteronul. Dacă nimic nu l-ar opri, cortizolul ar ocupa permanent receptorii, iar organismul ar pierde controlul asupra sodiului și potasiului.

Protecția este asigurată de enzima 11β-hidroxisteroid dehidrogenază de tip 2, prescurtată 11β-HSD2. Ea se află în aceleași celule renale ca receptorul și transformă cortizolul activ în cortizon, o formă care nu se mai poate lega de receptor. Aldosteronul nu este afectat de enzimă, astfel încât rămâne singurul hormon care controlează receptorul în aceste țesuturi. Aceeași enzimă protejează receptorii din colon, din glandele salivare și din placentă.

Ce se întâmplă când glicirizina inhibă 11β-HSD2

Metaboliții glicirizinei blochează activitatea enzimei 11β-HSD2. Cortizolul nu mai este inactivat, se acumulează în celulele renale și ocupă receptorii mineralocorticoizi. Rinichiul răspunde ca și cum ar exista un exces de aldosteron, deși semnalul vine, de fapt, de la cortizol.

Rezultatul poate fi rezumat astfel:

Inhibarea 11β-HSD2 → activarea receptorului mineralocorticoid de către cortizol → retenție de sodiu și apă → eliminare crescută de potasiu → hipertensiune și hipokaliemie.

Pe lângă acest mecanism principal, unele studii au arătat că metaboliții glicirizinei se pot lega și direct, cu afinitate redusă, de receptorul mineralocorticoid. Această acțiune directă pare să conteze mai puțin, dar ar putea explica de ce, la unele persoane, efectele persistă după întreruperea consumului.

Ce arată cortizolul din urină

Inhibarea enzimei 11β-HSD2 lasă urme măsurabile: raportul dintre metaboliții cortizolului și cei ai cortizonului din urină crește, iar cortizolul liber urinar poate fi ridicat, deși cortizolul din sânge rămâne de obicei normal. Aceste modificări au fost primele dovezi directe ale mecanismului, în studiul de la Edinburgh din 1987.

În practica clinică, analiza raportului dintre metaboliți se face doar în centre specializate, dar explică de ce unele persoane cu intoxicație cu lemn dulce sunt investigate inițial pentru un exces de cortizol.

De ce se numește pseudohiperaldosteronism: aldosteron scăzut, efect de exces

Prefixul „pseudo” indică faptul că tabloul clinic seamănă cu excesul de aldosteron, fără ca aldosteronul să fie crescut. În hiperaldosteronismul primar, numit și sindrom Conn, suprarenalele secretă prea mult aldosteron. În pseudohiperaldosteronismul indus de lemnul dulce, receptorul mineralocorticoid este activat de cortizol, iar suprarenalele produc mai puțin aldosteron decât în mod obișnuit.

Ce se întâmplă cu renina și aldosteronul

Retenția de sodiu și creșterea volumului circulant transmit organismului semnalul că are suficient lichid. Rinichiul reduce secreția de renină, enzima care pune în mișcare sistemul renină–angiotensină–aldosteron, iar suprarenalele reduc la rândul lor producția de aldosteron.

Combinația are o valoare diagnostică importantă:

Hipertensiune + potasiu scăzut + renină scăzută + aldosteron scăzut sugerează un exces aparent de mineralocorticoizi, inclusiv cel indus de lemnul dulce.

Profilul nu este însă specific. Există și alte cauze, genetice, endocrine sau medicamentoase, care produc manifestări asemănătoare, iar medicul trebuie să le excludă.

Tabelul are scop educațional și nu permite autodiagnosticul. Interpretarea reninei și a aldosteronului depinde de medicamentele folosite, de aportul de sare și de condițiile recoltării.

De ce scade potasiul în intoxicația cu lemn dulce

Potasiul este un electrolit esențial pentru funcția musculară, transmiterea impulsurilor nervoase și activitatea electrică a inimii. În rinichi, activarea receptorilor mineralocorticoizi stimulează mecanismele prin care potasiul este eliminat în urină, la schimb cu sodiul reabsorbit. Dacă pierderea renală depășește aportul și mecanismele de compensare, concentrația potasiului din sânge scade. Această stare se numește hipokaliemie.

Care este valoarea normală a potasiului

Intervalele de referință diferă ușor între laboratoare, dar concentrația serică normală a potasiului este situată, de obicei, între aproximativ 3,5 și 5,0 mmol/L. Hipokaliemia este definită, în general, prin valori sub 3,5 mmol/L, iar valorile sub 2,5 mmol/L sunt considerate severe și pot pune viața în pericol.

Severitatea clinică depinde nu doar de valoare, ci și de viteza scăderii și de bolile asociate. O persoană cu boală cardiacă sau care ia digoxină poate avea complicații la valori care, la un om sănătos, ar trece neobservate.

Ce arată electrocardiograma în hipokaliemie

Potasiul este ionul care readuce celula cardiacă la starea de repaus după fiecare contracție, proces numit repolarizare. Când potasiul din sânge scade, repolarizarea devine mai lentă și mai neuniformă, iar modificările se văd pe electrocardiogramă înainte ca persoana să aibă simptome evidente. Apar unde T aplatizate, unde U, o undă suplimentară după unda T, și un interval QT prelungit, adică un timp mai lung între începutul contracției ventriculare și revenirea la repaus.

Intervalul QT prelungit nu este doar o curiozitate de traseu. El predispune la o aritmie ventriculară particulară, torsada vârfurilor, care poate trece spontan, dar poate degenera și în fibrilație ventriculară, o tulburare de ritm incompatibilă cu viața în absența resuscitării. Monografia europeană a lemnului dulce include tulburările de ritm printre consecințele supradozării, iar cazul fatal publicat în 2020 în New England Journal of Medicine arată la ce poate duce acest lanț de evenimente.

Riscul nu depinde doar de potasiu. El se cumulează cu alți factori care prelungesc la rândul lor intervalul QT: unele antiaritmice, unele antibiotice din clasa macrolidelor și a fluorochinolonelor, anumite antipsihotice și antidepresive, precum și deficitul de magneziu, frecvent la persoanele care iau diuretice sau laxative. O persoană care ia un astfel de medicament și consumă în același timp lemn dulce zilnic are două surse independente de risc pentru același tip de aritmie.

Din acest motiv, electrocardiograma este unul dintre primele examene utile la o persoană cu palpitații, amețeli sau leșin care consumă regulat produse cu lemn dulce, iar medicul poate cere și dozarea magneziului.

Ce simptome poate provoca hipokaliemia

Manifestările pot include slăbiciune musculară, crampe, oboseală, constipație, sete și urinări frecvente, palpitații. În formele severe pot apărea paralizie musculară, distrugerea fibrelor musculare (rabdomioliză), tulburări de ritm cardiac și alte complicații grave.

Unele persoane au hipokaliemie fără simptome evidente. Absența crampelor sau a palpitațiilor nu exclude, așadar, o modificare electrolitică, iar singura modalitate de a o confirma este analiza de sânge.

Efortul fizic, transpirația și distrugerea fibrelor musculare

Potasiul are un rol puțin cunoscut în timpul efortului. Mușchiul care lucrează eliberează potasiu în spațiul din jurul fibrelor, iar creșterea locală a concentrației dilată vasele mici și mărește fluxul de sânge exact acolo unde este nevoie de oxigen. Când potasiul total al organismului este scăzut, acest mecanism funcționează mai slab. Mușchiul solicitat primește mai puțin sânge, fibrele suferă, iar unele se distrug, eliberând în circulație creatinkinază și mioglobină. Fenomenul se numește rabdomioliză hipokaliemică și explică de ce slăbiciunea musculară severă apare uneori după un efort obișnuit.

Pierderile suplimentare de potasiu agravează situația: transpirația abundentă, diareea, vărsăturile, laxativele sau diureticele se adaugă pierderii renale produse de glicirizină. O persoană care consumă zilnic lemn dulce și face sport pe căldură se află, astfel, la intersecția mai multor mecanisme.

Un caz publicat online în 2020 în Journal of Neurology descrie o femeie de 67 de ani care a ajuns la spital cu paralizie a celor patru membre, fără durere și fără traumatism. Consuma zilnic aproximativ 250 g de dulciuri cu lemn dulce. Potasiul era de 1,7 mmol/L la internare și a coborât până la 1,6 mmol/L în aceeași seară, iar creatinkinaza a crescut până la aproximativ 7.750 U/L. După administrarea de potasiu, paralizia a regresat în 72 de ore, iar pacienta a fost externată fără sechele neurologice.

Rabdomioliza nu este doar o complicație musculară. Mioglobina eliberată din fibrele distruse poate afecta rinichii, iar rinichiul afectat reglează mai greu potasiul, ceea ce închide un cerc periculos.

De ce crește tensiunea arterială după consumul de lemn dulce

Retenția renală de sodiu favorizează creșterea volumului de lichid din vase, ceea ce contribuie la creșterea tensiunii arteriale. Glicirizina și metaboliții săi pot influența și mecanisme vasculare, inclusiv tonusul peretelui arterial. Efectul final depinde de expunere și de sensibilitatea individuală.

Poate lemnul dulce să crească tensiunea unei persoane sănătoase

Da. O meta-analiză publicată în 2017, care a reunit 18 studii cu 337 de participanți ce consumaseră zilnic produse cu cel puțin 100 mg de acid glicirizic, a constatat o creștere medie a tensiunii sistolice de aproximativ 5,5 mmHg și a celei diastolice de aproximativ 3,2 mmHg, împreună cu scăderea potasiului, a reninei și a aldosteronului. Autorii au concluzionat că efectul apare chiar la doze modeste.

Un studiu randomizat de tip crossover, realizat la Universitatea din Linköping și publicat în 2024, a mers mai departe. Adulți tineri sănătoși au consumat timp de două săptămâni lemn dulce care furniza 100 mg de glicirizină pe zi, iar într-o altă perioadă un produs de control fără glicirizină. În perioada cu lemn dulce, tensiunea sistolică măsurată acasă a crescut în medie cu 3,1 mmHg, iar renina și aldosteronul au scăzut. Sfertul cel mai sensibil al participanților a luat și puțin în greutate, cel mai probabil din cauza lichidelor reținute, și a prezentat semne de solicitare a inimii.

Aceste rezultate arată că efectul nu se limitează la intoxicațiile spectaculoase descrise în rapoartele de caz. O creștere de câțiva milimetri de mercur pare mică pentru o persoană, dar la nivelul unei populații are relevanță pentru riscul cardiovascular.

Sarea și lemnul dulce sărat amplifică același mecanism

Efectul mineralocorticoid al lemnului dulce depinde de sodiul care ajunge în tubul renal distal. Receptorul activat de cortizol deschide canalele prin care sodiul este reabsorbit și potasiul eliminat, dar dacă la acel nivel ajunge puțin sodiu, schimbul este limitat. Când alimentația este bogată în sare, cantitatea de sodiu disponibilă pentru reabsorbție crește, iar retenția de lichide și pierderea de potasiu se accentuează. Hipertensiunea indusă de lemnul dulce este, din acest motiv, o hipertensiune sensibilă la sare.

Un caz publicat în 2012 în BMJ Case Reports ilustrează această interacțiune. O femeie de 51 de ani a fost trimisă la un centru de hipertensiune cu valori de 214/119 mmHg, deși lua deja un sartan și un blocant al canalelor de calciu. Analizele au arătat hipokaliemie și alcaloză, iar sodiul eliminat în urină în 24 de ore era de 244 mmol, echivalentul unui consum de aproximativ 16 g de sare pe zi, de peste trei ori mai mult decât recomandările pentru adulți. Pacienta mânca zilnic cantități importante de lemn dulce sărat. După oprirea acestuia, tensiunea s-a normalizat rapid, iar toate medicamentele antihipertensive au putut fi întrerupte.

Lemnul dulce sărat, foarte popular în țările nordice sub numele de salmiak, adaugă și o a doua componentă: clorura de amoniu, care îi dă gustul caracteristic și care are efecte proprii asupra echilibrului acido-bazic. Produsul combină, așadar, glicirizina, sarea și o substanță acidifiantă.

Consecința practică este că o dietă săracă în sare atenuează efectul lemnului dulce, dar nu îl anulează, iar o dietă bogată în sare îl poate transforma dintr-o creștere de câțiva milimetri de mercur într-o hipertensiune greu de controlat.

Este obligatoriu să apară hipertensiune și hipokaliemie împreună

Nu. O persoană poate prezenta creșterea tensiunii arteriale fără hipokaliemie importantă, iar alta poate avea pierderi semnificative de potasiu cu tensiune normală. Tabloul clinic este variabil, iar absența unuia dintre semne nu exclude efectul mineralocorticoid.

Alcaloza metabolică asociată lemnului dulce

Activarea receptorului mineralocorticoid influențează și eliminarea ionilor de hidrogen la nivel renal. Pierderea acestor ioni în urină, împreună cu deficitul de potasiu, contribuie la apariția alcalozei metabolice: o tulburare a echilibrului acido-bazic caracterizată prin creșterea bicarbonatului și a pH-ului sanguin.

Alcaloza poate amplifica simptomele musculare, inclusiv furnicăturile și crampele, deoarece modifică disponibilitatea calciului ionic. Combinația dintre hipertensiune, hipokaliemie și alcaloză metabolică, numită uneori „triada” intoxicației cu lemn dulce, orientează medicul spre un exces de activitate mineralocorticoidă.

Lemnul dulce în rapoartele de caz: bomboane, ceai, suplimente

Literatura medicală include numeroase rapoarte despre persoane care au dezvoltat hipertensiune severă, hipokaliemie și alte complicații după consumul excesiv de lemn dulce. Sursele au fost variate: bomboane, ceaiuri, gume de mestecat, pastile pentru gât, preparate tradiționale, suplimente și chiar tutun aromatizat. O analiză narativă publicată în 2023 a reunit 104 rapoarte de caz publicate până în iunie 2023 și a constatat că, deși mortalitatea nu este ridicată, intoxicația cu lemn dulce necesită frecvent spitalizare.

Bomboanele primite cadou

Un raport de caz publicat în 2025 descrie un pacient internat pentru hipokaliemie severă, potențial letală. Anamneza detaliată a arătat că acesta consumase, în cele șase săptămâni anterioare, aproximativ 800 g de produse de cofetărie cu lemn dulce, primite cadou de ziua lui, corespunzând unui conținut de rădăcină de lemn dulce de aproximativ 30 g. Tabloul s-a ameliorat după oprirea consumului și corectarea potasiului.

Cazul ilustrează faptul că o expunere alimentară repetată, aparent banală, poate avea consecințe farmacologice relevante. Nu este necesar ca produsul să fie comercializat drept medicament pentru a produce un efect advers, iar diagnosticul a depins de o singură întrebare: ce a mâncat pacientul în ultimele săptămâni.

Ceaiul care înlocuise cafeaua

Un raport publicat în 2015 în BMJ Case Reports descrie o femeie cu tensiune arterială crescută, dureri de cap și amețeli, care băuse timp de un an până la șase căni pe zi de ceai de lemn dulce, ca alternativă la ceaiul cu cofeină. Pacienta a făcut ea însăși legătura după ce a citit despre efectele lemnului dulce, iar tensiunea s-a normalizat după oprirea ceaiului.

Autorii citează o analiză a 33 de mărci de ceai de lemn dulce, în care conținutul mediu de glicirizină al infuziei era de aproximativ 126 mg/L, cu variații între 2 și 450 mg/L. Acest interval de peste două sute de ori între produse cu aceeași denumire explică de ce „o cană de ceai” nu poate fi considerată o doză. Ceaiurile sunt percepute drept produse blânde, dar extracția repetată din rădăcină poate furniza o cantitate semnificativă de glicirizină.

Un caz cu final tragic

În 2020, New England Journal of Medicine a publicat cazul unui muncitor în construcții de 54 de ani din Massachusetts, care a suferit un stop cardiac în timp ce lua masa și a decedat a doua zi. Cu câteva săptămâni înainte, el trecuse de la bomboane cu aromă de fructe la bomboane negre cu lemn dulce, din care consuma aproximativ un pachet și jumătate pe zi. Medicii au identificat hipokaliemie severă, hipertensiune, alcaloză metabolică și insuficiență renală, atribuite excesului aparent de mineralocorticoizi indus de lemnul dulce.

Cazul a fost raportat agenției americane FDA, care avertizase anterior că, la persoanele de peste 40 de ani, consumul a aproximativ 57 g (două uncii) de lemn dulce negru pe zi, timp de cel puțin două săptămâni, poate provoca aritmii.

Ce arată seriile de cazuri

O serie de cazuri publicată în 2024 de endocrinologii de la Universitatea din Padova a evidențiat profilul caracteristic al pseudohiperaldosteronismului: hipertensiune, potasiu scăzut, renină și aldosteron suprimate. Autorii subliniază că tabloul se remite de obicei după întreruperea lemnului dulce, dar că efectele de tip mineralocorticoid pot fi severe și pot persista câteva săptămâni, necesitând tratament cu medicamente care blochează receptorul aldosteronului și suplimentare de potasiu.

Alte rapoarte au descris encefalopatie hipertensivă, edem pulmonar acut, tetrapareză hipokaliemică, rabdomioliză și tahicardie ventriculară, iar un caz publicat în 2026 descrie o criză hipertensivă cu convulsii la o femeie vârstnică ce consuma bomboane negre aromatizate cu extract de lemn dulce.

Cât lemn dulce este prea mult: reperul de 100 mg de glicirizină pe zi

Aceasta este una dintre cele mai dificile întrebări. Riscul depinde de doza zilnică, de durata consumului, de concentrația produsului și de sensibilitatea individuală. Autoritățile europene au analizat efectele glicirizinei asupra tensiunii arteriale și a echilibrului electrolitic, iar Comitetul Științific pentru Alimentație al Comisiei Europene a concluzionat, în 2003, că un aport de 100 mg de glicirizină pe zi poate fi folosit ca limită superioară de referință pentru consumul regulat la adulți.

Valoarea a fost stabilită pe baza datelor disponibile la acea vreme și nu trebuie confundată cu o doză garantat sigură pentru toate persoanele. Autorii studiului suedez din 2024 au arătat că efecte măsurabile asupra tensiunii, reninei și aldosteronului apar chiar la acest nivel și au sugerat că limitele ar putea fi reevaluate. Agenția suedeză pentru alimente estimase că aproximativ 5% dintre suedezi au un aport mai mare decât această valoare.

Este 100 mg pe zi un prag toxic

Nu în sensul că 99 mg ar fi întotdeauna sigure, iar 101 mg ar produce obligatoriu intoxicație. Relația dintre doză și efect este continuă. Unele persoane pot avea modificări ale tensiunii arteriale la expuneri mai mici, mai ales în prezența factorilor de risc, iar altele tolerează cantități mai mari fără manifestări evidente.

De ce durata contează

O doză unică nu are același efect ca administrarea zilnică timp de săptămâni. Expunerea repetată menține inhibarea enzimei 11β-HSD2, iar retenția de sodiu și pierderea de potasiu se acumulează în timp. Din acest motiv, monografia Agenției Europene pentru Medicamente limitează utilizarea preparatelor din lemn dulce pentru simptome digestive la cel mult patru săptămâni, iar consumul zilnic al unui ceai sau al unui supliment cu lemn dulce necesită mai multă atenție decât utilizarea alimentară ocazională.

Ce spune monografia europeană despre ceaiul medicinal

Monografia Agenției Europene pentru Medicamente, revizuită în 2026, descrie pentru simptomele digestive o doză zilnică de 3–8 g de rădăcină mărunțită, preparată ca infuzie sau decoct, iar pentru tusea asociată răcelii o doză zilnică de 3–13,5 g. Dacă rădăcina respectă cerința Farmacopeei Europene de cel puțin 4% acid glicirizic, 3 g de rădăcină conțin cel puțin 120 mg de glicirizină, iar 8 g cel puțin 320 mg.

Nu toată această cantitate trece în infuzie, iar proporția extrasă depinde de timpul și de temperatura de preparare. Calculul arată însă că un ceai medicinal preparat corect, după schema oficială, poate depăși reperul alimentar de 100 mg. Este unul dintre motivele pentru care monografia limitează durata tratamentului și nu recomandă utilizarea concomitentă a altor produse cu lemn dulce.

Ce cer regulile europene de etichetare pentru lemnul dulce

Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 privind informarea consumatorilor include, în anexa III, cerințe speciale pentru produsele zaharoase și băuturile care conțin acid glicirizic sau sarea sa de amoniu adăugate ca atare sau prin plantă. Pentru produsele zaharoase cu cel puțin 100 mg/kg, precum și pentru băuturile cu cel puțin 10 mg/L, eticheta trebuie să menționeze „conține lemn dulce”.

La concentrații mai mari, apare un avertisment suplimentar, destinat persoanelor cu hipertensiune:

• pentru produsele zaharoase, pragul este de 4 g/kg, echivalent cu 400 mg la 100 g;
• pentru băuturile obișnuite, pragul este de 50 mg/L;
• pentru băuturile cu peste 1,2% alcool, pragul este de 300 mg/L.

Peste aceste concentrații, eticheta trebuie să precizeze că persoanele care suferă de hipertensiune ar trebui să evite consumul excesiv.

Acestea sunt praguri de etichetare, nu limite universale de siguranță. Un produs aflat sub pragul de avertizare poate contribui totuși la expunerea cumulativă, mai ales dacă este consumat în cantități mari. Prevederile se referă la produsele zaharoase și la băuturi: suplimentele alimentare și ceaiurile medicinale nu intră sub aceste praguri, iar eticheta nu indică, de regulă, cantitatea exactă de glicirizină.

Cum s-a ajuns la pragurile europene de etichetare

Pragurile de etichetare de astăzi sunt rezultatul unui drum de câteva decenii. După descrierile olandeze din anii 1950 și după rapoartele de caz acumulate în anii 1970–1990, mai multe state europene au început să recomande limitarea consumului de lemn dulce, iar autoritățile nordice, din țări cu un consum mare de lemn dulce sărat, au fost printre cele mai atente la subiect. La nivel european, Comitetul Științific pentru Alimentație a evaluat de mai multe ori glicirizina, iar în opinia din 2003 a formulat reperul de 100 mg pe zi pentru consumul regulat al adulților.

La 29 aprilie 2004, Comisia Europeană a adoptat Directiva 2004/77/CE, care a modificat legislația de etichetare existentă și a introdus pentru prima dată, la nivelul întregii Uniuni, mențiunile obligatorii pentru produsele zaharoase și băuturile care conțin acid glicirizic sau sarea sa de amoniu: „conține lemn dulce” la concentrațiile mai mici și avertismentul pentru persoanele cu hipertensiune la concentrațiile mai mari. Prevederile au fost preluate ulterior în anexa III a Regulamentului (UE) nr. 1169/2011, care se aplică și astăzi.

Logica acestor praguri este una de informare a consumatorului, nu de stabilire a unei doze sigure pentru fiecare persoană. Ele au fost construite pornind de la reperul de 100 mg pe zi și de la cantitățile tipice consumate, astfel încât cineva care mănâncă o porție obișnuită dintr-un produs cu avertisment să poată depăși acest reper. Pragurile nu acoperă însă suplimentele alimentare și ceaiurile, iar studiul suedez din 2024, care a găsit efecte asupra tensiunii exact la 100 mg pe zi, a reluat discuția despre necesitatea unor limite sau avertismente mai stricte.

Istoria reglementării arată că avertismentele de pe ambalaj sunt un compromis între informarea publicului și realitatea pieței: ele semnalează riscul pentru cel care citește eticheta, dar nu îl calculează pentru el.

Cât lemn dulce furnizează 100 mg de glicirizină: calcule orientative

Cantitatea de glicirizină diferă considerabil între produse. Din acest motiv, nu există o porție universală de bomboane sau un număr fix de căni de ceai care să corespundă unei expuneri de 100 mg. Tabelul următor prezintă calcule orientative pentru concentrații ipotetice, praguri de etichetare sau valori publicate, nu rezultatele analizei unor produse comerciale anume.

Cum se calculează cantitatea dintr-un produs

Dacă un produs declară 2 mg glicirizină pentru fiecare gram, atunci 50 g de produs furnizează 50 × 2 = 100 mg de glicirizină. Dacă un supliment declară 25 mg de glicirizină pe capsulă, patru capsule furnizează 100 mg. Dacă un ceai conține 150 mg/L, o cană de 250 ml furnizează aproximativ 37 mg, iar trei căni pe zi depășesc 100 mg.

Aceste exemple explică metoda de calcul, nu reprezintă recomandări de consum. În practică, majoritatea produselor nu declară cantitatea de glicirizină, ci doar prezența lemnului dulce, ceea ce face calculul imposibil fără date suplimentare de la producător.

De ce nu se poate spune că „două căni de ceai sunt sigure”

O cană nu reprezintă o unitate standard de dozare farmacologică. Contează cantitatea de rădăcină din plic, conținutul de glicirizină al materialului vegetal, timpul de infuzare, temperatura apei și reutilizarea plicului. Un ceai în care lemnul dulce este un ingredient minor are o expunere diferită de o infuzie preparată exclusiv din rădăcină. Fără date analitice, calculul exact nu este posibil, iar recomandările de tip „două căni pe zi sunt în regulă” nu au o bază reală.

Cine este mai sensibil la lemnul dulce: factorii de risc individuali

Studiile și observațiile clinice arată o variabilitate individuală importantă. O analiză narativă japoneză publicată în 2021, construită pe măsurarea metaboliților glicirizinei, a identificat mai mulți factori care cresc riscul de pseudoaldosteronism:

• doza zilnică mare și utilizarea pe termen lung, considerate factori constituționali de risc;
• constipația, care favorizează transformarea glicirizinei de către bacteriile intestinale și crește cantitatea absorbită;
• albumina scăzută în sânge, care lasă mai mult metabolit liber să ajungă la rinichi;
• bilirubina directă crescută, semn posibil al unei eliminări biliare încetinite;
• vârsta înaintată;
• medicamentele administrate concomitent, în special cele care scad potasiul.

La acestea se adaugă funcția renală, tensiunea arterială de pornire, aportul de sare și particularitățile individuale ale reglării hormonale. O parte dintre aceste mecanisme sunt bine documentate, altele sunt încă investigate.

Cine ar trebui să evite sau să limiteze strict lemnul dulce

Monografia europeană a lemnului dulce nu recomandă preparatele medicinale la persoanele cu hipertensiune, boli renale, boli hepatice sau cardiovasculare și hipokaliemie, deoarece acestea sunt mai sensibile la efectele adverse.

Persoanele cu hipertensiune arterială

Lemnul dulce poate crește tensiunea arterială și poate contracara efectul tratamentelor antihipertensive. O persoană cu hipertensiune care consumă zilnic un ceai sau un supliment cu lemn dulce poate interpreta creșterea valorilor ca pe o agravare spontană a bolii, iar medicul poate fi tentat să crească doza de medicament, fără ca adevărata cauză să fie identificată.

Persoanele cu boli renale

Rinichii au un rol central în reglarea sodiului și potasiului. Boala renală modifică toleranța la dezechilibrele electrolitice și la retenția de lichide, iar unele tratamente folosite în bolile renale influențează ele însele potasiul.

Persoanele cu boli cardiovasculare

Hipertensiunea, retenția de lichide și hipokaliemia pot agrava insuficiența cardiacă și pot favoriza aritmiile. Persoanele cu insuficiență cardiacă, cu antecedente de aritmii sau cu interval QT prelungit pe electrocardiogramă necesită prudență deosebită.

Persoanele cu potasiu scăzut

Dacă există deja hipokaliemie, din orice cauză, glicirizina poate accentua dezechilibrul. În această situație, consumul de lemn dulce cu glicirizină este de evitat până la clarificarea medicală.

Persoanele cu boli hepatice

Bolile hepatice avansate pot scădea albumina și pot încetini eliminarea biliară a metaboliților glicirizinei, ceea ce crește expunerea. Monografia Agenției Europene pentru Medicamente include bolile hepatice printre situațiile în care preparatele cu lemn dulce nu sunt recomandate.

Persoanele care iau anumite medicamente

Interacțiunile pot fi farmacodinamice, prin efecte asupra potasiului și tensiunii, sau farmacocinetice, prin modificarea expunerii la unele medicamente. Evaluarea se face individual, împreună cu medicul sau farmacistul.

Lemnul dulce și medicamentele: interacțiunile care contează

Monografia europeană recomandă ca preparatele cu lemn dulce să nu fie folosite împreună cu diuretice, glicozide cardiace, corticosteroizi, laxative stimulante sau alte medicamente care pot agrava dezechilibrul electrolitic. Tot acolo se precizează că persoanele care iau un medicament pe bază de lemn dulce nu ar trebui să consume simultan alte produse care conțin lemn dulce.

Diureticele

Diureticele de ansă, precum furosemidul, și diureticele tiazidice favorizează pierderea de potasiu. Asocierea cu glicirizina poate crește considerabil riscul de hipokaliemie. Nu toate diureticele au același efect: cele care economisesc potasiul, precum spironolactona, acționează chiar în sens opus, dar asocierea trebuie evaluată medical în fiecare caz.

Digoxina

Hipokaliemia crește sensibilitatea inimii la digoxină și riscul de tulburări de ritm. De aceea, asocierea lemnului dulce cu glicirizină și a glicozidelor cardiace poate fi periculoasă, chiar la doze de lemn dulce care la alte persoane nu ar produce manifestări.

Corticosteroizii

Lemnul dulce poate amplifica efectele corticosteroizilor, deoarece încetinește inactivarea cortizolului și a unor derivați sintetici. Aceeași observație a fost făcută încă din 1953, când lemnul dulce potența efectul cortizonului la pacienții cu boala Addison. Riscul depinde de tipul corticosteroidului, de doză și de durata tratamentului.

Laxativele stimulante

Utilizarea excesivă a laxativelor stimulante produce pierderi de apă și electroliți prin intestin. Asocierea cu lemnul dulce, care adaugă pierderi renale de potasiu, poate accentua riscul de hipokaliemie severă. Situația este relevantă deoarece unele ceaiuri „detox” sau „pentru tranzit” combină lemnul dulce cu plante laxative.

Antihipertensivele

Efectul de retenție de sodiu și apă poate reduce controlul tensiunii arteriale. Monografia europeană precizează explicit că rădăcina de lemn dulce poate contracara acțiunea medicamentelor antihipertensive prescrise.

Medicamentele metabolizate prin CYP3A4

Preparatele cu lemn dulce pot influența activitatea enzimei hepatice CYP3A4, implicată în metabolizarea unui număr mare de medicamente. Studiile clinice citate de monografia europeană au arătat că 300 mg de glicirizină pe zi, timp de 14 zile, scad modest expunerea sistemică la medicamente precum midazolamul și omeprazolul. Pentru medicamentele cu marjă terapeutică îngustă, o astfel de modificare poate conta.

Alte interacțiuni

Există date experimentale privind influența unor extracte de lemn dulce asupra altor enzime și transportori implicați în metabolismul medicamentelor. Efectele nu sunt identice pentru toate extractele, iar rezultatele obținute în laborator nu pot fi transferate automat la orice produs. Prudența rămâne regula pentru orice tratament cronic.

Tabelul este orientativ și nu înlocuiește evaluarea medicală a tratamentului individual.

Lemnul dulce în sarcină și alăptare

Sarcina este o perioadă în care modificările tensiunii arteriale și ale echilibrului electrolitic pot avea consecințe importante, iar placenta are un rol suplimentar: aceeași enzimă 11β-HSD2 protejează fătul de cortizolul mamei. Placenta inactivează o mare parte din cortizolul matern înainte ca acesta să ajungă la făt, iar inhibarea enzimei poate expune fătul la cantități mai mari de hormon de stres.

Ce arată studiile finlandeze

Cele mai multe date provin din Finlanda, unde lemnul dulce clasic și cel sărat sunt consumate frecvent. Un studiu publicat în 2001 pe 1.049 de femei a constatat că expunerea mare la glicirizină, de cel puțin 500 mg pe săptămână, nu a modificat semnificativ greutatea la naștere sau tensiunea mamei, dar s-a asociat cu o durată mai scurtă a sarcinii și cu un risc de aproximativ 2,5 ori mai mare de naștere înainte de 38 de săptămâni. Un al doilea studiu, publicat în 2002, a asociat același nivel de consum cu un risc mai mult decât dublu de naștere prematură, înainte de 37 de săptămâni.

Urmărirea copiilor a adus date suplimentare. Un studiu publicat în 2017 a comparat 51 de adolescenți de aproximativ 13 ani ale căror mame consumaseră cel puțin 500 mg de glicirizină pe săptămână în sarcină, echivalentul a aproximativ 250 g de lemn dulce, cu 327 de adolescenți ale căror mame consumaseră puțin sau deloc. Primii au avut rezultate mai slabe la testele de raționament și memorie, mai multe simptome de tip ADHD raportate de părinți, iar fetele au intrat mai devreme în pubertate.

Recomandarea monografiei europene

Monografia Agenției Europene pentru Medicamente nu recomandă preparatele medicinale cu lemn dulce în sarcină și nici la femeile aflate la vârsta fertilă care nu folosesc metode contraceptive. Studiile pe animale au arătat toxicitate asupra reproducerii, iar acidul gliciretinic traversează placenta la șobolan. Din perspectiva siguranței, evitarea utilizării medicinale a lemnului dulce cu glicirizină în sarcină este o măsură prudentă.

Lemnul dulce în alăptare

Glicirizina a fost detectată în laptele matern al unor femei care consumau lemn dulce, iar efectul asupra nou-născutului nu este cunoscut. Monografia europeană nu recomandă utilizarea preparatelor medicinale în perioada alăptării. Utilizarea ocazională a unor cantități alimentare nu este echivalentă cu administrarea medicinală, dar suplimentele și ceaiurile concentrate merită discutate cu medicul.

Lemnul dulce la copii și adolescenți

Copiii nu sunt adulți în miniatură în ceea ce privește expunerea la glicirizină. Greutatea corporală mai mică face ca aceeași cantitate absolută de substanță să reprezinte o doză mult mai mare raportată la kilogram: 100 mg de glicirizină înseamnă aproximativ 1,4 mg/kg pentru un adult de 70 kg, dar 5 mg/kg pentru un copil de 20 kg.

Monografia europeană nu recomandă utilizarea preparatelor medicinale cu lemn dulce la copii și adolescenți sub 18 ani, din lipsa unor date adecvate. Nu există o doză universală sigură pentru administrarea regulată la copii, iar ceaiurile concentrate de lemn dulce pentru tuse sau digestie nu sunt potrivite pentru administrare zilnică fără recomandare medicală. Bomboanele cu lemn dulce consumate în cantități mari de copii merită aceeași atenție.

Lemnul dulce deglicirinizat (DGL): ce rămâne după îndepărtarea glicirizinei

DGL este abrevierea de la deglycyrrhizinated licorice, adică lemn dulce deglicirinizat. Este un extract din care glicirizina a fost eliminată sau redusă semnificativ prin procesare, cu scopul de a diminua riscul de efecte mineralocorticoide. Ideea nu este nouă: încă din 1952, F. E. Revers a testat un extract fără glicirizină la un pacient cu ulcer și a observat dispariția edemelor, iar în deceniile următoare au apărut preparate comerciale de DGL destinate ulcerului.

DGL nu înseamnă automat zero glicirizină

Gradul de eliminare depinde de procesul de fabricație și de specificațiile produsului. Termenul DGL nu este o dovadă a absenței absolute a glicirizinei, iar producătorii folosesc praguri diferite pentru cantitatea reziduală. Pentru o evaluare corectă trebuie verificată standardizarea extractului și, dacă este declarată, cantitatea de glicirizină rămasă pe doză.

DGL și tensiunea arterială

Riscul legat de inhibarea 11β-HSD2 este mai mic atunci când glicirizina este redusă substanțial, iar la doze obișnuite DGL nu este asociat, în general, cu hipertensiune sau hipokaliemie. Nu se poate garanta însă că orice produs DGL este complet lipsit de efecte adverse sau interacțiuni. Calitatea preparatului, cantitatea reziduală și combinația cu alte ingrediente contează.

DGL are aceleași efecte ca lemnul dulce integral

Nu trebuie presupus acest lucru. Dacă glicirizina este eliminată, dispar sau se reduc și efectele farmacologice dependente de ea, iar ceilalți compuși, flavonoidele și polizaharidele, rămân în proporții diferite. Prin urmare, DGL are un profil de siguranță diferit, dar și un profil farmacologic diferit. Nu este corect să i se atribuie automat toate efectele demonstrate pentru glicirizină sau pentru rădăcina integrală.

Lemnul dulce pentru gastrită, reflux și ulcer: ce susțin dovezile

Lemnul dulce are o lungă tradiție de utilizare în simptomele digestive, de la arsurile de stomac descrise de Dioscoride la preparatele olandeze din anii 1940. Au fost propuse mecanisme care implică protecția mucoasei gastrice, creșterea secreției de mucus, efecte antiinflamatoare și o acțiune asupra bacteriei Helicobacter pylori în condiții de laborator. Unele studii au investigat extracte de lemn dulce sau combinații de plante care îl conțin, iar o parte au raportat ameliorarea simptomelor de dispepsie.

Dovezile clinice nu sunt însă suficient de solide pentru a considera lemnul dulce un tratament standard al refluxului gastroesofagian, al gastritei sau al ulcerului peptic. Studiile sunt în general mici, scurte, folosesc preparate diferite și combinații de ingrediente, ceea ce face dificilă atribuirea efectului unei singure plante.

Ce recunoaște monografia europeană

Agenția Europeană pentru Medicamente recunoaște rădăcina de lemn dulce ca medicament tradițional din plante pentru ameliorarea simptomelor digestive, inclusiv senzația de arsură și dispepsia. Monografia precizează că preparatul nu se folosește mai mult de patru săptămâni și că, dacă simptomele persistă peste două săptămâni, este necesar consultul medical. Indicația se bazează pe utilizarea îndelungată, nu pe studii clinice care să demonstreze eficacitatea.

Poate înlocui medicamentele pentru reflux sau ulcer

Nu. Refluxul gastroesofagian, gastrita și ulcerul au cauze și mecanisme diferite. Tratamentul poate necesita medicamente care reduc aciditatea, investigații endoscopice sau eradicarea infecției cu Helicobacter pylori. Arsurile persistente, durerea care trezește din somn, scăderea în greutate, dificultatea la înghițire, vărsăturile sau scaunele închise la culoare sunt semne care cer evaluare medicală, nu automedicație cu plante.

DGL pentru ulcer

DGL a fost studiat în mai multe contexte digestive, dar dovezile sunt limitate, iar rezultatele studiilor vechi sunt contradictorii. Datele disponibile nu permit recomandarea sa ca tratament de primă linie. Unele produse comerciale combină DGL cu alte ingrediente, de exemplu antiacide, ceea ce face dificilă evaluarea contribuției extractului.

Lemnul dulce pentru tuse și dureri în gât

Utilizarea pentru tuse, răgușeală și iritația gâtului este cea mai veche și mai constantă indicație documentată, de la Teofrast până la siropurile moderne. Unele preparate au efect emolient local, adică formează o peliculă care calmează mucoasa iritată, iar saponinele din rădăcină sunt considerate responsabile de un efect expectorant, care fluidifică secrețiile.

Monografia europeană recunoaște rădăcina de lemn dulce ca medicament tradițional din plante folosit ca expectorant în tusea asociată răcelii. Dacă simptomele persistă peste o săptămână sau apar dificultăți de respirație, febră ori spută purulentă, monografia recomandă consultul medical.

Studii clinice mici au investigat gargara cu extract de lemn dulce înainte de anestezia generală, pentru prevenirea durerii în gât după intubație, cu rezultate favorabile. Este o utilizare locală, de scurtă durată, diferită de consumul zilnic de ceai sau de suplimente.

Ce înseamnă „utilizare tradițională” în monografiile europene

În reglementarea europeană a medicamentelor din plante există două categorii distincte. „Utilizarea bine stabilită” se bazează pe date clinice și bibliografice solide privind eficacitatea și siguranța. „Utilizarea tradițională” se bazează pe dovada că produsul a fost folosit cel puțin 30 de ani, dintre care cel puțin 15 în Uniunea Europeană, și pe plauzibilitatea efectului, fără cerința unor studii clinice de eficacitate.

Lemnul dulce are în monografia europeană exclusiv indicații tradiționale. Utilizarea tradițională recunoscută nu este echivalentă cu eficacitatea demonstrată prin studii clinice ample și robuste. Distincția este esențială pentru interpretarea corectă a afirmațiilor despre plantele medicinale.

Lemnul dulce și inflamația: ce arată studiile de laborator

Compușii din lemnul dulce, glicirizina, acidul gliciretinic, licochalconele și glabridina, au fost studiați pentru efecte antiinflamatoare, antioxidante, antivirale și antimicrobiene în sisteme experimentale. Unele flavonoide și saponine influențează căi de semnalizare implicate în inflamație, iar acidul gliciretinic potențează local efectul cortizolului în piele, prin același mecanism enzimatic care acționează în rinichi.

Rezultatele obținute în culturi celulare sau la animale nu demonstrează automat un beneficiu clinic la oameni. Concentrațiile utilizate experimental pot fi mult mai mari decât cele obținute prin consumul obișnuit. Câteva studii clinice preliminare au investigat geluri topice cu extract de lemn dulce pentru dermatita atopică, cu rezultate încurajatoare, dar care necesită confirmare.

Glicirizina intravenoasă în Japonia: o utilizare medicală sub supraveghere

Există un context în care glicirizina este folosită sistematic ca medicament: hepatitele cronice, în Japonia. De peste patru decenii, medicii japonezi administrează glicirizina intravenos pacienților cu hepatită cronică, în special cu hepatită C, la care tratamentele antivirale ale vremii nu dădeau rezultate. O analiză publicată în 1998 de hepatologi de la Universitatea Erasmus din Rotterdam a trecut în revistă datele: studiile randomizate controlate arătaseră scăderea transaminazelor, enzimele hepatice care cresc când celulele ficatului sunt lezate, și ameliorarea aspectului țesutului hepatic la biopsie, comparativ cu placebo. Mecanismul nu era lămurit.

Mai delicată este întrebarea dacă glicirizina previne cancerul hepatic. Un studiu retrospectiv sugerase un astfel de efect, iar un studiu mai amplu, publicat în 2006, a analizat 1.093 de pacienți cu hepatită C tratați în 12 spitale japoneze și urmăriți în medie 6,1 ani. După ajustarea pentru valorile transaminazelor, autorii nu au găsit un beneficiu semnificativ al glicirizinei în ansamblul populației studiate. Riscul de cancer a fost mai mic doar la pacienții la care transaminazele au scăzut sub 1,5 ori limita normală, iar autorii au descris această legătură drept o dovadă parțială, valabilă mai ales la cei cu fibroză avansată.

Administrarea intravenoasă ocolește transformarea intestinală, dar nu elimină efectele mineralocorticoide: pacienții tratați sunt monitorizați pentru tensiune, edeme și potasiu. Utilizarea medicală japoneză este, așadar, un exemplu de folosire deliberată a unei substanțe active, cu doze cunoscute și cu supraveghere, foarte diferită de un supliment luat zilnic pe cont propriu. Odată cu apariția antiviralelor moderne, care vindecă hepatita C, rolul ei a devenit tot mai restrâns.

Lemnul dulce și cortizolul: ce face și ce nu face

Lemnul dulce influențează cortizolul, dar afirmația necesită precizie. El nu crește producția de cortizol de către glandele suprarenale. Efectul principal constă în reducerea inactivării locale a cortizolului prin inhibarea enzimei 11β-HSD2, ceea ce permite cortizolului să activeze receptorii mineralocorticoizi în țesuturile în care, în mod normal, enzima protejează receptorul. Cortizolul din sânge rămâne, de regulă, normal.

Lemnul dulce nu tratează „cortizolul scăzut”

Utilizarea lemnului dulce pentru a „crește cortizolul” sau pentru presupusa „oboseală suprarenaliană” nu reprezintă un tratament endocrinologic validat. Insuficiența suprarenaliană, inclusiv boala Addison, este o afecțiune medicală serioasă, care necesită diagnostic și tratament hormonal de substituție. Conceptul popular de „oboseală suprarenaliană” nu este recunoscut ca diagnostic de societățile de endocrinologie.

Istoria oferă aici un argument direct: încă din anii 1950 s-a observat că lemnul dulce nu are efect la persoanele care nu produc cortizol și că potențează doar cortizonul administrat ca tratament. Lemnul dulce nu poate, așadar, înlocui hormonul care lipsește. Autoadministrarea glicirizinei poate provoca hipertensiune și hipokaliemie fără să trateze o boală hormonală reală.

Lemnul dulce și echilibrul hormonal la femei

Au fost investigate și alte efecte endocrine ale unor compuși din lemnul dulce, inclusiv asupra metabolismului hormonilor sexuali. Glabridina și alte flavonoide au activitate de tip estrogenic în studiile de laborator, iar câteva studii mici au raportat scăderea testosteronului după consumul de lemn dulce sau modificări ale altor concentrații hormonale.

Aceste rezultate sunt insuficiente pentru recomandarea lemnului dulce ca tratament al sindromului ovarelor polichistice, al menopauzei sau al altor tulburări endocrine. Efectele depind de compoziția extractului și de doză, iar un produs care influențează un biomarker hormonal nu demonstrează automat un beneficiu clinic. În plus, riscul de hipertensiune și hipokaliemie rămâne relevant pentru toate preparatele care conțin glicirizină, iar unele femei cu sindromul ovarelor polichistice au deja un risc cardiometabolic crescut.

Lemnul dulce asociat cu spironolactona: un exemplu de utilizare medicală controlată

Același mecanism care face lemnul dulce riscant pentru tensiune a fost folosit intenționat de unii endocrinologi. Grupul de la Universitatea din Padova, care a studiat timp de decenii efectele endocrine ale plantei, a arătat într-un studiu publicat în 2004 că lemnul dulce reduce testosteronul seric la femei. Nouă femei sănătoase, cu vârste între 22 și 26 de ani, au primit zilnic 3,5 g dintr-un preparat comercial cu 7,6% acid glicirizic, timp de două cicluri menstruale. Testosteronul total a scăzut de la aproximativ 28 ng/dL la 19 ng/dL în prima lună și la 17,5 ng/dL în a doua, apoi a revenit la valorile inițiale după oprire.

Pe această bază, lemnul dulce a fost asociat cu spironolactona în tratamentul femeilor cu sindromul ovarelor polichistice și hiperandrogenism. Spironolactona blochează receptorul aldosteronului și receptorul androgenilor, dar are două efecte adverse frecvente: urinări crescute și sângerări între menstruații, raportate la aproximativ 20–50% dintre femeile tratate. Lemnul dulce poate contrabalansa efectul diuretic și poate reduce aceste sângerări, adăugând în același timp un efect antiandrogen propriu. Spironolactona, la rândul ei, blochează receptorul pe care glicirizina îl activează indirect, limitând riscul de hipertensiune. O revizuire publicată în 2019 de același grup descrie această asociere, precum și un studiu cu o cremă cu 2,5% acid gliciretinic, aplicată o lună, care a redus grosimea stratului de grăsime superficial fără să modifice tensiunea, renina, aldosteronul sau cortizolul.

Exemplul arată că efectele hormonale ale lemnului dulce sunt reale și pot fi folosite terapeutic, dar doar într-o combinație atent gândită, cu doze stabilite și cu monitorizare.

Cum se diagnostichează intoxicația cu lemn dulce

Diagnosticul pornește de la tabloul clinic și de la istoricul de expunere. Medicul poate suspecta această cauză la o persoană care prezintă hipertensiune nou apărută sau agravată, potasiu scăzut, alcaloză metabolică și consum regulat de produse cu lemn dulce. Analiza celor 104 rapoarte de caz publicată în 2023 subliniază că diagnosticul se bazează, în esență, pe o anamneză atentă.

Întrebările care contează

Nu doar „Luați suplimente alimentare?”, ci și:

• „Beți zilnic ceaiuri din plante? Care anume?”
• „Mâncați frecvent bomboane, jeleuri sau pastile cu lemn dulce?”
• „Folosiți extracte, siropuri sau tablete pentru digestie, tuse sau gât?”
• „Luați preparate tradiționale chinezești sau japoneze?”
• „Folosiți tutun de mestecat sau produse din tutun aromatizate?”
• „V-ați schimbat recent obiceiurile alimentare?”

Aceste întrebări pot identifica surse de glicirizină pe care pacientul nu le consideră medicamente. În cazul fatal publicat în 2020, schimbarea recentă de la un tip de bomboane la altul a fost elementul decisiv pentru diagnostic.

Ce analize pot fi necesare

În funcție de severitate și de context, medicul poate recomanda:

• potasiu și sodiu seric, magneziu;
• creatinină și evaluarea funcției renale;
• bicarbonat sau evaluarea echilibrului acido-bazic;
• renină și aldosteron;
• potasiul din urină, pentru a confirma pierderea renală;
• electrocardiogramă;
• creatinkinază, dacă există slăbiciune musculară importantă;
• alte investigații pentru excluderea cauzelor endocrine, genetice sau renale.

Nu toate investigațiile sunt necesare în fiecare caz.

Măsurarea metaboliților glicirizinei

Determinarea acidului gliciretinic sau a altor metaboliți în sânge nu este o analiză de rutină și este disponibilă doar în unele laboratoare specializate. Unele centre europene o folosesc pentru confirmarea diagnosticului, iar cercetătorii japonezi au dezvoltat teste pentru metaboliții asociați cu riscul. În practica obișnuită, diagnosticul rămâne clinic și biochimic: profilul de laborator, istoricul de consum și ameliorarea după întreruperea expunerii.

Cum se tratează intoxicația cu lemn dulce

Primul pas este identificarea și întreruperea expunerii la produsul responsabil, inclusiv a surselor ascunse. Tratamentul ulterior depinde de severitatea hipertensiunii, de nivelul potasiului, de funcția renală și de manifestările cardiace.

Este suficientă oprirea consumului

În cazurile ușoare, modificările se ameliorează după întreruperea expunerii, de cele mai multe ori fără alt tratament. Normalizarea nu este însă întotdeauna imediată: inhibarea enzimei și efectele asupra sistemului renină–aldosteron pot persista zile sau săptămâni, în funcție de doză, durată și particularitățile individuale. Renina și aldosteronul, suprimate timp îndelungat, au nevoie de timp pentru a-și relua activitatea normală.

De ce revenirea după oprirea lemnului dulce durează săptămâni

Mulți pacienți se așteaptă ca tensiunea și potasiul să revină la normal în câteva zile după oprirea lemnului dulce. În practică, revenirea este adesea mai lentă, iar explicația ține de farmacocinetica metaboliților glicirizinei. Aceștia se leagă puternic de albumina din sânge și sunt eliminați în principal prin bilă, cu ajutorul transportorului hepatic Mrp2. O parte din cantitatea eliminată prin bilă ajunge din nou în intestin, unde poate fi reabsorbită, astfel încât metabolitul rămâne în organism mai mult decât ar sugera durata unei singure doze. La persoanele cu constipație sau cu eliminare biliară încetinită, semnalată uneori de bilirubina directă crescută, acumularea este mai pronunțată.

Al doilea motiv este adaptarea hormonală. După săptămâni sau luni în care retenția de sodiu a suprimat sistemul renină–aldosteron, acesta nu își reia imediat activitatea. Renina și aldosteronul cresc treptat, iar echilibrul dintre sodiu, potasiu și volumul de lichide se restabilește progresiv. Seria de cazuri publicată în 2024 de endocrinologii de la Padova descrie efecte de tip mineralocorticoid care au persistat câteva săptămâni după întrerupere și au necesitat, în cazurile severe, medicamente care blochează receptorul aldosteronului și suplimentare de potasiu.

Această durată are consecințe practice. Tensiunea se monitorizează acasă și în săptămânile de după oprire, analizele de potasiu se repetă, iar schema antihipertensivă se ajustează treptat, împreună cu medicul. Situația este importantă mai ales la persoanele cărora li s-au crescut dozele de medicamente în perioada în care lemnul dulce nu era cunoscut drept cauză: odată cu dispariția efectului, aceleași doze pot deveni prea mari, iar tensiunea poate scădea excesiv.

Corectarea potasiului

În cazurile cu hipokaliemie semnificativă poate fi necesară administrarea de potasiu, pe cale orală sau, în formele severe, intravenoasă, sub monitorizare. Corectarea se face medical, deoarece suplimentarea necorespunzătoare poate fi periculoasă, mai ales la persoanele cu afectare renală sau care iau medicamente care rețin potasiul.

Antagoniștii receptorului mineralocorticoid

În cazurile severe sau persistente, medicul poate utiliza medicamente care blochează receptorul mineralocorticoid, precum spironolactona sau eplerenona. Eficacitatea lor în intoxicația cu lemn dulce a fost observată încă din 1962. Alegerea depinde de contextul clinic și de contraindicații și nu reprezintă o indicație pentru automedicație.

Când este o urgență

Palpitațiile importante, leșinul, slăbiciunea musculară severă, paralizia, durerea toracică, dificultățile de respirație, durerea de cap severă cu tulburări de vedere sau confuzie necesită evaluare medicală de urgență. Hipokaliemia severă poate produce aritmii potențial letale, iar hipertensiunea severă poate afecta creierul, rinichii și inima.

Tabelul este orientativ și nu înlocuiește evaluarea medicală.

Cum se poate preveni intoxicația cu lemn dulce

Prevenția începe prin recunoașterea surselor de glicirizină. Persoanele care consumă frecvent produse cu lemn dulce au motive să verifice ingredientele și, dacă este declarată, cantitatea de glicirizină. O atenție specială este necesară atunci când există mai multe surse simultane: un ceai digestiv, un sirop pentru tuse și bomboanele consumate zilnic pot contribui împreună la o expunere pe care niciunul dintre produse nu ar produce-o singur.

Pentru persoanele care iau tratamente cronice, cel mai simplu pas preventiv este menționarea tuturor ceaiurilor, suplimentelor și preparatelor din plante la consultul medical sau în farmacie. Mulți pacienți nu le consideră relevante, deși pot explica o hipertensiune greu de controlat sau un potasiu scăzut fără cauză aparentă.

Produsele „naturale”

Termenul „natural” descrie originea, nu absența activității farmacologice. Multe medicamente moderne au fost descoperite pornind de la compuși naturali, iar carbenoxolona este chiar un derivat al lemnului dulce. Glicirizina demonstrează că o substanță vegetală poate modifica direct un mecanism endocrin și renal.

Produsele „fără zahăr”

Un produs fără zahăr poate conține glicirizină, folosită tocmai ca îndulcitor. Absența zaharozei nu spune nimic despre efectul asupra receptorilor mineralocorticoizi. La fel, un produs dulce datorită glicirizinei nu este automat o alternativă sănătoasă la zahăr pentru consumul zilnic.

Sfaturi Healthwise

Verificați ingredientele, nu doar aroma. Gustul de anason poate semăna cu cel de lemn dulce fără să implice glicirizină, iar glicirizina poate apărea ca îndulcitor în produse fără gust evident de lemn dulce.

Nu considerați ceaiul de lemn dulce inofensiv doar pentru că este o infuzie. Conținutul de glicirizină al ceaiurilor variază de peste două sute de ori între mărci, iar consumul zilnic a fost asociat cu hipertensiune.

Dacă aveți hipertensiune, evitați utilizarea regulată a produselor cu glicirizină fără acordul medicului. Lemnul dulce poate crește tensiunea și poate reduce eficacitatea tratamentului.

Dacă aveți potasiu scăzut, discutați cu medicul despre toate ceaiurile și suplimentele folosite. Glicirizina favorizează pierderea renală de potasiu și poate explica o hipokaliemie fără cauză aparentă.

Dacă luați diuretice, digoxină sau corticosteroizi, tratați lemnul dulce ca pe un medicament. Interacțiunile cu aceste tratamente sunt bine documentate și pot fi severe.

Nu interpretați 100 mg pe zi ca pe o doză sigură pentru toată lumea. Este un reper de evaluare a expunerii la adulții sănătoși, la care efectele asupra tensiunii au fost deja măsurate.

Respectați durata recomandată pentru preparatele medicinale. Monografia europeană limitează utilizarea pentru simptome digestive la cel mult patru săptămâni.

Nu combinați mai multe produse cu lemn dulce fără să verificați conținutul. Ceaiurile, siropurile, suplimentele și bomboanele se adună.

În sarcină și alăptare, evitați preparatele medicinale și consumul mare de lemn dulce. O porție ocazională de dulciuri nu este echivalentă cu consumul zilnic.

Nu folosiți lemnul dulce pentru presupusa „oboseală suprarenaliană”. Oboseala persistentă merită investigată, iar lemnul dulce nu înlocuiește cortizolul.

Nu considerați DGL identic cu lemnul dulce integral. Reducerea glicirizinei diminuează riscul mineralocorticoid, dar modifică și profilul farmacologic al extractului.

Solicitați evaluare medicală dacă apar palpitații, slăbiciune musculară sau creșteri neobișnuite ale tensiunii. Aceste simptome au numeroase cauze, inclusiv tulburări electrolitice care necesită investigații.

Concluzie Healthwise

Lemnul dulce ocupă un loc neobișnuit la intersecția dintre istoria medicinei, alimentație și endocrinologie. A fost mestecat de sciți în stepă, descris de Teofrast și Dioscoride, cultivat în grădinile mănăstirilor, inclus în farmacopei și transformat, în secolul al XX-lea, într-un medicament antiulceros. Astăzi se găsește atât în preparate fitoterapeutice, cât și în bomboane, băuturi și suplimente. Proprietatea sa cea mai importantă din perspectiva siguranței nu este însă gustul dulce, ci capacitatea glicirizinei de a influența metabolismul local al cortizolului. Prin inhibarea enzimei 11β-HSD2, metaboliții glicirizinei permit cortizolului să activeze receptorii mineralocorticoizi, iar rinichiul reține sodiu și apă, elimină potasiu și ridică tensiunea arterială, într-o tulburare care imită excesul de aldosteron, deși acest hormon este scăzut. Nu fiecare bomboană cu lemn dulce este periculoasă și nu fiecare cană de ceai produce dezechilibre, dar nu există nicio cantitate universal sigură, indiferent de vârstă, boli, medicamente și durata consumului: efecte măsurabile apar deja la nivelul folosit drept reper european. Extractul deglicirinizat reduce riscul, însă nu trebuie confundat cu planta integrală și nici prezentat ca tratament digestiv cu eficacitate certă. Istoria lemnului dulce oferă o lecție mai largă despre plantele medicinale: utilizarea îndelungată poate justifica cercetarea unei substanțe, dar nu înlocuiește înțelegerea dozei, a mecanismului și a contextului individual.

Referințe științifice

1. European Medicines Agency, Committee on Herbal Medicinal Products (HMPC). European Union herbal monograph on Glycyrrhiza glabra L.; Glycyrrhiza inflata Bat.; Glycyrrhiza uralensis Fisch., radix. Final – Revision 1. EMA/HMPC/108399/2024. Adoptată la 4 martie 2026.
Susține indicațiile tradiționale (simptome digestive, tuse), dozele de 3–8 g și 3–13,5 g rădăcină pe zi, limita de patru săptămâni, precauțiile, interacțiunile cu diuretice, digoxină, corticosteroizi, laxative și substraturi CYP3A4, precum și recomandările pentru sarcină, alăptare și sub 18 ani.

2. Scientific Committee on Food. Opinion of the Scientific Committee on Food on glycyrrhizinic acid and its ammonium salt. European Commission; 2003.
Susține reperul european de 100 mg de glicirizină pe zi pentru consumul regulat la adulți.

3. Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare. Anexa III, punctul 3.
Susține pragurile de etichetare de 100 mg/kg și 10 mg/L pentru mențiunea „conține lemn dulce” și de 4 g/kg, 50 mg/L și 300 mg/L pentru avertismentul privind hipertensiunea.

4. Penninkilampi R, Eslick EM, Eslick GD. The association between consistent licorice ingestion, hypertension and hypokalaemia: a systematic review and meta-analysis. J Hum Hypertens. 2017;31(11):699–707. doi:10.1038/jhh.2017.45
Susține creșterea medie a tensiunii sistolice (aproximativ 5,5 mmHg) și diastolice (aproximativ 3,2 mmHg) și scăderea potasiului la consumul zilnic de cel puțin 100 mg de glicirizină, în 18 studii cu 337 de participanți.

5. af Geijerstam P, Joelsson A, Rådholm K, Nyström FH. A low dose of daily licorice intake affects renin, aldosterone, and home blood pressure in a randomized crossover trial. Am J Clin Nutr. 2024;119(3):682–691.
Susține creșterea tensiunii măsurate acasă cu 3,1 mmHg și suprimarea reninei și aldosteronului la 100 mg de glicirizină pe zi, timp de două săptămâni, la adulți tineri sănătoși.

6. Stewart PM, Wallace AM, Valentino R, Burt D, Shackleton CH, Edwards CR. Mineralocorticoid activity of liquorice: 11-beta-hydroxysteroid dehydrogenase deficiency comes of age. Lancet. 1987;2(8563):821–824.
Susține demonstrarea, la șapte voluntari sănătoși, a legăturii dintre retenția de sodiu indusă de lemn dulce și inhibarea enzimei 11β-hidroxisteroid dehidrogenază.

7. Funder JW, Pearce PT, Smith R, Smith AI. Mineralocorticoid action: target tissue specificity is enzyme, not receptor, mediated. Science. 1988;242(4878):583–585. doi:10.1126/science.2845584
Susține explicația conform căreia receptorul mineralocorticoid leagă la fel de bine cortizolul și aldosteronul, iar selectivitatea este asigurată de enzima 11β-HSD2.

8. Edwards CR, Stewart PM, Burt D, Brett L, McIntyre MA, Sutanto WS, de Kloet ER, Monder C. Localisation of 11β-hydroxysteroid dehydrogenase – tissue specific protector of the mineralocorticoid receptor. Lancet. 1988;2(8618):986–989.
Susține rolul enzimei ca protector local al receptorului mineralocorticoid și pierderea acestei protecții sub acțiunea lemnului dulce.

9. Molhuysen JA, Gerbrandy J, de Vries LA, de Jong JC, Lenstra JB, Turner KP, Borst JG. A liquorice extract with deoxycortone-like action. Lancet. 1950;2(6630):381–386. doi:10.1016/s0140-6736(50)91341-9
Susține prima descriere sistematică a efectului mineralocorticoid al extractului de lemn dulce, în contextul tratamentului ulcerului în Țările de Jos.

10. Fiore C, Eisenhut M, Ragazzi E, Zanchin G, Armanini D. A history of the therapeutic use of liquorice in Europe. J Ethnopharmacol. 2005;99(3):317–324. doi:10.1016/j.jep.2005.04.015
Susține datele istorice despre utilizarea lemnului dulce în culturile antice, „rădăcina scitică” a lui Teofrast, Dioscoride și utilizarea medievală în Europa.

11. Armanini D, Fiore C, Mattarello MJ, Bielenberg J, Palermo M. History of the endocrine effects of licorice. Exp Clin Endocrinol Diabetes. 2002;110(6):257–261.
Susține istoria descoperirii efectelor endocrine ale lemnului dulce, de la observațiile din anii 1940–1950 la mecanismul enzimatic.

12. Yoshino T, Shimada S, Homma M, Makino T, Mimura M, Watanabe K. Clinical risk factors of licorice-induced pseudoaldosteronism based on glycyrrhizin-metabolite concentrations: a narrative review. Front Nutr. 2021;8:719197. doi:10.3389/fnut.2021.719197
Susține datele despre metaboliții glicirizinei, legarea de albumină, eliminarea biliară prin Mrp2 și factorii de risc: doză, durată, constipație, albumină scăzută, bilirubină directă crescută, vârstă și medicamente.

13. Ceccuzzi G, Rapino A, Perna B, Costanzini A, Farinelli A, Fiorica I, et al. Liquorice toxicity: a comprehensive narrative review. Nutrients. 2023;15(18):3866. doi:10.3390/nu15183866
Susține analiza celor 104 rapoarte de caz, frecvența spitalizării, complicațiile severe și observația că sexul feminin și vârsta înaintată nu apar ca factori de risc independenți.

14. Sabbadin C, et al. Pseudohyperaldosteronism due to licorice: a practice-based learning from a case series. Int J Mol Sci. 2024;25(13):7454. doi:10.3390/ijms25137454
Susține profilul clinic al pseudohiperaldosteronismului, posibila persistență a efectelor câteva săptămâni și tratamentul cu blocanți ai receptorului mineralocorticoid și potasiu.

15. Je DD, Tan YM, Fuller G, Nigam P. Licorice-induced pseudohyperaldosteronism: a case report. Clin Case Rep. 2025;13(1):e70005. doi:10.1002/ccr3.70005
Susține cazul hipokaliemiei severe după consumul a aproximativ 800 g de produse de cofetărie cu lemn dulce în șase săptămâni.

16. Allcock E, Cowdery J. Hypertension induced by liquorice tea. BMJ Case Rep. 2015;2015:bcr2015209926. doi:10.1136/bcr-2015-209926
Susține cazul hipertensiunii induse de ceaiul de lemn dulce și datele despre conținutul de glicirizină al celor 33 de mărci de ceai (medie aproximativ 126 mg/L, interval 2–450 mg/L).

17. Edelman ER, Butala NM, Lundquist AL, et al. Case 30-2020: A 54-year-old man with sudden cardiac arrest. N Engl J Med. 2020;383(13):1263–1275. doi:10.1056/NEJMcpc2002420
Susține cazul stopului cardiac fatal asociat consumului zilnic de bomboane negre cu lemn dulce.

18. U.S. Food and Drug Administration. Black Licorice: Trick or Treat? Consumer Update.
Susține avertismentul privind aritmiile la persoanele de peste 40 de ani care consumă aproximativ 57 g de lemn dulce negru pe zi timp de cel puțin două săptămâni și observația privind produsele aromatizate cu anason.

19. Strandberg TE, Järvenpää AL, Vanhanen H, McKeigue PM. Birth outcome in relation to licorice consumption during pregnancy. Am J Epidemiol. 2001;153(11):1085–1088. doi:10.1093/aje/153.11.1085
Susține asocierea dintre consumul de cel puțin 500 mg de glicirizină pe săptămână în sarcină și riscul de aproximativ 2,5 ori mai mare de naștere înainte de 38 de săptămâni.

20. Strandberg TE, Andersson S, Järvenpää AL, McKeigue PM. Preterm birth and licorice consumption during pregnancy. Am J Epidemiol. 2002;156(9):803–805. doi:10.1093/aje/kwf130
Susține asocierea dintre consumul mare de glicirizină și riscul mai mult decât dublu de naștere prematură înainte de 37 de săptămâni.

21. Räikkönen K, Martikainen S, Pesonen AK, Lahti J, Heinonen K, Pyhälä R, et al. Maternal licorice consumption during pregnancy and pubertal, cognitive, and psychiatric outcomes in children. Am J Epidemiol. 2017;185(5):317–328. doi:10.1093/aje/kww172
Susține asocierile dintre consumul mare de lemn dulce în sarcină și rezultatele cognitive, simptomele de tip ADHD și pubertatea mai timpurie la fete, observate la adolescenți.

22. Sanchez Ruiz-Granados E, Shouls G, Sainsbury C, Antonios T. A salty cause of severe hypertension. BMJ Case Rep. 2012;2012:bcr1220115336.
Susține cazul hipertensiunii severe (214/119 mmHg) la consumul de lemn dulce sărat asociat cu un aport de sare de aproximativ 16 g pe zi și normalizarea tensiunii după oprire.

23. Wittstock M, Mele A, Cantré D, Storch A. Dangerous sweets: severe hypokalemia with rhabdomyolysis and tetraparesis from chronic consumption of licorice. J Neurol. 2021;268(2):707–708. doi:10.1007/s00415-020-10347-y
Susține cazul tetraparezei cu potasiu de 1,6–1,7 mmol/L și creatinkinază de aproximativ 7.750 U/L după consumul zilnic de dulciuri cu lemn dulce.

24. de Klerk GJ, Nieuwenhuis MG, Beutler JJ. Hypokalaemia and hypertension associated with use of liquorice flavoured chewing gum. BMJ. 1997;314(7082):731–732. doi:10.1136/bmj.314.7082.731
Susține cazul hipokaliemiei și hipertensiunii asociate gumei de mestecat aromatizate cu lemn dulce.

25. Dai DW, Singh I, Hershman JM. Lozenge-induced hypermineralocorticoid state – a unique case of licorice lozenges resulting in hypertension and hypokalemia. J Clin Hypertens (Greenwich). 2016;18(2):159–160. doi:10.1111/jch.12633
Susține cazul hipokaliemiei (2,5 mmol/L) și alcalozei la un bărbat de 66 de ani care consuma zilnic zeci de pastile pentru tuse cu lemn dulce.

26. Ramchandran R, Verma S, Dasgupta R, Thomas N. Bitter experience with liquorice sweetening agent resulting in apparent mineralocorticoid excess with periodic paralysis. BMJ Case Rep. 2018;2018:bcr-2018-225686.
Susține cazul paraliziei periodice hipokaliemice după cinci ani de consum de tutun de mestecat cu preparate din plante care conțineau glicirizină.

27. van Rossum TG, Vulto AG, de Man RA, Brouwer JT, Schalm SW. Review article: glycyrrhizin as a potential treatment for chronic hepatitis C. Aliment Pharmacol Ther. 1998;12(3):199–205. doi:10.1046/j.1365-2036.1998.00309.x
Susține utilizarea îndelungată a glicirizinei în Japonia pentru hepatitele cronice și rezultatele studiilor randomizate asupra transaminazelor și histologiei hepatice.

28. Veldt BJ, Hansen BE, Ikeda K, Verhey E, Suzuki H, Schalm SW. Long-term clinical outcome and effect of glycyrrhizin in 1093 chronic hepatitis C patients with non-response or relapse to interferon. Scand J Gastroenterol. 2006;41(9):1087–1094. doi:10.1080/00365520600641365
Susține absența unui beneficiu global asupra riscului de cancer hepatic după ajustarea pentru transaminaze și riscul mai mic doar la pacienții cu normalizarea ALT.

29. Armanini D, et al. Licorice reduces serum testosterone in healthy women. Steroids. 2004;69(11–12). PMID: 15579328
Susține scăderea testosteronului total la nouă femei sănătoase care au primit 3,5 g pe zi dintr-un preparat cu 7,6% acid glicirizic timp de două cicluri și revenirea după oprire.

30. Sabbadin C, Bordin L, Donà G, Manso J, Avruscio G, Armanini D. Licorice: from pseudohyperaldosteronism to therapeutic uses. Front Endocrinol. 2019;10:484. doi:10.3389/fendo.2019.00484
Susține asocierea lemnului dulce cu spironolactona în sindromul ovarelor polichistice și studiul cremei cu 2,5% acid gliciretinic.

31. Directiva 2004/77/CE a Comisiei din 29 aprilie 2004 de modificare a Directivei 94/54/CE în ceea ce privește etichetarea anumitor produse alimentare care conțin acid glicirizic și sarea sa de amoniu. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. 30 aprilie 2004.
Susține introducerea, în 2004, a mențiunilor obligatorii de etichetare pentru produsele cu acid glicirizic, preluate ulterior în Regulamentul (UE) nr. 1169/2011.

32. National Center for Complementary and Integrative Health. Licorice Root. National Institutes of Health.
Susține datele despre dovezile limitate pentru majoritatea utilizărilor, studiile preliminare cu geluri topice, existența produselor DGL și riscurile de hipertensiune și potasiu scăzut.

Notă privind dovezile: Mecanismul de inhibare a enzimei 11β-HSD2 și riscurile de hipertensiune și hipokaliemie sunt bine documentate, prin studii fiziologice, studii randomizate, meta-analize și numeroase rapoarte de caz. Dovezile privind eficacitatea clinică a lemnului dulce sau a DGL pentru utilizările digestive, respiratorii, antiinflamatoare și endocrine sunt limitate ori heterogene, iar indicațiile europene sunt exclusiv tradiționale. Datele despre sarcină sunt observaționale. Pragurile europene de etichetare nu trebuie confundate cu doze individuale garantat sigure.

Disclaimer Healthwise: Acest articol are scop educațional și nu înlocuiește consultația medicală. Persoanele cu hipertensiune, boli cardiovasculare, renale sau hepatice, hipokaliemie, femeile însărcinate sau care alăptează, copiii și persoanele care utilizează diuretice, digoxină, corticosteroizi, laxative sau alte medicamente cu potențiale interacțiuni au motive să discute cu medicul înainte de utilizarea medicinală a lemnului dulce. Palpitațiile severe, leșinul, slăbiciunea musculară importantă sau simptomele cardiace necesită evaluare medicală urgentă.